După 22 decembrie 1989 am citit zeci de cărţi despre trecutul nostru comunist mai vechi sau mai apropiat. Cu speranţa de a înţelege resorturile şi mecanismele coşmarului trăit până în momentul fugii lui Nicolae Ceauşescu, am devorat istorii şi analize ale sistemului, datorate unor reputaţi specialişti de la noi şi de aiurea, preţioase mărturii ale unor opozanţi, supravieţuitori ai sistemului concentraţional, dar şi memorii ale unor foşti demnitari sau ale unor oameni care au crezut sincer în comunism. Din toate aceste cărţi am învăţat câte ceva, dar niciuna nu mi-a produs un şoc emoţional, nu m-a izbit drept în moalele capului precum Cu dinţii de lână. Jurnal 1978-1983, de Livius Ciocârlie.
Între 1980 şi 1984 am fost student al Universităţii din Timişoara, iar unul dintre profesorii mei de literatură franceză era chiar Livius Ciocârlie. Înalt, subţire, cu o figură intens spiritualizată, avea ceva din aerul veşnic dilematic sau poate doar vag şovăielnic, al lui Jean-Louis Trintignant. Nu privirea sticloasă a învingătorului ca la, să zicem, Alain Delon. Pe stradă sau pe holurile facultăţii părea veşnic scufundat în gânduri, dădea impresia că ne zăreşte în ultima secundă când răspundea la salut ducându-şi ceremonios mâna spre pălărie sau făcând un foarte discret semn din cap. Vorbea exact cât era necesar, răspundea strict la întrebările care i se puneau, ideea de a ieşi cu noi studenţii la o bere ni se părea din capul locului sortită eşecului aşa că, de teama ridicolului, am renunţat să ne-o mai punem. Nu era o sperietoare în privinţa notelor, dar pe mine, cel puţin, gândul că m-aş putea face de râs la examenele lui mă obliga să învăţ ca pentru puţine altele. Îl respectam, admiram inteligenţa abordărilor în cursurile sale (despre care, aflu din jurnal că nu era foarte entuziasmat), dar zidul dintre omul Livius Ciocârlie şi noi părea impenetrabil. După un sfert de secol, profesorul a dărâmat singur acest zid prin publicarea unui jurnal, graţie căruia se arată publicului precum Rousseau la Judecata de Apoi: "Voilŕ ce que j'ai fait, ce que j'ai pensé, ce que je fus. J'ai dit le bien et le mal avec la męme franchise. Je n'ai rien tu de mauvais, rien ajouté de bon..."
Ceea ce la Rousseau este, în bună măsură, doar intenţie, devine certitudine la Livius Ciocârlie. Principala calitate a jurnalului său este extrema autenticitate. Scrise alert, în ritm de proces verbal, însemnările devin o reproducere fidelă a existenţei cotidiene a autorului la începutul deceniului nouă, cu bunele şi cu relele. Majoritatea autorilor de memorialistică - mai ales atunci când este vorba despre perioada comunistă - greşesc dozajul. Operează selecţii, din dorinţa de a da existenţei lor o semnificaţie, pentru a-i proteja pe apropiaţi sau pentru a-i scuti pe cititori de unele detalii presupus lipsite de interes. În toate aceste detalii, aparent nespectaculoase, se ascunde însă autenticitatea unei existenţe. Iar Livius Ciocârlie nu ascunde nimic. Îşi notează conştiincios şi ne aduce la cunoştinţă fiecare coadă matinală (la ora 5 dimineaţa) pentru preţioasele sticle cu lapte, rezultatele şi prestaţia sa în toate partidele de tenis jucate, veşnica nemulţumire legată de calitatea cursurilor pe care le ţine. Nu ţine sub obroc nici micile certuri din familie, aminteşte firesc discuţiile cu rude şi cunoştinţe complet necunoscute publicului larg, se arată destul de relaxat în discuţiile cu secretarul de partid şi chiar în cele cu reprezentanţi ai securităţii, îşi notează cu acribie lecturile, filmele vizionate, ideile pentru cărţile şi articolele la care lucrează. Lumea scriitoricească timişoreană, dar şi bucureşteană ocupă, firesc, un loc central în însemnări. Viaţa cotidiană a diaristului, ca a mai tuturor oamenilor în anii aceia, este cât se poate de redundantă. Cu excepţia vacanţelor, traseele sunt mai degrabă fixe: coada la lapte - munca acasă - cursurile de la Universitate - vizita pe la revista "Orizont" în drum spre casă - partida de tenis - filmul de la televizor, înlocuit sau urmat de lectură până după miezul nopţii. Printre aceste repere stabile îşi mai fac loc şi alte întâmplări gospodăreşti (măturatul zăpezii din curte, datul cu aspiratorul), educativ părinteşti (orele de franceză cu fiica sa Alexandra) sau vag mondene (vizite, petreceri). Cu fireştile variaţiuni personale, cred că foarte mulţi intelectuali de la începutul anilor '80 se recunosc în acest mod de viaţă. Nota distinctivă a vieţii în comunism era dată mai degrabă de penuria de bunuri şi de umilinţa cozilor nocturne pentru obţinerea alimentelor de bază, decât de climatul politic şi propagandistic (ignorate şi ridiculizate uneori chiar de activiştii de partid). În schimb viaţa culturală era mai intensă decât ne-ar plăcea astăzi să o credem (lista cărţilor citite de Livius Ciocârlie, temele aflate în lucru pentru diversele articole, cărţi, conferinţe, discuţiile cu scriitorii din Bucureşti şi Timişoara, chiar filmele vizionate o dovedesc cu prisosinţă). Nici erou nici victimă, scriitorul încearcă să ducă o viaţă normală şi să ofere familiei sale mici agremente într-o epocă tot mai apăsat suprarealistă. Nu se simte ispitit să intre în partidul comunist. Fără orgolii şi fără spirit de frondă, se mulţumeşte să constate senin că albul este alb şi negrul este negru, ceea ce îl face să pară în ochii unora drept o persoană incomodă, dacă nu de-a dreptul periculoasă.
