Hiperanaliticul Giuseppe Petronio (1909
– 2003), literat bine cunoscut în mediile
universitare şi ale intelighenţiei europene,
punea punct bilanţului a nu mai puţin
de 92 de ani de existenţă cu Le baracche
del Rione Americano. Un uomo e il suo
secolo, Unicopli, 2001, p. 156. Titlul
volumaşului trimite la cartierul de barăci
ridicate în Reggio Calabria după seismul
devastator din 1908, unde el şi-a petrecut
o parte din copilărie. Paginile dedicate
zonei aruncă lumină nu doar asupra
condiţiilor economico-culturale din
problematicul Sud italian în primele
decenii ale secolului trecut, ci şi asupra
strictei ierarhizări sociale. De la ea nu
făceau excepţie nici apelativele: signora,
urmat de nume, donna urmat de
prenume; în fine, doar numele mic, fără
vreo specificare, deşi cutremurul îi
obligase pe unii pentru un lung răstimp
la o frustă coabitare. Filmul transformărilor
radicale din întreaga Italie inter- şi
postbelică este derulat de autor odată
cu cel al propriei parabole profesionale
şi civice.
În multitudinea lucrărilor autobiografice,
cea a lui Petronio se distinge prin
caracterul precumpănitor meditativ.
Factologicul, redus la enumerări şi
la aglutinări de episoade disparate,
pescuite din aduceri aminte, lasă locul
reflecţiei în siajul întrebărilor ce i-au
însoţit protagonistului-evocator
existenţa. În mult prea dinamicul secol
20 turbionul evenimentelor, cel mai
adesea contradictorii, l-au obligat pe
acesta să ia act de realitatea efectivă,
în continuă schimbare. Singura constantă:
crezul în marile valori, slujite de el
cu dăruire. Foarte tîrziu, în amurgul
lungii sale vieţi, Petronio a disociat
aceste valori de deziluzionanta ideologie
căreia, cu totală bună-credinţă, i le
atribuise. Suferinţa lui, ca vechi militant,
egală cu dezamăgirea încercată, este
amintită cu onestitate şi decenţă.
[...] Asociaţiile şi partidele mi-au
schimbat radical existenţa. Să organizez,
pentru mine, a fost întotdeauna un
impuls aproape fiziologic. În „Cartierul
American” încolonam copiii din barăci
şi inventam pentru ei tot soiul de jocuri;
în ultimele clase de gimnaziu şi la liceu
îmi fusese încredinţată mica bibliotecă
şcolară; la Iaşi, ca director al Institutului
Italian de Cultură, născocisem tot soiul
de drăcovenii: recitări, expoziţii de artă
şi cărţi, pînă şi baluri ca să pot finanţa
acţiunile culturale. Mai tîrziu, la Trieste,
aveam să fiu vreme îndelungată decanul
Facultăţii; la pensie, mi-am inventat
pe rînd instituţii, simpozioane, reviste,
colecţii editoriale: activităţi angajante,
pline de satisfacţii, în care investesc
mult sufleteşte. Dar, imediat după
război, a fost cu totul altceva. Atunci,
să organizez nu era doar un impuls
fiziologic, o nelinişte intelectuală,
răbufnirea nevoii de mişcare şi de
acţiune; după epoca glacială fascistă
echivala cu descoperirea angajării, a
muncii solidare alături de alţii, cu atîţia
alţii: un fapt de viaţă ce te acapara şi
care revoluţiona totul: raporturile cu
oamenii, felul de a concepe lumea şi
pe mine însumi în ea.
A fost o epocă realmente fericită,
una din acele rare epoci în care Istoria
se mişcă şi ne pune în mişcare în pas
vioi, susţinut. O epocă tinerească, în
care trecutul nu ne apasă, prezentul
este o aventură încîntătoare, iar
viitorul are orizonturi neîngrădite.
Cădeau una după alta teze, convingeri,
certitudini, iar lumi neexplorate se
deschideau în faţa unei curiozităţi
nesăţioase. Discipline a căror existenţă
o ignorasem total sau în parte deschideau
perspective vertiginoase: psihologia,
pedagogia, antropologia, lingvistica,
sociologia. Citeam cu nesaţ, discutam,
polemizam; păleau luminile care
ne călăuziseră pînă atunci, dar se
aprindeau lumini noi, faruri strălucitoare.
