Uimitoare, dar nu inexplicabilă, mi se pare tăcerea aproape consensuală din jurul masivului volum al lui Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei. Să fie în cauză o slăbire a atenţiei analitice, mai preocupată să disece romane ori să parieze, strategic şi managerial, pe şansele exportului? Să fie vorba de un dezinteres de natură teoretică în rândul recenzenţilor care, iată, nu par a se acomoda prea uşor cu ideea criticii cu detentă istoricistă? Să fie oare o limitare voluntară şi strictă a privirii către solul infinit mişcător al gherilei publicistice? Ar fi păcat să se întâmple asta, mai ales acum, într-o perioadă ce - deşi din direcţii extrem de variate şi cu rezultate de toată mâna - repune în drepturi genul, amânat, al cărţii temeinice de critică literară.

Deja sporadicele pionierate în materie - de la Daniel Cristea-Enache la Antonio Patraş sau Bogdan Creţu - sunt concurate, în rafturile bibliotecilor, de alte opuri unitare de critică, de alte volume ordonate cu mult mai sistematic decât simplele colecţii de cronici. Că motorul de declanşare a acestor proiecte critice se arată a fi, cel mai adesea, unul decurgând dintr-o serie de imperative academice, e oarecum întristător. Şi pentru carte în sine, şi - aşa-zicând -pentru imagine: o excelentă teză de doctorat nu implică numaidecât o carte - măcar - lizibilă. Şi totuşi, atunci când o asemenea lucrare are în spate şi autoritatea, paradoxală în felul ei, oferită de un îndelungat exerciţiu gazetăresc, lectura şi discutarea conceptuală devin absolut necesare.

Şi totuşi, ce vină ascunsă poartă Avangarda românească şi complexul periferiei? De ce intimidează şi de ce ţine comentatorii la distanţă? Un prim răspuns vine din evidenta supraspecializare. Cine altcineva decât adevăraţii cercetători şi pasionaţii cunoscători ai avangardei se pot pronunţa cu acribie asupra unei cărţi care intră curajos în arhivele revuistice ale anilor '20-'30 şi care nu neglijează aproape nici o referinţă bibliografică? Cu atât mai mult cu cât, practic, chiar pentru un cititor lipsit de inocenţă, există nesfârşite dificultăţi de orientare între zecile sau sutele de fragmente plasate, doct, între ghilimele. Şi cu atât mai mult cu cât ţinta demonstraţiei lui Paul Cernat - nu întru totul neaşteptată, dar impusă cu paşi exacţi - e seducătoare, modernă şi imposibil de atacat. Întregul eşafodaj omagial care plasa avangarda românească în pole-position-ul celei europene (idee alimentată mai cu seamă în anii de glorie ai protocronismului ceauşist) se clatină. Nu prin negaţie sau prin răsturnare, nu prin denunţ scientist sau prin demitizare brutală, ci prin relativizarea subtextuală a unui "complex periferic" de care au suferit & profitat - în cantităţi egale - autori ca Ion Vinea, Tristan Tzara, Benjamin Fondane sau pleiada postumă de comentatori entuziaşti ai lui Urmuz.

O altă variantă - în optica mea, mai credibilă decât cea dintâi - vine tocmai din curajul rarisim al lui Paul Cernat de a aborda, cu toată seriozitatea, o mişcare, să spunem aşa, inabordabilă prin definiţie. Sau prin intenţie. Sau prin decizie. În imaginarul colectiv, de sursă neîndoielnic didactică, avangarda - în orice faţetă a ei, oricât de echilibrată - apare drept cel mai semioclast curent cu putinţă. Şi totuşi, ca să rămânem numai în perimetrul românesc postbelic, de la Ion Pop la Matei Călinescu, nu puţini sunt criticii importanţi care i-au dedicat analize sobre şi profunde. Aceasta e, de altminteri, linia savantă pentru care Paul Cernat optează fără ezitări. E adevărat că în cuprinsul studiului sunt citate cu îngăduinţă lucrări marginale, ca aceea din 1932 a lui Const. I. Emilian, Anarhismul poetic, (prima teză de doctorat refe­ritoare la poezia perioadei) sau aceea din 1983 a lui Marin Mincu, Introducere în avangarda românească (mai degrabă un soclu ad hoc al atât de variabilului textualism), însă maniera obiectivă, plină de nuanţe şi bine documentată, dovedeşte afinitatea nobilă cu numele grele şi cu studiile consistente.

