Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
B. Fundoianu şi literatura română de Constantin Pricop

Alături de Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Eugen Ionescu, Cioran ş. a., B. Fundoianu se numără printre cei cîţiva scriitori români cu o dublă carieră literară: o parte din textele pe care le semnează sînt concepute în limba română, cealaltă parte în franceză. Studierea raporturilor dintre scrierile lor în română şi cele în franceză devine astfel indispensabilă pentru corecta cunoaştere a acestor personalităţi. Deşi la prima vedere "trecerea" de la o limbă la alta reprezintă doar o schimbare de haină lingvistică, "fiinţa" scriitorului rămînînd aceeaşi (nu s-a spus despre Panait Istrati că e... scriitor român în haină lingvistică franţuzească?), în realitate asemenea transferuri sînt mult mai complicate. Pentru scriitor limba nu este, lucru prea bine ştiut, un simplu instrument pe care-l poţi înlocui fără probleme. Ea e coloana vertebrală a fiinţei sale spirituale; schimbarea limbii în care scriitorul se exprimă conduce la modificări esenţiale, inclusiv la remodelări ale personalităţii creatoare. Povestitorul de limbă franceză Panait Istrati e "altcineva" decît gazetarul socialist de limbă română cu acelaşi nume; dramaturgul Eugčne Ionesco nu este versiunea în limba franceză a criticului şi pamfletarului Eugen Ionescu. între cei doi termeni ai acestor "cupluri" există, fără îndoială, multe elemente comune " dar între scriitorii omonimi, cu identităţi diferite în limbi diferite, distanţa e apreciabilă. Studierea modului în care personalitatea creatoare se "multiplică", apărînd într-o ipostază nouă nu e, desigur, lipsită de relevanţă.

Examinarea textelor semnificative pentru atitudinea faţă de literatura română ale lui B. Fundoianu/Benjamin Fondane devine aşadar un prim pas într-o asemenea cercetare.

