Festivalul de la Avignon îşi sărbătoreşte în 2007 o vîrstă aproape de pensie, 60 de ani. Eu, într-o dimineaţă, am descoperit că, la rîndu-mi, îmi puteam sărbători 30 de ani de prezenţă acolo: sărbătoare publică şi sărbătoare personală reunite! Toată această lună ele au fost, pentru mine, indisociabile şi, fără îndoială, aceasta mi-a explicat melancolia şi uşoara distanţă. Cum să te eliberezi de timp, care nu e obligatoriu festiv şi de scepticismul motivului care mi s-a impus de la început: "aceeaşi piesă cu aceeaşi actori"? Şi eu sunt obosit de ceilalţi, aşa cum ei sunt obosiţi de mine, îmi spun în mod lucid. Ne recunoaştem dar nu ne mai descoperim... momentul îndepărtării de festival a venit. Pentru a mă îndrepta spre altundeva? A căuta altceva? Pentru a mă elibera de riscul repetiţiei. Dar, dincolo de această stare personală, festivalul el însuşi, repetînd aceleaşi rituri, aceleaşi spectacole care au sedus fără să exalte, mi s-a părut obosit. Cineva a observat lipsa obişnuitelor tensiuni şi crispări, a conflictelor, ca şi cum în acest an aniversar invitaţii nu vroiau să perturbe ceremonialul. Explicaţia poate vine de altundeva, din afara teatrului. Publicul Avignon-ului e un public "politic" de stînga şi anul acesta, dincolo de gesticulaţia aniversărilor, el a venit aici marcat de amprenta înfrîngerii: el nu abandona teatrul dar nu se putea disocia de gustul amar al dezintegrării partidelor de stînga. Niciodată nu s-a vorbit mai puţin de politică decît acum, dar niciodată consecinţele ei n-au fost mai prezente. Dezabuzare de înfrînţi ce se consolează prin artă!
Cum să nu interpretezi astfel emoţia produsă de marele gest comemorativ care reunea în curtea Palatului papilor două vechi glorii ale festivalului din epoca lui Jean Vilar: Jeanne Moreau şi Sami Frey. Ei citeau textul lui Heiner Müller, Quartett, inspirat de romanul epistolar al lui Laclos, Legături periculoase. Amanţii frenetici de altădată care au fost Valmont şi Madame de Merteuil îşi rememorează aventurile rejucînd scenariul relaţiei lor perverse: pasiunile însă s-au stins, n-au mai rămas decît vorbele, cochilii goale, frunze moarte... Evident că succesul acestei lecturi se datorează profundului sentiment de "reînviere" a memoriei vilariene graţie interpreţilor carismatici. Dar cînd au apărut pe scenă, amîndoi în negru, ea cu un mers şovăielnic, el splendid ca acum patruzeci de ani, cum să nu crezi că vezi fantome? Fantomele festivalului. Şi, m-am întrebat atunci, nu evocau ele de asemeni o veche iubire toridă de teatru care astăzi, în 2007, am retrăit-o ca în romanul lui Laclos, a sfîrşit în copie dezabuzată?
Cealaltă aniversare era consacrarea lui René Char, poetul care a avut intuiţia originară a festivalului căci el i-a propus lui Vilar să organizeze o primă Săptămînă a Artelor în curtea Palatului. El trăise sub Ocupaţia germană în sudul Franţei unde condusese mişcarea de rezistenţă contra nazismului şi la această alianţă a poetului cu războinicul mă gîndesc de cîte ori mă duc în casa lui pe care azi o locuiesc nişte prieteni apropiaţi. Acolo s-a refugiat partizanul şi tot acolo, în munţi, l-a primit pe Heidegger în 1948: dincolo de ura între naţii, gest de reconciliere între intelectuali înrudit cu acela al lui Vilar care a pus în scenă Prinţul de Homburg a lui Kleist, la doar cîţiva ani după sfîrşitul războiului. Un regizor pretenţios a montat paginile lui Char scrise la acea epocă, pagini spuse pe un ton stupid copilăresc sau forţat umoristic: îndrăgostiţii de Char n-au suportat această dezinvoltură, în timp ce pe mine, mai distant, m-a lăsat indiferent. în schimb n-am putut rămîne insensibil la un moment unic: cînd noi urmăream maimuţărelile actorilor pe scenă, la un moment dat, din sală se ridică, o persoană, cinci, zece, cincizeci, o sută şi coboară încet treptele ca un fluviu de oameni ce pătrund pe platou pentru a depune mărturie. Scena devine neagră de lume... şi toţi aceşti amatori convocaţi de către Frédéric Fisbach mi-au apărut atunci ca o încarnare simbolică a "armatei de umbre", termen ce desemna pe combatanţii Rezistenţei. în teatru, asemenea momente sunt rare şi, uneori, ele pot însemna mai mult decît un spectacol reuşit, dar mîine uitat. în seara aceea m-am simţit ca doctorul Dorn din Pescăruşul care după eşecul piesei lui Kostia se apropie de el pentru a-şi mărturisi tulburarea: "Mie mi-a plăcut, dar nu ştiu de ce". Incertitudine de spectator în faţa unui eveniment care iese din norma comună, care sparge cadrele aliind erori cu reuşite unice.
