Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Baudolino, păsările roq si pădurea narativă de Catrinel Popa


Baudolino, păsările roq si pădurea narativă
În ciuda celor aproape şase sute de pagini, cel mai recent roman al lui Umberto Eco se citeşte pe nerăsuflate. Evident acest lucru nu înseamnă că ne aflăm în faţa unei cărţi facile, dimpotrivă. La sfîrşitul lecturii persistă impresia vag neliniştitoare că ţi-ar fi putut scăpa ceva esenţial, că dincolo de desfăşurarea rapidă a evenimentelor senzaţionale se ascunde un sens mai adînc, poate de aceea cititorul este şi tentat să reia anumite pasaje, pagini, uneori capitole întregi, să mai zăbovească un timp în pădurea narativă, rătăcind pe urmele lui Baudolino în ţinuturi imaginare pline de un farmec exotic, de-a lungul unor hărţi trasate din loc în loc la propriu, cu o stîngăcie studiată ( p. 89, p. 361 etc.), în regatul ficţiunii fără limite.
Deşi în mai mică măsură ezoteric decît Numele trandafirului sau Pendulul lui Foucault, Baudolino este construit, ca şi acestea pe mai multe planuri, înglobează mai multe niveluri de semnificaţie, reciclează o cantitate însemnată de clişee narative, se bazează pe o informaţie mitologică, istorică şi teologică demnă de invidiat, pe scurt îndeplineşte toate condiţiile pentru a deveni un best-seller, fără a displăcea nici publicului cultivat, fie acesta oricît de elitist. Scriitorul italian ştie exact cum să întreţină suspansul, dozează cu grijă elementele de senzaţional şi mostrele de erudiţie, adoptă mecanismele literaturii de consum, dar face din cînd în cînd cu ochiul cititorului avizat, ştie să fie amuzant sau grav, după împrejurări. Cînd (re)construieşte - ca şi Calvino în Cavalerul inexistent - atmosfera Evului Mediu, este atent mai cu seamă la detalii, la mica istorie, la ceea ce se întîmplă în culise. În timpul incendierii Bizanţului, de pildă, îl preocupă descrierea în detaliu a preparatelor culinare servite lui Nicetas, căruia Baudolino îi istoriseşte între timp peripeţii ieşite din comun. În paranteză fie spus, catastrofele, incendiile, epidemiile stimulează apetitul narativ (să ne gîndim, de pildă, la Decameronul lui Boccaccio), astfel de situaţii limită fiind adeseori alese ca pretexte pentru declanşarea resorturilor imaginative. Şi tot ceea ce poate constitui pretext pentru punerea în funcţiune a mecanismelor fabulaţiei este tematizat, parodic sau doar cu ironie blîndă, de un prozator hiperlucid, conştient pe deplin de procedeele pe care le foloseşte. Iar lucrurile nici nu ar putea sta altfel dacă ne gîndim că avem de-a face cu un romancier-semiotician, profesor de teorie literară, abil cunoscător al modului în care funcţionează mecanismele de producere şi de receptare a literaturii, capabil să probeze demonstrativ orice reţetă narativă.
În Baudolino, reţeta ar fi aceea a romanului picaresc şi a basmului, condimentată evident, cu ingrediente ce ţin de "bucătăria" romanului postmodern. Acţiunea este plasată în secolul al doisprezecelea p. Ch., cînd împărat al "sacrului imperiu romano-german" era Frederic Barbarossa, protectorul şi tatăl adoptiv al lui Baudolino. Expediţiile împăratului împotriva oraşelor italiene, cruciadele, divergenţele cu papalitatea, ocupă un spaţiu extins în carte, dar şi mai numeroase sînt întîmplările fabuloase (ai căror protagonişti - Baudolino şi năstruşnica sa suită - rivalizează cu eroii de basm); călătoria acestora spre împărăţia preotului Ioan, de pildă, pare desprinsă din cele 1001 de nopţi ale Şeherazadei, iar căutarea Graalului ne trimite cu gîndul la regele Arthur, la Merlin şi la legendele cavalerilor Mesei Rotunde. Povestea lui Baudolino abundă, de asemenea, în descrieri de fiinţe fabuloase, coborîte parcă din bestiariile medievale (vasiliscul, cinocefalii, păsările roq, Fenixul, blemii, ypatiile, aspidele ş.a.m.d.) şi de locuri ciudate (pădurile Abhaziei, Sambatyonul, regatul Pndapetzim, insula lui Aloadin), evenimentele sînt şi ele ieşite din comun (evadarea cu ajutorul uriaşelor păsări roq, "vehicule" ce rezolvă problema distanţelor colosale, coborîri în subterane misterioase, ritualuri de magie desfăşurate în cripte întunecate, traversarea unor păduri pline de primejdii), iar eroul-narator nu este nici el mai prejos. Baudolino, amestec ingenios de Odysseu şi baron Münchhausen, se confundă, de la un anumit punct cu istoria sa şi, à la rigueur, cu ficţiunea însăşi, reuşind să-i trezească cititorului - mai mult sau mai puţin inocent - nostalgia primelor lecturi...