înainte de a deveni scriitor de limbă franceză, Fundoianu desfăşoară o febrilă activitate de critic literar, de eseist şi de gazetar cultural în româneşte. Emigrează în Franţa în 1923, la 25 de ani, după ce în 1921 publicase în România Imagini şi cărţi din Franţa, carte care a stărnit reacţii datorită afirmaţiilor despre literatura română din Prefaţă. Ce lucruri "scandaloase" spusese autorul de doar 23 de ani în mult invocata Prefaţă? Să urmărim succesiunea argumentelor sale. Pentru început, Fundoianu reia afirmaţiile referitoare la relaţiile dintre literatura română şi literatura franceză. E vorba, mai exact, de caracterul de pură imitaţie a literaturii franceze pe care l-ar avea literatura română. "Descoperirea" acestei dependenţe, cum precizează chiar autorul, nu-i aparţinea. Fusese pusă în discuţie cu... vehemenţă, de pildă, de una din figurile marcante ale epocii, Nicolae Iorga. în studiul său Fundoianu nu-l contrazice pe masivul istoric " doar radicalizează sensurile observaţiilor acestuia. Nu de influenţă, nu de simbioză ar fi vorba, susţine tînărul critic, ci de parazitism. "Nu vreau să afirm aici, lucru vechi, că literatura noastră trăieşte cu aceea a Franţei într-o agreabilă simbioză; asta ar însemna dacă respectăm sensul cuvîntului luat din botanică, că trăiesc în comun, într-o căsnicie şi că una foloseşte celeilalte. Istoria literaturii ne stă de faţă şi ne spune că literatura noastră a fost un simplu parazitism. D. Iorga a notat admirabil cîndva cît am fost de franţuziţi cu logofătul Conachi, lamartiniani cu Bolintineanu, hugolatri cu Alecsandri. Lista se poate continua. Bălcescu nu l-a uitat pe Lamennais, cum nu l-a uitat Costache Negruzzi pe Prosper Mérimée. Macedonski a început cu Musset şi a sfîrşit cu Mallarmé. De la 1900 pînă astăzi, peisajul literar îşi datoreşte orientarea şi substanţa lui Baudelaire, şi lui Verlaine, şi lui Laforgue." Rarisim, literatura română s-ar fi aflat totuşi în situaţia de a se elibera din această prea sufocantă intimitate. "De două ori literatura noastră a încercat să scape de coitul acesta prea excesiv: o dată cu Filimon, care aducea în bagajul lui literar romantismul german, şi a doua oară cu Eminescu, figura reprezentativă a întregii ideologii de la Convorbiri literare." Faptul că Eminescu se dezvoltă în alt mediu cultural decît cel al literaturii române i se pare (de ce oare?) dureros, iar încercarea lui Iorga de a lupta cu evidenta influenţă franceză fără sens. "E dureros faptul că singurul nostru scriitor genial a înmugurit în alt copac, a crescut în alt cocon decît cel în care îndeobşte literatura noastră s-a desfăşurat. Dar asta nu schimbă cu nimic aşezarea problemei, şi dl Iorga a făcut un lucru fără sens cînd a luptat împotriva influenţei la noi a culturii franţuzeşti." De ce ar fi vorba de un lucru fără sens? Pentru că "o cultură poate da orientări şi sfaturi, materiale şi stimulente; nu creează, în tot cazul, oameni de geniu. întîmplător " graţie cărui hazard chimic? -, Eminescu, care ţinea de literatura nemţească, a fost un miracol " cum, întîmplător, logofătul Conachi, omul celeilalte înrîuriri, a fost un maniac." Şi, după ce constată că genialitatea lui Eminescu n-a schimbat ordinea influenţelor, proclamă imposibilitatea noastră de a asimila, lipsa talentelor remarcabile ş.a.m.d. "Cultura noastră numără deci un geniu " dar acesta n-a împins deloc spre coasta Rinului barca istoriei noastre literare, rămasă pe ţărmii civilizaţiei franceze. Dacă literatura noastră a fost un continuu parazitism, vina n-o poate culege cultura Franţei, ci neputinţa noastră de a asimila " mai mult: lipsa talentelor remarcabile, capabile să facă dintr-o nutriţie străină ceva ordonat şi propriu." Şi autorul se întreabă, retoric, dacă nu cumva ne lipseşte... sufletul, "un suflet diferit şi personal", "de vreme ce nu putem crea o literatură care să stea în picioare, fără nici o atîrnare în afară"? Şi precizează, pentru a nu fi greşit înţeles: "Să nu se spuie că aluzia îi condamnă numai pe "simbolişti". Ce lesne e să reduci sufletul lui Sadoveanu la sufletul slav şi ce penibil e să afli " ceea ce demonstra foarte bine Gh. Lazu pe la 1848 " că sufletul "poetului ţărănimii", Coşbuc, se găseşte nefelurit în poeziile populare sîrbeşti sau cehe. în lipsa acestui suflet, am fost nevoiţi să ne împrumutăm de aiurea, şi iată ceea ce face situaţia noastră de plîns. Dacă o orientare literară străină e întotdeauna un folos, un suflet străin e întotdeauna o primejdie."

Lipsiţi de "suflet" propriu, în timpul care a trecut de la apariţia primului "talent remarcabil", Eminescu, la cel de al doilea, Arghezi, literatura română a reuşit un singur lucru: să fixeze limba literară. Ieşind astfel din sfera "imitaţiei proaste" a intrat, "cu toată hărnicia", într-o nouă categorie. în sfîrşit, ajungem la sintagmele incriminate. "Cultura noastră a evoluat, şi-a desinat o figură şi o stare, a devenit o colonie " o colonie a culturii franţuzeşti". Iată dar cum literatura română, cea cu care nu puţini se mîndresc, plini de convingere, e prezentată ca o biată colonie a literaturii franceze... Autorul încearcă să nuanţeze această condiţie. "Atîrnăm de literatura franceză din pricina bilingvităţii noastre " cel puţin a clasei suprapuse." Bilingvism, totuşi, incomplet, ţine să sublinieze autorul, pentru că "nu putem scrie în franţuzeşte, ceea ce ar fi singura conduită logică " iar în româneşte, unde imităm în "cercul nostru strîmt", nu aducem culturei generale nici o contribuţie şi nici un folos". Condiţia noastră pare a fi, din această perspectivă, condamnată. "Ca literatură personală, nu putem interesa pe nimeni. Va trebui să convingem Franţa că intelectualiceşte sîntem o provincie din geografia ei, iar literatura noastră un aport, în ce are mai superior, la literatura ei."

