Interpretăm adesea superficial ideea lui Iorga despre memoria culturală a umanităţii. Cine citeşte Istoria arheologiei a lui Odobescu, o carte de proză admirabilă, urmare a unui curs propus de Maiorescu în 1874 la Universitatea din Bucureşti, îşi poate da seama de atrocităţile comise în decursul timpului de unii şi de alţii contra monumentelor artistice şi istorice vechi de sute sau de mii de ani. Odobescu povesteşte cum romanii au folosit bucăţi din statuile greceşti ca ghiulele de tun, cum Nero a incendiat Roma, cum turcii au transformat Acropole în fortăreaţă, cum cruciaţii au făcut praf monumente asirobabiloniene iar revoluţionarii francezi de la 1789 au tăiat capul statuilor de piatră înfăţişând sfinţi de pe biserici din toată Franţa. La sfârşitul lui februarie, djihadiştii care au ocupat oraşul Mossul, al doilea ca populaţie şi importanţă din Irak, au pus pe internet o barbarie similară: mai mulţi bărboşi au sfârâmat cu ciocanul şi cu pickhamerul monumente datând din urmă cu 2000-2500 de ani, aflate în muzeul oraşului. În virtutea aceleiaşi „credinţe”, ne amintim, au fost distruse statuile gigantice ale lui Budha din Afganistan şi au fost ameninţate piramidele şi Sfinxul, salvate în ultima clipă de venirea la putere în Egipt a unui regim militar. În ce lume trăim, dacă democraţia nu e în stare să protejeze imensul trecut cultural al umanităţii şi dacă e nevoie de o dictatură spre a le salva? În Siria, în Libia, în Mali şi în alte părţi ale lumii, sunt distruse zilnic şi sistematic monumente vechi de sute şi mii de ani, unice şi de nereconstituit. Ce se petrece la Mossul ne taie pur şi simplu respiraţia. Putem oarecum explica dezinteresul din secolele trecute faţă de moştenirea cu pricina: lumea nu are decât de curând ceea ce se cheamă un spirit muzeal. Trecutul cultural a început să ne intereseze doar de câteva secole, mai exact, din Renaştere. Legile de protejare sunt, aşadar, relativ recente. Barbaria de la Mossul ne întoarce cu jumătate de mileniu în urmă. Cum s-o combatem când nici măcar nu ştim de ce natură este? Unii o cred religioasă. Ne îndoim. Mânuitorii ciocanelor şi pickhamerelor sunt intoxicaţi religios, nu credincioşii. Seamănă cu nişte drogaţi. Nu-i putem bănui nici măcar de ură: ei nu au, evident, sentimente. Nici mercenari nu sunt, căci nu banul îi mână în primul rând în luptă. Cazuri patologice? Par sănătoşi la trup, dacă nu şi la minte. Atunci, ce sunt? Inculţi? Lumea e plină de inculţi care nu distrug totuşi statui. Brute subumane? Nici un animal n-a afectat vreodată un monument, decât, cel mult, ca să se scarpine, ca elefantul sau ca bivolul. Cine înţelege ceva să ne spună şi nouă.