Personal, am câteva dubii teoretice legate de capacitatea criticii literare de a se plia pe un demers artistic de genul celui avangardist. Întâi, pentru că, blocate în parti-pris-uri estetice, metodele analitice tradiţionale nu prea izbutesc să domine câmpul receptării. Ceea ce se salvează, la o lectură valorizantă, din bogatul inventar de texte, e doar ceea ce intră - cumva - în contact punctual cu lirismul. Adică destul de puţin. Sau cu absurdul militant. Adică şi mai puţin. Dintr-o perspectivă a comunicării de masă, putem vedea procesul sedimentării avangardei literare în conştiinţa publică mai curând ca pe o fericită acţiune a unui grup, involuntar, de gate-keepers. De formatori de opinie. Care, emancipaţi de teroarea ştiinţifică a profesionistului, de rigoarea impenetrabilă a expertului, sunt aureolaţi de o credibilitate înnăscută. Aşa s-a întâmplat, dacă stăm să urmărim, cu memorialistul tenebros Saşa Pană ori cu domolitul intervievat Geo Bogza. Avangarda, aşa cum o ştim astăzi, e în mai mare măsură produsul unor carismatici agenţi infiltraţi decât al exegeţilor cuprinşi de morbul teritoriilor neexplorate. Inexistentă în afara unei mitologii a gesturilor extreme - mă gândesc la manifestele futuriste, la improvizaţiile Dada, la închisorile scandalosului autor al Poemului invectivă, la sinuciderea incredibil ratată a lui Pană, la geamănul pulmonar al lui Claude Sernet ş.a.m.d. - avangarda pare a avea o interfaţă critică exclusiv narativă. Din ea se conservă nu atât obiectul, cât povestea obiectului. De aici apare permanent şi istoricitatea implicită şi inevitabilă a oricărei descinderi critice. Iată de ce un discurs anistoric, de tip structuralist, ar fi, în câmpul cultural al acestei mişcări, definitiv falimentar.

Critic minuţios până la virgulă - şi totuşi prin nimic tributar şcolilor pozitiviste de modă veche - Paul Cernat evită, înţelept, formula epică a criticii literare. Pe care o înlocuieşte cu o sumă de aparente pedanterii în spiritul respectului filologic faţă de litera scrisă: "abundenţa şi amploarea citatelor nu e o întâmplare, ci o strategie deliberată. Adeseori materia s-a distribuit pe calapodul ideilor după regulile unui montaj vérité, de tip puzzle în puzzle, iar textele au fost lăsate să vorbească de la sine. În aceste situaţii, criticul şi istoricul literar s-a transformat în regizor şi operator. De dragul autenticităţii, am preferat să păstrez în textele citate nu numai grafia veche, ci şi greşelile de culegere din textele originale [...] şi un avertisment pentru cititorii grăbiţi: cartea demarează greu. Ea ar trebui citită, la modul ideal, dinspre capitolul sintetic de la urmă către început, apoi viceversa... E, bineînţeles, o lucrare de specialitate, stufoasă, plină de informaţie, dar este şi una adresată celor interesaţi de istoria avangardei noastre."

Nefiind, prin minimalismul acesta pus în ecuaţie cu bună-ştiinţă, o carte contaminată de istoria factică, Avangarda românească şi complexul periferiei păstrează - în nucleul ei - urme certe de istoricitate. Ce altceva e reproducerea exactă - până la nivelul datării lexicale sau al erorii în şpalt - decât un clin d'oeil de factură diacronică? Cum altcumva să interpretăm ideea de scenariu cinematografic? Ei bine, inovaţia aceasta de tip colaj apare ca o frăgezire a discursului doar în raport cu caracterul academic iniţial al lucrării. Altminteri, tehnica e mai degrabă judicioasă şi nimic mai mult.

Şi o conştientă piedică în calea lecturii marcat pleziriste.

Atunci când, după turul de forţă prin arhivele publicaţiilor interbelice - Contimporanul lui Vinea fiind, cu temei, privile­giat -, Paul Cernat trece de la decupaje la defrişări critice, aerul dens al studiului devine oxigen curat şi începe să amintească de cronicarul aplicat cu acelaşi nume (sunt remarcabile polemicile echilibrate cu tonul exaltat al lui Marin Sorescu, cu bonomia imprecisă a lui Nichita Stănescu sau cu prefeţele delirant comparative şi politic aservite ale lui Constantin Crişan). La fel se petrec lucrurile când excursul cultural atinge zonele de interes ale micro-biografiei (Alexandru Bogdan-Piteşti, invertitul dandy şi colecţionar tronează elegant pe câteva pagini).

O simplă mostră portretistică a acestuia din urmă e oricând citabilă: "Figură de boier cabotin şi cinic, libertin şi prematur consumat de excese (luxură, apoi pederastie şi narcomanie), amoralist cu nostalgia moralei, conviv seducător şi cult, cu o conversaţie pitorescă şi licenţioasă (stilul Mateiu Caragiale din corespondenţa cu N.A.Boicescu), estet al viciului şi vicios al artelor, prin sprijinirea cărora s-a răscumpărat, Bogdan-Piteşti a jucat un rol decisiv în susţinerea financiară a cenaclului macedonskian şi a revistei Literatorul, în afirmarea lui Tudor Arghezi, Ştefan Petică şi Ştefan Luchian. Primul îi va păstra toată viaţa o nedezminţită recunoştinţă. [...] Stipen­diat de Puterile Centrale, între 1913 şi 1914, ca director al cotidia­nului Seara, afacerist cu proastă reputaţie, arestat, pentru scurtă vreme, în urma şantajului încercat asupra bancherului Aristide Blank, Bogdan-Piteşti devine, după 1918, un paria şi va fi pus la index după moartea subită, survenită grotesc, în timpul unei conversaţii telefonice" (pag. 41) Erou al câtorva romane în epocă, ciudatul mecena devine, iată, din unghi mentalitar, şi personaj al unui studiu critic dintre cele mai serioase.

Mai cronicăresc şi mai lejer, mai eseistic şi mai personal de-ar fi fost, studiul istoric al lui Paul Cernat ar fi adunat, rapid & magnetic, câteva zeci de recenzii, unele admirative, altele, poate, arogant-resentimentare. Aşa, el convoacă în jurul său o tăcere smerită, parcă studenţească, de sală de lectură arhiplină.