În aşteptarea recunoaşterii noastre o colonie a literaturii franţuzeşti, severul diagnostic contravenea, fără îndoială, atmosferei de entuziastă afirmare naţională (inclusiv literară) din care se nutrea în acel moment în cvasitotalitatea ei intelectualitatea românească. Opinia a părut exagerată şi au protestat inclusiv autori care se pronunţau deschis pentru sincronizarea literaturii române cu literatura occidentală (precum E. Lovinescu, la a cărui revistă, "Sburătorul literar", Fundoianu publicase). Vom reveni la replici şi proteste. Deocamdată e important să punem în evidenţă faptul că observaţiile lui Fundoianu sînt neobişnuite doar prin radicalismul lor şi prin soluţia întrevăzută. Altfel, acuzele de imitare a literaturii franceze nu lipsiseră nici pînă la Fundoianu. Nicolae Iorga, pe care, cum am văzut, autorul îl citează, condamnase furtunos aservirea noastră literară. Fundoianu nu merge în direcţie opusă, doar că, în locul refuzului screrilor prea... contaminate, consideră că imitaţia e prea adînc înrădăcinată pentru a o mai putea refuza şi că onest ar fi să ne recunoaştem pur şi simplu... colonie a literaturii franceze. Tema interpretării era cunoscută şi frecventată - Fundoianu o radicalizează...

Nici selecţia autorilor români consideraţi de Fundoianu purtători ai unui spirit original (atît de puţini la număr!) nu şochează prin originalitate. Am văzut din pasajul reprodus mai înainte că autorul nostru considera totuşi că există şi autori necontaminaţi de împrumuturi, reprezentanţi ai spiritului românesc. îi cita pe Filimon şi pe Eminescu, apoi pe Arghezi. Admiraţia neţărmurită pe care tînărul Fundoianu o arăta talentului lui Arghezi e de nezdruncinat. Dar nu e singurul scriitor român apreciat de fugacele critic. Din numeroasele articole publicate în presă se pot desprinde şi alte figuri de autori preţuiţi pentru culoarea locală a scrisului lor. Creangă, de pildă. De altfel, după Imagini şi cărţi din Franţa Fundoianu proiecta publicarea unui volum de Imagini şi cărţi româneşti.

Putem aşadar proba fără dificultate că atitudinea drastică a lui Fundoianu faţă de literatura română îşi află rădăcinile în poziţiile ceva mai puţin severe, urmărind o altă "rezolvare", ale lui Nicolae Iorga. Iată ce susţinea acesta (la 1903!) despre misiunea intelectualului român. "Ceea ce avem de făcut înainte de toate e purificarea, întregirea şi mai ales răspîndirea culturii noastre", întrucît în România avem "un stat pentru toţi, şi o cultură pentru boierii şi parveniţii din funcţii." Concluziile lui Iorga nu erau nici ele blînde atunci cînd spunea: "Avem un stat naţional fără o cultură naţională, ci cu o spoială străină, franţuzească". Fără cultură naţională, cu o spoială străină, franţuzească, ar fi trebuit să lăsăm deoparte ceea ce, greşit, imitasem, pentru a începe o cultură proprie. în intervenţia sa, Fundoianu punea sub semnul întrebării capacitatea noastră de a o lua de la început, pe o altă direcţie.