În spiritul literaturii mitteleuropene, autorul nu are o părere prea grozavă despre sine. Este nemulţumit de articolele pe care le scrie, de prestaţia sa la tenis, de calitatea cursurilor pe care le ţine, de lipsa de comunicare cu fiica sa Corina. Tonul întregii relatări este discret ironic şi autoironic. Niciodată însă însemnările nu fac rabat de la precizie. În savuroasa relatare a unui colocviu aniversar Lovinescu, ADN-ul intelectual al personajelor implicate este lesne de recunoscut: "Vorbeşte Piru, anost, la urmă ne citeşte pur şi simplu Anonymus notarius, Crohmălniceanu despre probitate, pasabil, Alexandru George, furios că deşi a scris o carte despre Lovinescu nu l-au invitat, improvizează strălucitor despre atacurile la care a fost supus criticul de unii ca Piru şi Crohmălniceanu, care azi îl laudă. Se aşază şi, până la sfârşit, îşi adună de pe covor sticlele de la ochelari şi toate părţile ramei, desfăcută în trei bucăţi şi două şuruburi, când le are pe toate iar le scapă, îl mai ajut şi eu să le adune, să le scape. Mă întreabă, inocent, nu cumva şi pe dumneata te-au chemat? Ia vorba din gura unuia şi altuia, ori pufneşte poftim! ca să vezi!"
Însemnările lui Livius Ciocârlie au drept singur reper cronologic anul. În felul acesta ele curg, precum întâmplările unui roman, sau ca viaţa însăşi, conferind impresia de autenticitate maximă. Nu este exclus însă ca unele caiete să fi fost asamblate greşit în jurnal. O însemnare din 1981, "Tito din ce în ce mai bolnav" (p. 172) este cel puţin bizară în condiţiile în care, se ştie, fostul preşedinte iugoslav a murit în ziua de 5 mai... 1980.
Mai toate paginile jurnalului îl recomandă pe Livius Ciocârlile ca pe un om liber, deloc obsedat de ideea că ar fi în atenţia serviciilor secrete, probabil amuzat el însuşi la gîndul că ar putea fi perceput ca un pericol pentru stabilitatea regimului politic. În realitate lucrurile nu au stat deloc aşa. Documentele din dosarele de urmărire informativă deschise de securitate demonstrează o adevărată paranoia a instituţiei în raport cu posibilităţile reale ale celui supravegheat. O anunţată vizită a lui Nicolae Manolescu la Timişoara şi iminenta sa întâlnire cu Livius Ciocârlie pun pe jar autorităţile. Acestea recomandă cazarea lui Nicolae Manolescu într-o cameră a hotelului Timişoara dotată cu mijloace TO, introduc microfoane în toate încăperile în care vor avea loc întâlniri şi activează reţelele informative din viaţa literară şi din lumea univeristară, instruindu-le să participe la toate întâlnirile pe care Livius Ciocârlie şi Nicolae Manolescu le vor avea cu studenţii şi cu membrii cenaclului Casei Universitarilor.
Cartea lui Livius Ciocârlie, Cu dinţii de lână. Jurnal 1978-1983 îmi prilejuieşte o stranie întoarcere în trecut. Totul îmi este foarte familiar: locurile, oamenii, întâmplările, atmosfera din universitate, l'air du temps. Multe dintre personajele acestui jurnal au părăsit această lume. Citind cartea lui Livius Ciocârlie le-am reîntâlnit cu zâmbetul, gesturile şi vorbele lor, ca într-o fotografie a tinereţii.