De atunci, de la acea epocă grăbită,
fastă, au trecut cincizeci şi mai bine
de ani; mai mulţi decît trăisem mai
înainte; o a doua viaţă, începută ca
adult, de acum soţ, tată, profesor, cu
un bagaj bogat de experienţe şi afecte.
Cincizeci şi mai bine de ani, şi ce ani!
Într-o lume tot mai proteiformă şi
complexă, care, treptat, şi-a accelerat
cursul în vîrtejul unor evenimente
prăvălite unele peste altele; era nevoie
de efort ca să le urmăreşti: o aventură
care te stoarce, dar te şi exaltă.
În viaţa privată, copiii care cresc.
Atunci erau copii, acum sunt oameni
în toată firea. Au terminat facultatea,
s-au căsătorit, au făcut carieră, şi-au
crescut copiii, care au crescut şi ei,
ajunşi acum, la rîndul lor, oameni în
toată firea. Fiecare îşi urmează drumul
şi logica proprie, care nu întotdeauna
sunt şi ale mele, aşa că uneori ne
înţelegem greu. În viaţa sentimentală,
două-trei pasiuni arzătoare, din cele
care lasă o urmă.
În carieră, concursuri universitare
ratate. Mă luptam ca Don Quijote în
bătălii laice, îl atacam pe Croce şi pe
crocieni, răspîndeam marxismul; în
anii ’50 eram un eretic. Cînd, în ’54,
la Nuoro, la o conferinţă despre Lukács,
i-am pomenit pe Marx şi pe Lenin, în
sală s-a lăsat îngheţul. A doua zi
inspectorul şcolar i-a retras asociaţiei
care mă invitase dreptul de a mai folosi
sala. Apoi, după cîştigarea concursului
au urmat cei nouă ani la Cagliari, cei
douăzeci şi unu la Trieste, cu studenţi
care se maturizează şi ei, îmi devin
prieteni şi colegi, ajung „maeştri” ...;
fondarea Facultăţii de Litere din Siena
la începutul deceniului şapte, cei
şaisprezece ani ca decan la Trieste,
instituţiile şi centrele de studii înfiinţate,
congresele promovate, colecţiile editoriale,
colaborările la ziare şi reviste, conferinţele
în sus şi-n jos în Italia, călătoriile
profesionale şi turistice în străinătate,
lumea străbătută cu o aviditate inepuizabilă.
O participare intensă la viaţa politică
activă de-a lungul anilor ’50, urmată
de o pauză, în timpul căreia mi-am
trasat o metodă critică proprie, ce şi-a
tras însă seva din participarea aceea;
L’attività letteraria in Italia, cartea vieţii
mele, refăcută continuu: ursuleţul
inform din poveste, pe care mama lui,
tot lingîndu-l, l-a plăsmuit. Volumul
despre Parini şi iluminismul lombard,
polemicile vesel-feroce. Neobositul
dialog bătăios cu metodele critice vechi
şi cu cele noi, care tot răsăreau, insistente
şi arogante, pretinzînd fiecare, dictatorial,
că era singura ... Or eu voiam să înţeleg.
Nu să repudiez închistat, nici să accept
acritic: să înţeleg, să descopăr chipurile
din spatele măştilor, să depistez, dincolo
de limbajul şi tehnica atrăgătoare,
ideologiile, să-mi apropii ceea ce mi
se părea că puteam să-mi însuşesc, să
resping restul şi să pun în gardă. O
muncă la care nu am renunţat şi pe
care, încăpăţînat, continui să o fac.
Apoi, în 1974, Partidul comunist
şi o nouă participare activă, alte bătălii
în favoarea universităţii şi a culturii,
fondarea şi conducerea Institutului
Gramsci din Trieste.
