Gellu Dorian, Cartea de la Uppsala,
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2016, 364 pag.
Gellu Dorian este un autor
destul de prolific. Scrie
poezie, proză şi cronici
literare într-un ritm
susţinut. În 2015 a
publicat un volum de
poeme, Închizi fereastra.
Şi zbori!, anul acesta aruncă
în lume încă un roman, Cartea
de la Uppsala.
Dacă precedentul, Casa Gorgias
(2011), era o naraţiune (în ramă)
de reconstituire istorică (viaţa unui
erou civilizator al vremurilor fanariote,
de la cumpăna secolelor al XVIII-lea
şi al XIX-lea: misionarul austriac
Johann Gorgias, mason al lojei
londoneze şi trimis special al Casei
de Habsburg într-un târguşor
moldovenesc), Cartea de la Uppsala
are în vedere două teme deopotrivă
vechi şi de actualitate: „visul american”
sau emigraţia românilor în America
şi delirul protocronist sau „dacopatia”
(cu termenul recent al lui Dan Alexe).
Povestirea gravitează însă şi aici în
jurul unui imobil, un bloc uriaş din
Megapolisul american, Duane House,
care adăposteşte, pe lângă alte naţii,
şi câteva sute de români. Unii au
ajuns pe „Pământul Făgăduinţei”
în anii ’70-’80, fugind ilegal din
România comunistă, pentru a nu
semna pactul cu diavolul Securităţii,
alţii au plecat în căutarea bunăstării
după căderea regimului Ceauşescu.
Călătoriile peste Ocean ale naratorului,
care ne introduce în comunitatea
românilor din metropola americană,
au loc în preajma anului 2000.
În ciuda detaliilor de localizare,
Cartea de la Uppsala nu este un roman
despre American Life Style, ci, mai
degrabă, despre un modus vivendi
balcanic: emigranţii toacă vorbe,
chefuiesc, mănâncă şi beau, se
acuplează pe apucate. De aceea,
naraţiunea nu are tensiune ori crescendo,
rulând aceleaşi imagini ale petrecerii
şi ale desfrâului. Chiar şi destinul lui
Iulius Apolsin devine de la un moment
dat încolo previzibil: paranoic, visând
să schimbe istoria românilor (şi a
lumii) prin dovedirea preeminenţei
dacice în Europa, cade sub fascinaţia
unei cărţi din 1687, cumpărate dintr-un
anticariat din Uppsala, Zamolxis
Primus Getarum Legislator, scrisă
de Carolo Lundio. În scopul „întâlnirii”
cu zeul se supune unor experimente
periculoase de deprivare senzorială
şi de coborâre în peştera din Samos,
din care va scăpa cu viaţă, dar nu
şi cu minţile întregi. În final, aflăm
că este internat într-un azil de neuropsihici,
sub pază federală şi CIA.
Traducerea cărţii, sustrasă de Igor
Tumurug, kaghebistul sub acoperire
care-l asistase în katabasis-ul nebunesc,
ajunge la Moscova.
Nici personajele nu au cine ştie
ce consistenţă, ilustrând sumar câteva
tipologii: omul muncitor care face
roade oriunde (Iancu Onufrie), obsedatul
de o idee care îl duce la pierzanie
(Iulius Apolsin), adaptatul descurcăreţ
(Irin, managerul unui club pentru
români, preotul ortodox Teofil,
predicatorul adventist Iustin Canafu,
adventistul Nedu, supervizor al reţelei
de electricitate de la Trump Tower
şi reparator de alternatoare, Mister
Tacu, administratorul blocului, John,
proprietarul unui celebru restaurant),
ratatul (Ştefan Codoban, zis Make,
disident al comunismului, devenit
alcoolic şi asistat social în S.U.A.,
Mara, femeia lui, fostă profesoară de
franceză, acum trăind din job-uri
pasagere de guvernantă ori damă de
companie pentru un celebru topmodel).
Femeile sunt, de regulă,
profitoare şi/ sau veşnic în călduri:
Vera (nevasta lui Onufrie), Alexia
(prietena Marei, menajera unei familii
de evrei), Eleonora (soţia lui Apolsin),
Adela (consoarta tinerică livrată lui
Nedu de comunitatea adventistă).