Umberto Eco - Baudolino, traducere de Ştefania Mincu, Editura Pontica, Bucureşti, 2001, 573 de pagini, preţ nemenţionat, (în librării 130.000 de lei).



Reînvierea lui Don Juan
O carte consacrată lui Don Juan constituie, aproape întotdeauna, o provocare. Motivul donjuanesc, aşa cum este tratat de Gonzalo Torrente Ballester în romanul său apărut cu puţin timp în urmă în traducere românească la Editura Univers, dezvăluie încă o dată forţa regeneratoare, (şi generatoare de sens) a mitului, şi în acelaşi timp probează talentul unui prozator de primă mînă, care ştie să impună o perspectivă inedită, seducătoare şi incitantă, asupra unui subiect vechi de cînd lumea. Eroul scriitorului spaniol nu este un don juan oarecare, ci chiar Don Juan Tenorio, care se iveşte pe neaşteptate în Parisul secolului XX, precum misteriosul consultant al lui Bulgakov în Moscova din perioada Massolitului. Şi, întocmai ca Woland, nu este singur, ci întovărăşit de un servitor excentric, pe nume Leporello, valet şi bufon deopotrivă, expert în teologie şi în ghicitul gîndurilor, nimeni altul decît diavolul în persoană. Cum este şi firesc, o atare apariţie nu rămîne fără consecinţe, succesiunea evenimentelor antrenîndu-l pe narator (un literat spaniol, în vizită la Paris), într-un amalgam de înscenări halucinante (în genul celor din romanele lui Fowells), timp în care este pus la curent cu istoria excepţională a lui Don Juan Tenorio şi se îndrăgosteşte de una dintre cele mai recente victime ale acestuia, frumoasa Sonja Nazaroff. Partea cea mai extinsă a romanului este însă cea consacrată refigurării destinului mitic excepţional al lui Don Juan, într-o construcţie epică de mare amplitudine, desfăşurată pe mai multe planuri temporale, alternînd registrele şi modurile de expunere, pendulînd în permanenţă între "realismul cel mai riguros şi tot ceea ce înseamnă contrariul lui". Întoarcerile în trecut, cu predilecţie în Spania secolului al XVII-lea, constituie pentru romancier un prilej cum nu se poate mai nimerit de a traversa, selectiv şi sintetic, întreaga istorie a motivului literar, de a reactualiza, cu alte cuvinte, contextul cultural originar al mitului donjuanesc. Îi vom lăsa cititorului plăcerea de a parcurge singur istoria anecdotică a experienţelor erotice ale seducătorului din Sevilla, nu înainte de a preciza încă o dată că romanul lui Torrente Ballester este departe de a se rezuma numai la atît. Căci un loc aparte ocupă în această nouă interpretare a venerabilului motiv, problematica filozofică, resuscitarea conflictului baroc dintre predestinare şi liberul arbitru, dintre determinare şi libertate, chestiunea autonomiei individului în raport cu Dumnezeu, cu diavolul, cu propriul destin... Din acest punct de vedere o cheie de lectură cît se poate de utilă ne oferă autorul însuşi în moto-ul din Jurnalul lui Hugo, ales, după cît ne dăm seama, deloc întîmplător : "Binecuvîntată fie Providenţa care i-a dăruit fiecăruia jucăria potrivită, păpuşa - copilului, pe copil - femeii, pe femeie - bărbatului şi pe bărbat, diavolului !" Gonzalo Torrente Ballester - Don Juan, traducere, prefaţă şi note de Mianda Cioba, Editura Univers, Bucureşti, 2000, 407 pagini, preţ nemenţionat.



Secretul Mariei Leonidovna...