într-o curte ascunsă în spatele Palatului, la 11 noaptea, ne reunim pentru un spectacol făcut de un actor congolez Dieudonné Niangouna. Fără scenă, pe pămînt, doar un cerc desenat de cărbuni de jăratic. Cărbuni nestinşi ce conţin focul în ei, cărbuni ce mocnesc în noaptea avignoneză. Apoi actorul pătrunde parcă pe neobservate în mijlocul cercului, şi, cu faţa de-abia luminată, negru dispărînd în obscuritatea nocturnă, el pare a fi mai degrabă o voce. Imobil, grav, Dieudonné Niangouna povesteşte o istorie africană de azi cu personaje şi aventuri bizare, cînd comice, cînd neliniştitoare. Auzindu-l, privindu-l, avem sentimentul că în el se reunesc o clipă arhaicul focului circular şi modernitatea aventurilor cotidiene. El e un totem al zilelor noastre şi atunci mă gîndesc la Brook căruia, sunt sigur, i-ar fi plăcut acest eveniment african.
într-un alt spaţiu marginal, într-o pivniţă de la mînăstirea din Villenuve des Avignon, Christine Dormoy pune în scenă un text de Valere Novarina. Autor straniu, inventator al unei limbi inspirate parcă de libertatea lui Rabelais, autor ce combină viziunea cosmică şi materialitatea concretă a corpului, Novarina îşi găseşte aici o extraordinară încarnare scenică. Pe spaţiul de joc, plasat între spectatori, se agită personaje indistincte, neidentificabile, foarte obscure, ale căror cuvinte sunt acompaniate de o muzică la fel de stranie: dialog ce, permiţînd trecerea de la cuvinte la sunete, ne antrenează într-o lume a originilor, o lume secretă a forţelor iniţiale, a începuturilor. Un autor îşi descoperea astfel perfecta împlinire teatrală. Vocea spectacolului şi vocea textului se confundă aici. Şi, uimiţi, noi le ascultam.
Dincolo de zidurile fortificate, într-o veche sală de liceu, Jean Pierre Vincent pune în scenă Tăcerea comuniştilor, reluînd astfel proiectul extraordinar realizat la Torino anul trecut de către Luca Ronconi. E vorba de un schimb de scrisori între vechi comunişti care-şi amintesc programele şi proiectele cărora li s-au consacrat, crizele şi rătăcirile acestui partid comunist unic în Europa, Partidul Comunist italian. în spectacolul lui Vincent, ceea ce captiva era mai întîi spaţiul: o masă lungă cu o maşină de scris uitată pe o bucată de pînză roşie, cîteva scaune, o lumină palidă, totul evoca un loc de reuniune din alte timpuri. Modest şi neimpunător, el are forţa concretă a unui mediu evocator unde trei actori excepţionali comunică între ei rămînînd în acelaşi timp singuri. Monologul transcende fără încetare solitudinea, el e un apel lansat către camarazii de demult. Văzînd acest spectacol, mi s-a reconfirmat justeţea frazei lui Antoine Vitez care afirma că "se poate face teatru din tot". Dar pentru aceasta e necesar de mult talent, poate mai mult decît de obicei. A părăsi domeniul obişnuit al teatrului e o probă de vocaţie teatrală! Doar ea îi asigură succesul. Nimic nu e imposibil, dar riscurile sunt multiplicate atunci cînd îţi părăseşti domeniul.