Excepţie face exotica Alma, traducătoarea
claustrată a cărţii de la Uppsala,
cunoscătoare de latină, erudită,
yoghină, paranormală. Un personaj
fără noimă existenţială în roman
(dincolo de faptul, amuzant, că e
jinduit de toate emigrantele amatoare
de sex), dar cu rol metatextual este
naratorul. El vine prima dată în America
împreună cu trupele de dansatori
populari, antamaţi să dea spectacole
în comunitatea românilor cu ocazia
sărbătorilor de iarnă. Nu ni se spune
în ce calitate. Spre sfârşitul romanului,
aminteşte în treacăt informaţia că la
a treia vizită în America ar fi dus
cărţile unor scriitori români de acolo,
pe care „le-a editat”. Subminează
însă, încă de la pagina 9, convenţia
pur realistă a naraţiunii: „exagerez,
cum o să-mi placă să o fac de-a lungul
acestei cărţi”. Pe parcurs, mai vorbeşte
despre propria ubicuitate, despre
sine însuşi ca „cel ce le ştie şi vede
pe toate”, despre plăcerea de a fabula,
despre faptul că poartă „puterea
incomensurabilă a aceluia care mă
instituise ca ordonator al unei lumi
din building-ul Duane House”. Se
încearcă, astfel, un amestec al artefactului
postmodern cu o concepţie mistică
despre autor ca medium divin. Naratorul
are, pe ţărmul Oceanului, viziuni
cu chipul de sfânt al lui Onufrie, aude
voci, intră în rezonanţă cu gândurile
Almei. Dar totul rămâne, de fapt,
confuz.
În povestirea din roman, împănată
cu multe discursuri de „enciclopedie”
dacopată, se vehiculează tot felul de
nume, inventate, dar şi reale (mai
ales de artişti români). Butoiul Verde
(care devalizase o bancă în România
şi se ascundea în America, finanţând
proiectul funambulesc al lui Apolsin
de „restabilire a adevărului istoric”)
şi demnitarul Cornescu (venit să se
întâlnească în secret cu Butoiul Verde)
sunt, probabil, personaje „cu cheie”.
N-am înţeles însă de ce era nevoie
de schimbarea numelor lui Eliade
şi Culianu (savantul Adairie McLee
şi profesorul de astronomie Panio
Lunciutreau), având în vedere că apoi
se precizează că Alma visa să ajungă
la catedra de la Chicago, „pe care o
slujise atâta timp Mircea Eliade”. Tot
ca o ciudăţenie, aş semnala capitolul
al treilea, singurul scris ca un continuum,
ca o singură frază, în cascadă, de
douăsprezece pagini şi jumătate.
Din punct de vedere stilistic, este
supărătoare utilizarea repetitivă a
pronumelor demonstrative: „a înţeles
din veselia acestuia că joaca nu a fost
în zadar. A zâmbit şi i-a dat de înţeles
acestuia că…”, „spunea acesta, când
era vorba să acorde o concesie în
favoarea acesteia”, „Eleonora i-a
interzis acesteia să mai intre în camera
lor. Autoritatea acesteia faţă de Iulius
s-a impus după câteva luni, în care
l-a făcut dependent pe acesta de ea”
etc.
Memorabile în Cartea de la Uppsala
sunt frazele despre românii emigranţi
care poartă cu ei în lume metehnele
de acasă: „Nimeni nu vorbea despre
români ca despre greci sau polonezi,
cehi sau chiar ruşi, ci despre o ceată
pripăşită pe aici, dezmembrată şi
gata să se autoanihileze. La fel ca
acasă”. Dar, mai ales, imaginea
simbolică a capacului unei guri de
canal pe care scrie cu litere mari
„România”.
Cu tot cu elementele senzaţionaliste
care însoţesc povestea fantasmelor
identitare ale personajului Iulius
Alposin, Cartea de la Uppsala este
romanul unei umanităţi de tip balcanic.
Trăncăneala şi cheful ţin loc de acţiune.
Dramele sale se răstoarnă în parodie.
Speranţa subzistă însă în mărul
domnesc, răsărit din seminţele plantate
de Onufrie în pământul american de
la Monticello.
Cartea de la Uppsala este un roman
cel mult interesant prin pitorescul
său. Nicidecum „un roman de forţă”,
cum entuziast îl prezintă Constantin
Dram pe coperta a IV-a.