Între timp, în jurul meu, vîltoarea
accelerată a lumii. De la ruinele postbelice
la reconstrucţie şi la boom-ul economic,
de la o Italie încă rurală la Italia stat
puternic industrializat. Capa de plumb
a democraţiei creştine din anii Cincizeci,
Şaizeci, Şaptezeci; degradarea progresivă
a ţării, devenind tot mai mult America,
tot mai mult Lumea a Treia, terorismul,
corupţia, drogurile, mafiile ... Luptele
cetăţeneşti, valurile recurente de patimi
colective arzătoare: divorţul, avortul,
condiţia femeii, „diferiţii”, puseele de
febră datorate conştiinţei ultragiate a
omului: Vietnamul, Chile, Africa de
Sud, Afganistanul, Jugoslavia, rănile
purulente ale lumii... Şi, la început, pe
nesimţite, apoi, în goană, destrămarea
miturilor care mă înflăcăraseră la finele
războiului; deziluzia devastantă ca un
morb pentru falimentul „socialismului
real”; prăbuşirea în cîţiva ani a ansamblului
de ideologii şi utopii în care crezusem,
şi, cu toate acestea, încrederea
nestrămutată în valorile de care îl
legasem şi la care nu pot să renunţ.
În plus, în jurul meu, lumea
care se schimbă fără a lăsa o clipă
de răgaz; estomparea graduală într-o
ceaţă densă a lumii din tinereţea şi
din anii maturităţii mele. A treia şi
a patra revoluţie industrială, cea
electronică, cea informatică. Maşini
şi tehnici noi cu care să te familiarizezi,
lexicul care se îmbogăţeşte şi se
modifică şi el odată cu lucrurile şi cu
oamenii. Obiceiuri străine la care să
te adaptezi, grupuri sociale ce se
subţiază, dispar; unde-s ţăranii, unde-s
muncitorii în funcţie de care îmi
făurisem convingeri şi utopii?
Şi literatura, critica, arta ce-şi schimbă,
şi ele, înfăţişarea cu fiecare nouă etapă.
Încleştarea exaltantă, dar dură, a unei
lumi pe cale de a muri cu alta, ce se încheagă
în sînge şi cu greşeli. Iar eu, din nou, nu
voiam să accept supus, nu voiam să resping
cu obtuzitate: voiam să înţeleg; aşa au
urmat: Centrul pentru literatura de masă
din Trieste, cercetările asupra romanului
poliţist, polemicile îndreptate împotriva
prejudecăţilor prosteşti, înapoiate, împotriva
avangărzilor îngîmfate şi snoabe, critica
şi istoria ca „povestire”, pentru ca literatura
să se apropie de „oameni”. Să înţeleg,
să-mi dau seama de lumea în care trăiesc;
lumea care se duce şi eu, odată cu ea.
Şi iată-mă acum, scrutînd şi
scormonind prima parte a vieţii mele
pentru a da de germenii bărbatului
de mai tîrziu. Germenii deja încolţiţi,
ce aveau să se dezvolte. Nucleul vital
deja coagulat în anii aceia, care apoi
avea să se ciocnească de oameni şi
lucruri, lăsînd să se desprindă multe
din componentele sale şi înglobînd
atîtea altele. Încetul cu încetul, cu
fiece zi, eu aveam să cresc, să mă
maturizez, să îmbătrînesc, devenind
ceea ce sunt. Vîrsta a treia? A patra?
Un om în vîrstă? Un bătrîn? Un om
care vede cum se lasă noaptea şi mai
înainte ca umbra să-l învăluie, ar
vrea să ştie cine a fost, cine este. [...]
Imagini după imagini; baloane de
apă şi aer se umflă pentru o clipă, se
sparg... Şi odată cu imaginile mă
chinuie, cerînd imperios răspuns,
întrebări sîcîitoare: întrebările din
totdeauna, cele de la care am pornit
în această călătorie în timp. Cine am
fost? Cine sunt? Ce rost are trecerea
mea prin lume? Acum, cînd povestea
se grăbeşte să ajungă la sfîrşit,
răspunsul devine tot mai urgent.
Dar întrebările, asemenea imaginilor,
mă chinuie în van. Muşte înnebunite
străbat camera bîzîind, se izbesc
de geamuri insurmontabile, cad, se
ridică; bîzîind, încearcă din nou. Şi
în acest timp, cînd eu, cu luciditatea
febrilă a insomniei, caut în zadar
răspunsuri şi tihnă, Pămîntul, plămădit
cu defuncţi şi cu vii forfotind, mă
poartă cu sine în spaţiu, în mijlocul
tenebrelor şi îngheţului fără ca nimeni
să ştie să ne spună de ce.
Traducere de
Doina Condrea Derer