Şi tendinţa lui Fundoianu de a urmări problemele culturii române în datele lor fundamentale îl apropie de criticismul faimosului predecesor. Comentînd cartea lui Ibrăileanu Spiritul critic în cultura românească, de pildă, în două articole din "Sburătorul literar" Fundoianu îşi pune problema criticii româneşti. Pînă la Maiorescu am avut o critică culturală pentru că "critica culturală a trebuit să împotrivească ceva culturei europene revărsate fără măsură în principate: le-a opus imitaţiei literare fără limită un fond propriu: poezia populară; exageraţiei şi isteriei, şcoala critică i-a împotrivit bunul simţ..." De la 1880 însă, acţiunea acesteia a încetat. "Critica culturală, continuă Fundoianu prezentarea lucrării lui Ibrăileanu, observînd că singurul lucru pe care-l făceam era importul cultural, l-a supravegheat; dar de la 1880 înainte ce facem? Import cultural. ş...ţ De unde însă pînă la 1880 ne dădeam seama de acest fenomen şi îl supravegheam, astăzi orgoliul nu ne-o mai îngăduie, aducem cultură fără control, şi atîta tot. Deviarea deci a criticei culturale spre critica literară a fost una din cele mai mari pagube ale culturii româneşti." Deşi s-ar părea că s-au făcut progrese după 1848, în realitate am rămas la acelaşi nivel. Este reţinută (încă o dată!, doar maturizarea în ceea ce priveşte limba. "De atunci încoace s-a constituit cel mai important factor cultural cu putinţă: limba. în limbă avem deci puţină tradiţie, în ea vom găsi limite pentru împrumut din Europa, în ea vom găsi modele." Vom găsi însă numai modele de limbă - la Odobescu, Eminescu, Arghezi, Galaction " susţine în continuare autorul. Aceştia nu pot fi totuşi prezentaţi şi ca modele literare, deoarece străinătatea poate oferi, pentru fiecare dintre ei, "un arhetip". Nu sînt, cu alte cuvinte, scriitori originali, specifici pentru cultura română - modelul lor artistic putînd fi identificat aiurea. Concluzie subliniată în spiritul prefeţei la Imagini şi cărţi din Franţa: "Literatura română a rămas să aibă deocamdată numai o valoare de model de limbă - cum critica română (şi cea culturală şi cea literară) nu a avut altă valoare decît de acţiune, o valoare naţională, pragmatistă - niciodată una estetică, deci europeană."