Ariane Mnouchkine revine la Avignon cu Efemerele, spectacol unic în cariera sa. Aici ea nu mai adoptă nici poziţia obişnuită a artistului implicat, artist acuzator care identifică facil vinovaţii, nici pe aceea a artistului formalist îndrăgostit de perfecţia semnelor teatrale. Nu, de astă dată Mnouchkine urmăreşte destine individuale, privilegiază intimul şi privirea de aproape pe un fond muzical profund liniştitor. Plasaţi în tribune bifrontale, spectatorii asistă, la cursul vieţii care face să apară, în mod succesiv, momente de viaţă prezentate pe scene izolate deplasate de manipulatori abili... senzaţia e cinematografică şi romanescă. Astfel Mnouchkine povesteşte istorii ce reconstruiesc Istoria şi, în acelaşi timp, reuneşte mărturii de viaţă deseori tulburătoare, dar cîteodată abuziv sentimentale. Mnouchkine redescoperă emoţia dar, sub impactul ei, se lasă uneori sedusă pînă la lacrimi. Ea se îneacă în afect. Dar astfel, marea regizoare care e nu-şi recunoaşte vîrsta cu libertatea şi melancolia ei?
Reuşita de excepţie a festivalului a fost Mefisto for ever inspirat de romanul lui Klaus Mann, roman cu cheie care trasează, de fapt, cariera marelui actor Gründgens, celebru pentru interpretarea rolului Mefisto. Cînd ascensiunea nazistă începe, el pactizează considerînd că se poate colabora cu noua putere în numele dorinţei explicite de a continua să facă teatru, de a-şi satisface vocaţia pe de o parte iar pe de alta a speranţei, des auzită şi la comunişti, aceea de a face o critică din interior. Dar maşina politică se adevereşte a fi mult mai puternică şi actorul sfîrşeşte prin a-i deveni prizonierul docil. în versiunea propusă aici de scriitorul Tom Lanoye şi pusă în scenă de Guy Cassiers, militantul comunist care a fost exclus de către nazişti revine în teatru, după război, ca nou responsabil politic ce-şi exprimă exigenţele estetice ca stăpînii de altădată. Ele rămîn aceleaşi, pentru a le satisface supunerea de rigoare. Şi totul se termină în ceaţă, avîndu-l în centru pe marele actor, Mefisto for ever, Mefisto pentru totdeauna, spirit al răului sfîşiat şi incapabil să repete altceva decît un "Eu... eu... eu...", expresie perfectă a inaptitudinii definitive de a se împlini. A găsi un loc pentru arta sa era important, dar ceea ce a uitat el e că a se găsi pe sine e şi mai important. însă, soluţie admirabilă, actorul se rătăceşte nu numai datorită colaborării, ci şi a imperativului profesional de a-şi împleti viaţa cu destine fictive căci, soluţie subtilă, aici toate situaţiile cotidiene se joacă în spectacol în relaţie cu scene din Hamlet sau Faust, Romeo şi Julieta sau Livada cu vişini. în afara presiunii puterii, actorul se uită în personaj... cum să se regăsească? Există morala actorului, dar cel mai adesea el e tentat să o uite evocînd obligaţia profesională de disponibilitate.
încă tînărul regizor Krzystof Warlikowski a pus în scenă Angels of America de Tony Kushner. Piesa mică a anilor "sida" şi a rigorii morale impuse de Reagan, The Angels urmăreşte evoluţia unui personaj celebru, avocat foarte apropiat de senatorul McArthy, reputat pentru lupta acerbă contra infiltraţiilor comuniste în societatea americană. Evreu, celebrul avocat e un homosexual neasumat, care progresiv va fi distrus de boala ce contaminează întreaga comunitate gay pe care o frecventează. Scris, în anii ^90 ca un apel contra homofobiei, textul lui Kushner devine aici un extraordinar apel la dragoste cu tot ceea ce implică ea ca tranziţie a tabuurilor şi ca obligaţie de fidelitate a sentimentelor. Warlikowski, cu o artă de un rafinament extrem, îşi conduce actorii spre teritorii necunoscute unde mărturia de sine şi schiţa personajului se confundă într-o indicibilă poezie de joc. Pentru ca apoi, pe fond de moarte iminentă, totul să se deruleze ca o prelungită elegie ce se desfăşoară sub ochii unui înger neputincios cu picioarele bandajate. în noaptea avignioneză m-am gîndit la îngerii lui Andrei Pleşu.
într-o seară, apropiindu-mă de hotel, vroiam să-i trimit un SMS prietenei care-mi lăsa zilnic mesaje anul trecut şi atunci, o siluetă albă, cea a marelui coregraf Josef Nadj, s-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umăr. M-am întors, n-am mai trimis SMS-ul, am rămas cu el şi am regretat că anul acesta nu am văzut o capodoperă ca aceea pe care o realizase anul trecut, Paso doble, dar m-am consolat la gîndul că-i voi revedea la festivalul Caragiale nu mai puţin admirabilul spectacol Filozofii. în noaptea aceea s-au legat fire secrete între Avignon şi Bucureşti. între prieteni, ţări şi artişti.