Învierea lui Mozart este o mică bijuterie epică pe care, la sfîrşitul lecturii recenzentul se simte tentat, în loc de orice alt comentariu, să o citeze în întregime. Am avea, probabil, de-a face cu o nouă povestire, ceva în genul lui Don Quijote al lui Pierre Ménard, cu o scriere complet diferită de cea a Ninei Berberova, căreia, întîmplător, i-ar coincide rînd cu rînd. Cum spaţiul nu ne permite satisfacerea unui asemenea capriciu, ne vom mulţumi să remarcăm faptul că peste tot, în fiecare paragraf, în fiecare rînd, în replicile personajelor ca şi în pasajele auctoriale vibrează aceea melancolie reţinută, aceeaşi nostalgie a fericirii niciodată întîlnite din piesele şi nuvelele lui Cehov. Nu întîmplător autoarea Cărţii fericirii plasează acţiunea povestirii în anul 1940, aşadar în plin război, şi nu întîmplător Maria Leonidovna Suşkova, eroina cărţii, este o femeie căsătorită, cu un copil vitreg bolnav, o persoană care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Dar într-o seară de iunie, la un conac din apropierea Parisului, în timpul unui ciudat joc de societate, cînd fiecare dintre cei prezenţi încearcă să răspundă la întrebarea pe cine ar învia dacă i s-ar oferi această posibilitate, Maria Leonidovna se gîndeşte în tăcere la Mozart. Nu spune nimic nimănui, dar se gîndeşte cu intensitate; pentru ea Mozart e o dorinţă, una frumoasă care ţine loc de ideal şi de speranţă. "Mozart, fireşte, cine altul decît Mozart", îşi repetă în gînd eroina. "Din fericire nu mai sînt aşa de tînără, iar dorinţa mea nu mai are nimic ruşinos. Ar rămîne cu noi pînă spre dimineaţă, ar cînta la pian, am sta de vorbă. Toţi ar veni să-l vadă şi să-l asculte, grădinarul vecinilor cu nevastă-sa, şi poştaşul, şi băcanul cu familia, şi şeful de gară..." Şi cum dorinţele se mai împlinesc din cînd în cînd, nu după multă vreme un drumeţ palid şi slab, cu nasul proeminent şi părul în neorînduială, îmbrăcat cu haine de căpătat, dar avînd mîinile foarte fine se opreşte la conacul Mariei Leonidovna şi cere găzduire... Nina Berberova - Învierea lui Mozart, traducere de Brînduşa Prelipceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, 65 de pagini, preţ nemenţionat (în librării, 39.000 de lei).




The Waste Land în traducere românească
Apărută cu puţin timp în urmă la Editura Cartea Românească, ediţia bilingvă a celebrului poem al lui T.S. Eliot, The Waste Land (Tărîmul pustiu), reuneşte, într-un volum elegant şi uşor de manevrat, traducerile făcute de-a lungul timpului de Ion Pillat şi Aurel Covaci, precedate, bineînţeles, de textul în limba engleză. Deşi de la data primei apariţii (1922) au curs multe valuri de cerneală, sensurile Tărîmului pustiu nu au putut fi epuizate vreodată. Aşadar cîteva precizări mai trebuie făcute, cu atît mai mult cu cît poemul cel mai straniu şi cel mai comentat din întreaga lirică a secolului XX se află acum în spaţiul unei culturi mai puţin familiarizate cu poezia anglo-saxonă şi în faţa unei noi generaţii de cititori. Mai întîi de toate nu putem să nu remarcăm faptul că The Waste Land este şi astăzi cît se poate de actual. Modul în care autorul amestecă lirismul, naraţiunea, drama, eseul, anticipînd gustul pentru hibridizarea genurilor, atît de des invocat de postmoderni, apetenţa pentru pastişă şi parodie, folosirea, cu eleganţă a intertextului (citatele din Upanişade, din Wagner, Baudelaire, Nerval, Shakespeare etc., se integrează perfect în ansamblul poemului eliotian), tehnica - atît de dragă poeţilor mai noi - a colajului şi structura episodică creează, paradoxal, impresia de coerenţă, la un nivel superior, datorită extraordinarei forţe unificatoare a unei sensibilităţi febrile. Pe bună dreptate, în 1965, Ezra Pound scria în Sewanee Review: "Nu pot decît să repet, cu insistenţa de acum cincizeci de ani: CITIŢI-L." T.S. Eliot - The Waste Land, postfaţă şi notă biobibliografică de Lidia Vianu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000, 91 de pagini, preţ nemenţionat.