A doua parte a articolului începe cu "ideea că nu putem avea nici astăzi, cum nu puteam la 1840 să avem o critică estetică. Critica culturală nu e numai singura posibilă, e singura necesară." Constatarea este prilej de precizare a propriei poziţii în contextul criticii româneşti. Fundoianu mărturiseşte că se înscrie "în şcoala criticei moldoveneşti a lui Russo, Kogălniceanu şi a "Junimei" "4). (Dar şi critica practicată de Iorga, cum i s-a reproşat de altfel istoricului în atîtea rînduri, era o critică culturală.) Pentru o clipă Fundoianu însuşi avusese ideea de a face critică literară " tentaţia "a bancrutat însă de la început", "covîrşită de necesitatea naţională ş...ţ de-a ne îndeplini rolul mai întîi ca importator de cultură europeană". Printr-o acţiune de critică culturală îşi justifică autorul atitudinea din Imagini şi cărţi din Franţa. "Am desluşit în cartea care şi-a însuşit această activitate (Imagini şi cărţi din Franţa) de ce o carte despre scriitorii francezi este carte de critică românească " am explicat-o ca o poruncă culturală şi, în acelaşi timp, ca o operă de selecţie, de limită. Textul d-lui Ibrăileanu ne ajută să ieşim din haos; ne întoarcem, deci, acolo de unde a plecat Maiorescu, la critica culturală, adică critica de posibilităţi de creştere, de înavuţire şi de dezasimilare a unei culturi." (s.n.) După ce trece în revistă principalele puncte de vedere din lucrarea lui Ibrăileanu, Fundoianu atacă frontal chestiunea contribuţiei româneşti la cultura unviersală. "N-a adus nimic nou cultura română, nimic specific? ş...ţ Nici un aport, fericit şi nou, n-am putut produce de la apariţia noastră în istorie?" Deşi se plasează în planul culturii mai mult decît în cel al literaturii propriu-zise, răspunsul nu mai e categoric, ca în cazul incriminatei prefeţe. în plus, e într-adevăr originală ideea de a fixa una din trăsăturile determinate ale vieţii istorice a românilor în... lumea cărţilor, în credinţa unor cărturari... Românii sînt transformaţi şi ei, astfel, de către Fundoianu, într-un popor al cărţii... "Am adus ceva nou " de o valoare culturală inimaginabilă " şi dacă acestui nou îi datorăm toate infirmităţile noastre, lui îi datorăm, în schimb, faptul că avem totuşi o existenţă naţională, o fizionomie. Aportul acesta nu ni-l aduce însă generaţia de la "48 " el datează de la întîiele izvoare ale istoriei româneşti: cronicarii au fost adevăraţii creatori. România actuală, de origine obscură, traco-romano-slavo-barbară, îşi datoreşte existenţa şi apartenenţa ei actual europeană graţie unei erori fecunde devenită, în slujba instinctului de conservare, o idee fixă: e ideea originii noastre latine. Fără iluzia aceasta, am fi rămas poate un trib incoerent şi balcanic. Istoria românilor, politică şi culturală, nu-i decît istoria şi aventura acestei idei-fixe, fecunde. ş...ţ Iluzia lui Israel, de-o pildă, că e poporul ales l-a împins spre aventura lui, unică în istorie. Iluzia noastră, transformată în adevăr, că sîntem latini, ne-a creat o ţară şi ne-a dat necesităţi europene; cea dintîi, de-a face parte din Europa. Sîntem latini, de cînd credm că sîntem, adică de vreo 300 de ani. Cultura noastră a adus atunci singura ei notă specifică şi cea mai mare; ideea latinităţii noastre e un produs exclusiv cultural, dar cu roade culturale şi politice. Dacă ea ne-a împins spre Franţa şi dacă rolul nostru de colonie a Franţei a fost inevitabil, aceasta e o consecinţă a premisei că sîntem latini " iată deci şi reversul medaliei." Fundoianu trage concluziile care i se impun: "Dacă ideea că sîntem latini ne-a fost de un folos inimaginabil, ideea asta împiedică poate astăzi elaborarea celeilalte note specifice fără de care nu putem exista." Dacă rămînem simpli "consumatori ai culturii europene", nu ne vom putea crea o identitate europeană distinctă - idee pe care o întîlnim la mulţi analişti ai fenomenului românesc din prima parte a secolului al XX-lea - începînd cu Iorga şi terminînd cu Cioran. Articolul, publicat în acelaşi an cu Imagini şi cărţi din Franţa, se încheie cu o speranţă. "Să nădăjduim că va sosi vremea cînd vom putea duce în Europa aportul nostru personal. Şi Bielinski, şi Tchaadaef credeau acum un secol că Rusia nu aduce nou în Europa decît samovarul. Rusia s-a născut după această ironie, care era, în minutul acela, adevăr, adevăr penibil. România se află în situaţia Rusiei privită prin ochelarul lui Bielinski. S-o aşteptăm. Pînă atunci să privighem asimilarea continuă a culturei străine (să se facă mai încet, mai bine şi mai personal decît Codul civil din 1865); să ne întoarcem deci la critica culturală." Critica sa urmărea, cum se vede, un efect constructiv. Nimic, în aceste rînduri, care să nu poată fi semnat de un Cioran, de pildă, care în Schimbarea la faţă a României face procesul lipsei noastre de iniţiativă culturală şi istorică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara