Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Aventura vitalitatii de Gheorghe Grigurcu


Într-una din ultimele sale referinţe la poeţii tineri, G. Călinescu îl aprecia pe Ion Murgeanu pentru inspiraţia sa "năvalnică şi uneori solemn exaltată". Marele critic a avut o intuiţie corectă, deoarece poetul a mers pe drumul astfel caracterizat, nu fără a-şi decanta cîteva note particulare din fondul general al înzestrării sale, în măsură a-i adînci profilul. Vitalitatea gîlgîie zgomotos, pînă tîrziu, în versurile sale, la modul expresionist, adică, am zice, în stare pură: "Sînt plin de bogăţii./ Sînt mercenarul asfinţitului de soare roşu de plîns./ Sînt haimanaua norilor căzuţi aseară/ în ploi bezmetice peste pămînt" (Darul). Sau: "Atît că scrisul e o sabie în mîinile unor copii./ E un taifun abia întrezărit" (ibidem). Sau: "Aud vulcanii tremurînd subt iarba crudă de aseară./ Mă sprijin pe incertitudinea viorii cînd răstoarnă/ oceanul în abis să nască noi furtuni!" (ibidem). Ea îi mijloceşte comunicarea cu cosmosul şi, mai mult decît atît, o consubstanţiere, un mod de-a se răsfăţa în sînul elementelor ca şi cum ar fi unul dintre ele, sub semnul încrezător al neprihănirii echivalate cu beţia tuturor celor ce fiinţează: "Nu te mai plînge; vorbeşte un înger/că totul e bine că toate-s în toi/ sărutul dumnezeiescul altoi/ al zilei ce spumegă" (Viţa). O senzorialitate dezlănţuită îşi spune cuvîntul, o exuberanţă a asociaţiilor (mod de-a da replică prolificităţii naturale) care îmbrăţişează ca o acoladă vîrstele fiinţei. Nu e doar o "întoarcere spre natură", un rousseauism liric, ci o provocare a acesteia prin limbajul inventiv, productiv pe făgaşul unei autosatisfacţii jubilante. Idila incipientă capotează în violenţa devenirii: "Cai pe drum; primăvară dezpotcovită./ Pe insula pustie m-am adăpostit eu singur.// Sub apăsarea serii de aprilie aşteptam...// Puhoiul rîului după poarta grădinii/ Se zbate şi nimeni nu-l va opri.../ De violenţă nu mă tem; mi-e ruşine!/ Peste tot legi şi iar legi. Paşi tăcuţi. De legea pustie a amintirii nu scapă nimeni./ Cuvinte aruncate la întîmplare dintr-un vraf./ Clopote bat peste vechi cimitire...// în auz cît de limpede vine cîntecul!/ Vremea trece uşoară peste mine./ Ploaia de primăvară./ Visul care nu m-a visat niciodată./ Dar mă caută insistent zmeura de an vară/ Un loc din brădet de unde se vedea sus pe cer/ Insula: desenată ca să dispară!" (Insula copilăriei). După cum imaginea viitorului se încarcă de acelaşi expansionism al eului nesătul (lumea sensibilă, înghiţită cu lăcomie, e digerată fără-ncetare, asimilată în chip de metafore): "Nu ştiu dacă şi-l va ţine sau nu. Un inel de cuvinte./ Melancolia respiră suavă prin el. O garoafă festivă/ Iubirea: succesivele stări de asediu pe hărţile ei!// O cameră albă într-o dimineaţă din viitor.../ Cînd vechile palate vor fi devastate de iarbă;/ O pereche de cai alergîndu-se; unul alb/ Altul roş!// La capătul drumului o fîntînă; vom face căuş/ Palmele unui înger să bem; şi vom fi însetaţi./ Această viaţă nouă e legămîntul nostru./ El începe cu sîngele nostru. Chiar de Acum!" (Legămîntul). Dar pulsaţia vitală ia distanţe moral-estetice faţă de sine, indispensabile actului poetic. Pe filiera Adrian Maniu - Ion Vinea - Ion Pillat, autorul nostru se nuanţează elegiac, ca şi cum vitalitatea şi-ar testa limitele, ca şi cum ar face un pariu cu ea însăşi. O umbră uşoară, o vagă somnolenţă coboară asupra conştiinţei robuste ca o relaxare. Sugestiile de tristeţe şi vis se înmulţesc: "Ci iată-mă întors acum din vie/ Seara, cînd toate lîngă somn ne lasă./ Să-mi povestesc viaţa? Cui să-i scrie?/ Tristeţea zilei care-a curs ne-apasă./ Grei de păcate ca şi mustu-n viţe/ Aşa ne-ntrezări din somn aleanul!/ Nainte de-a-i urzi cu-n vis credinţe/ Fii toamnei, ca şi viei tale, Anul!/ Şi înfierbîntă-le să dea pe-afară!/ Dar stăruind! Deci stăruie cu totul!/ Nu va-nceta de partea ta să doară/ Marea de vis necontenind înotul!/ Şi strugurii din cadă fierb; culeasă/ Şi strînsă-i via; somnu-i rege-n casă!" (Lîngă somn). Substratul dionisiac trece în forme de scriitură care-l rafinează, rămînînd doar ca un stimul iniţial şi nu ca un factor decisiv al rezultatului. Prin reducţia directităţii se realizează un spor al fecundităţii asociaţiilor, a căror spontaneitate pare meditată şi, deopotrivă, al căror aspect meditat pare spontan. Acestui proces de elaborare "inspirată" îi datorăm o remarcabilă recoltă de imagini baroce: "Puţini rămîn; oh, ambalajul mixt/ Dintre culoare şi răsunet/ Sub vîlvătaia serilor petunii/ Ce zac în saci de oseminte-aici!// Glazura cimitirelor de funii/ Căzute noaptea înapoi pe lună/ Subt ploi unde se oxidează sunetul/ Pe buza cloptoelor căzute în furtună!" (Petunii). Expresia somptuos contorsionată ajunge la astfel de figuri în care zvîcneşte o vitalitate captivă precum o pasăre în colivie: "Loveşte-mi creierul cu varga ca pe o viperă!/ Din el va ţîşni un jet de fiere albastră/ Un gheizer negru se va topi la piciorul muntelui// Acolo unde iarna fată ursoaica albă a înfrîngerii/ Un smoc de ghinţură uscată fierea pămîntului/ I se va pune fiarei în glastră chiar de mîna mea!" (Varga). Lumini extatice bat în acest discurs în care forţa presupusă se află în stare pasivă: "ardeam ca un soare/ în braţele unui ocean de zăpezi.// Cerc de aur iubirea; uimire a decedaţilor/ Regi. încoronarea ta mai la urmă!/ De lanţuri de-argint cuvintele mele te leagă/ Pe tine, împurpurare, Zăpadă fierbinte!" (Metamorfoza). Dacă ipostaza nemijlocită (afectivă) a poetului e încă prezentă pe alocuri, în ciuda cifrului metaforizant, dens ca o reţea care o izolează de limbajul comun ("Carnea mea suferă cu viermii globulari/ Prinş sub sprînceană/ Mă doare şi mă-nalţă. A celui ce mi-a zis/ Că voi dormi e-această carne uitată aici în paradis/ într-un mojar de zmalţ ochiul de înger în divine mîini/ Cu stelele pisat abia-i ca-n ceaşca ta/ Un praf de zahăr cubic pe inele" - Divinul), conversiunea estetică e deplină în următorul text, de un decorativism saturat, în vecinătatea autorului Cîntecelor de dragoste şi de moarte: "întuneric şi marmură crimă lectura ce-o schimbăm/ De multă vreme e-un plictis/ Aş vrea făgăduinţele din nou aş vrea să-mi scrii pe/ Marmură/ Se mai găseşte Turnul Inocenţilor în paradis havuzul/ încerc şi-ncurc acela e un Turn pe care se caţără/ Maimuţele fierbinţi/ Sînt regi care şi-au pus amantele în ramă/ Sînt regi cuminţi/ De paşi e marmura scuipată şi de-o larmă de paşi/ care se-aud cu timpul măriţi/ în paradis amantele în ramă se scarpină de aur/ Aş vrea să-mi scrii din nou aş vrea să-mi scrii pe/ Marmură/ Se mai găseşte Turnul Inocenţilor în paradis?" (Marmură). Pentru ca efectul artificiului (dat pe faţă ca obiectiv al creaţiei) să fie mai accentuat, e simulată, după cum vedem, o anume împleticire a subiectului în materia verbală, ca şi cum şi-ar face drum printr-o desime de ierburi...

