Filmul este o salată în care găseşti de toate, Cameron a mestecat toate clişeele şi le scuipă ca un şaman în faţa audienţei mesmerizate de efecte, culori şi sunete, scoţând din joben iepurele clasic, mai puţin urechile ascuţite de naviit. Aici nu mai contează de mult conţinutul, ci ambalajul, iar ambalajul 3D îţi ia ochii cu toată acea floră exotică, fluorescentă, făcută parcă din anemone de mare şi corali care împânzeşte Jungla naviită, cu ceva din feeriile ruse ale lui Vrubel. Fără toate aceste efecte, scenariul este de o sărăcie tristă, un prefabricat hollywoodian, fără nici cea mai mică dorinţă de a explora, de a individualiza un personaj în afara reţetei care-i pune cuvintele potrivite în gură. În povestea cu dragonii recunoaştem bucăţi din Eragon (2006) al lui Stefen Frangmeier, cu roboţii monstruoşi acţionaţi din cockpit-ul strâmt este invocat Matrixul şi nu numai, colonelul Quaritch (Stephem Lang) poate fi oricare dintre militarii furioşi decişi să inventeze un război pentru a avea de lucru, cu Dr. Grace Augustine (Seagourney Weaver) avem în minte seria Alien, deşi doctorul are intenţii pacifist-ecologiste aici, cu copacii vii ne amintim de Enţii din Stăpânul inelelor etc.
Ca şi în Matrix cu Neo – aici Neo se numeşte Jake Sully (Sam Worthington) - suntem conectaţi la o serie de lumi alternative, Heroic Phantasy, Feerii exotice, Supertehnologii, etc. după cum dictează matricea. {i aici, ca şi în Stăpânul inelelor, lupta se dă între o societate industrializată, unde tehnologicul a ucis Natura şi populaţia navi trăind desculţă în armonie rousseauistă cu Natura de pe planeta Pandora. Dacă vă amintiţi, hobiţii trăiau din grădinărit într-un fel de paradis-falansterial, iar orcii clădeau de zor o societate protoindustrială, a urgiilor metalurgice, cu coşurile fabricilor scoţând fum negru pe nări în zgomot de ciocane. Acelaşi lucru avem şi aici, indigenii navi sunt profund legaţi de Mama Natură, Enwa, şi se pot conecta direct la tot ceea ce este viu, cai, dragoni, pădure, cu ajutorul părului care acţionează ca un cablu de transmisie al informaţiilor sau indirect, navii fiind cu toţii nişte simbioţi. Avem însă un Matrix întors pe dos, Neo avea nevoie de un simplu ştecher înfipt în mufa occipitală pentru a fi conectat la realitatea virtuală unde se află ubicuul Mr. Smith, aici navi folosesc părul pentru a se conecta la lumea animală şi a o coordona sau pentru a primi informaţie. Imaginea lanţului uman care înconjoară un copac al vieţii, unitatea centrală, creierul Enwa, al Naturii, simbolizează un alt tip de net, un bionet al fiinţelor vii. Paralizat de la brâu în jos, infanteristul marin Jake este trimis pe planeta Pandora pentru a coordona avatarul fratelui său geamăn decedat.
Avatarul lui Jake este recunoscut de către copacul vieţii, când seminţele luminescente asemeni unor meduze cu filamentele fosforescente îl înconjoară, o formă subtilă de elecţiune, pentru că Jake joacă rolul lui Neo, descoperindu-şi calitatea de important nod în reţeaua vieţii, a bionetului de pe Enwa. „Oamenii din cer”, cum sunt botezaţi pământenii de către băştinaşi, pregătesc evacuarea nativilor de pe propriul teritoriu pentru exploatarea unui zăcământ foarte preţios de unobtanium, pentru care angajează o serie de mediatori pentru a furniza informaţii despre băştinaşi, dar şi pentru a-i convinge să se retragă fără luptă din sectorul destinat exploatării industriale.
Evident, colonizatorul intră în conflict cu indigenul căruia îi este superior tehnologic, populaţia navi se află la vârsta arcului cu săgeţi şi a lăncii. Interesant că James Cameron inversează vectorul cultural al unei ciocniri între aceste două tipuri de civilizaţii care a condus la exterminarea şi supunerea indigenului, întorcând pe dos rezultatul confruntării în favoarea băştinaşilor. Ca în Stăpânul inelelor, devine necesară intervenţia promptă a Naturii, mama Enwa, în sprijinul navilor pentru a obţine victoria, dar abia după ce toate populaţiile se solidarizează pentru a opri detonarea unei megabombe în centrul sacru al planetei. Enwa îi pedepseşte pe aceşti conchistadori hi-tech, suliţa, arcul, săgeţile, dragonii înving flota de elicoptere şi crucişătoarele spaţiale, iar animalele de pradă, cât şi ierbivorele de mari dimensiuni se ocupă cu succes de zdrobirea infateriei stelare, vorba ceea: „râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman-ţi-este...”. Că această victorie este total necreditabilă ţine de domeniul evidenţei, călare pe dragoni, războinicii navi aruncă suliţe în carlinga elicopterelor. În basm, pentru că despre un basm este vorba, trebuie să crezi ceea ce vezi şi să ai confirmarea superiorităţii morale, intelectuale şi fizice a celui drept care-l învinge pe cel nedrept, imoral.
Ca şi în Titanic (1997), avem în centrul întregului film povestea de dragoste între Jake care navighează într-o lume unde infirmitatea sa nu mai există şi Neytiri (Zoe Saldana), pupila şefului de trib. Orice dezastru, de la catastrofe precum scufundarea celui mai mare vas din lume la distrugerea unei planete cu tot cu seminţiile ei, se află acolo pentru a înfrumuseţa lovestory-ul care perfectează o altă simbioză, cea dintre rasa umană cu tarele ei şi rasa navi, rasa adamitică, aflată în centrul unui Paradis natural care însă a cunoscut în trecut conflictul, războiul.
Nostalgiile şi încântarea pe care le cunoşteau primii exploratori în lumile tropicale ale Oceaniei par împărtăşite de către Regizor aflat în căutarea unui alt Paradis dincolo de sistemul nostru solar. Cu filmul lui James Cameron intrăm într-o zodie nouă, un cinematograf care se dispensează încetul cu încetul de actori, reconstruiţi în 3D pentru a face orice poftesc programatorii. Nu spun că nu există nimic emoţionant în filmul lui Cameron, regizorul toarnă şi ceva melodramă în coctailul său. Însă asemeni lui Jake, actorul, corpul său, spiritul său devin expendable, au tot mai puţină importanţă, iar avatarurile lui 3D îi vor juca tot mai mult partitura. Ne putem imagina pe supravieţuitorul comisar Moldovan intrat pe mâna matricii, făcând triplu salturi mortale fără probleme cu sciatica. Această tensiune există în film, neproblematizată serios, cuantificată la nivelul unei replici afective, „I see you”. A vedea cu ochii tăi şi nu cu ochii ochelarilor 3D va deveni poate o probă de virtuozitate pentru spectatorul secolului XXI, spectator scufundat în virtual, afirmându-şi dorinţa de autenticitate, un fel de „Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»”. Oricum, cinematograful se pregăteşte să-şi desăvârşească iluzia!