În jocul de şah cu sine însăşi, energia vitală atinge şi ironia. Mod al disciplinei mentale, aceasta contracarează nu numai maniera declarativ-aluvionară căreia poetul îi aduce uneori jertfe excesive, ci şi patetismul, acea pe cît de inflamată pe atît de imprudentă dezgolire a laturii sentimentale în dauna efectului liric. Temperînd zbaterea vitalităţii, instrumentul ironic operează gradual. în unele momente apare cooperant cu sensibilitatea: "Nu vă temeţi de blesteme/ De blesteme nu ne temem/ Le stropim cu bidineaua/ Plînsurilor dintre gene.// Gaz le punem peste vreascuri/ Gaz le punem peste paie/ Poate flacăra din Teascuri/ Cînd în vinul nou se-ndoaie// Ştie ce ne-aşteaptă mîine/ Blestemaţi totuşi să fim/ Văruiţi de aşteptare/ înspumaţi în căni de vin// Dar înscrişi în cartea vieţii/ într-un colţ abia de rest./ Nu vă temeţi! Au drumeţii/ De la drum ce şi-au ales!" (Nu vă temeţi). Alteori se înfăţişează ca sarcasm întunecat: "Pune explozibilul am ţipat eu din vis/ Dar pune-l odată şi imediat tăiaţi tortul/ Să poată înghiţi o ultimă îmbucătură cel puţin/ Nainte de a sări în aer din felia lui şi mortul" (Pune explozibilul). în sfîrşit, capătă configuraţia unei arte poetice, modelîndu-se insinuant-felin: "Poezia ca defecţiune de comportament./ Nu o corectezi la timp? Adio!/ Cîntă trecutul. Zbîrnîie amintirea/ aşezîndu-se cuminte în cercul rotund./ Din cercul pătrat ai fi făcut o răsadniţă// Şi-ai semănat imortele în ea; uite cum vin/ vecinii curioşi să culeagă în timp ce în grădina/ circului de stat salata îşi dă poalele peste cap./ Număr dublu. Cercul rotund peste cercul pătrat" (Cerc rotund peste cerc pătrat).

Şaizecist sadea prin anul naşterii sale (1940), Ion Murgeanu merită o mai înaltă preţuire în cuprinsul "generaţiei" d-sale, încă, împotriva aparenţelor, neaşezate satisfăcător, cu unele locuri ocupate abuziv iar cu altele vacante.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara