Dosarul de referinţe critice
al operei lui Ştefan Agopian
cuprinde aproape
exclusiv fraze elogioase,
pline de cuvinte mari
şi adjective la superlativ.
Parcă ar fi albumul de
impresii pus la dispoziţia vizitatorilor
la ieşirea dintr-un
muzeu.
„Cărţile publicate de Agopian au impus
definitiv scriitura originală, fermecătoare
şi profundă a acestui scriitor excepţional.”
(Dan C. Mihăilescu);
„Lumea cărţilor lui Ştefan Agopian
e rezultatul unui mare model primordial,
construit cu migală şi rafinament”. (Gheorghe
Crăciun);
„[Ştefan Agopian] îşi alege, de fapt îşi
construieşte, o anume lume situată cumva
în timp, şi apoi face cu ea ce vrea, după
geniul său.” (Petru Creţia);
„Ştefan Agopian e un prozator admirabil,
unul dintre puţinii scriitori de azi care ştiu
să-şi înalţe talentul la limita cea mai de
sus a rafinamentului.” (Radu G. Ţeposu);
„Consistenţa spectrală a personajelor
lui Agopian pune sub semnul întrebării
existenţa însăşi a istoriei.”(Carmen Muşat);
„Mărturisesc că sunt un fan al lui Ştefan
Agopian şi că nu l-aş da la schimb nici pe
un mănunchi de brebani, de buzuri şi
chiar de marinipreda.” (Cezar Paul-
Bădescu).
În plus, Ştefan Agopian a fost premiat,
tradus, citat în sintezele critice, inclus în
manualele şcolare. I s-a tipărit şi o fastuoasă
ediţie de Opere în două volume, cu o
prefaţă de Eugen Negrici (Iaşi, Ed. Polirom,
2008-2009).
Ar fi bine ca după luarea acestei doze
de euforizante să nu ne mai întoarcem
vreodată la operă. Pentru că, dacă ne
întoarcem, vom fi dezamăgiţi. Romanele
onirice ale lui Ştefan Agopian, cu desăvârşire
anistorice, deşi evocă prin atmosferă lumea
balcanică de la începutul secolului optsprezece
şi până la începutul secolului douăzeci
– Ziua mâniei, 1979, Tache de catifea,
1981, Tobit, 1983, Sara, 1987 – nu
sunt mai mult decât nişte istorisiri bizare
şi exotice. Prin repetare, gratuitatea lor
absolută, lipsa de priză la realitate, înţelegerea
creaţiei ca o activitate fantasmatică ajung
să plictisească. Autorul este un manierist
încă de la începutul manifestărilor lui
scriitoriceşti (şi nu ca Ştefan Bănulescu,
de exemplu, care a alunecat în manierism
târziu, caligrafiind Cartea Milionarului).
Şi mai este ceva, ceva greu definibil,
care face suspecte, din punct de vedere
estetic, textele sale. Autorul mizează mult
pe rafinament (cuvânt aproape nelipsit
din comentariile a numeroşi exegeţi). Dar
rafinamentul său este mai curând o paradă
de rafinament, în condiţiile în care nu
derivă dintr-o cultură literară bine însuşită.
Chiar dacă nu luăm în considerare datele
biografice (viaţă boemă, o facultate de
chimie începută şi neterminată, reacţii
rudimentare şi agresive la observaţiile
critice etc.), tot sesizăm că eleganţa stilistică
este falsă, exterioară, neconformă cu
esenţa textului, de obicei puerilă, ca aceea
a romanelor fantasy, la modă azi. (Am
făcut cândva remarca imprudentă că
rafinamentul trucat la care recurge Ştefan
Agopian te poate duce cu gândul la obiceiul
unora de-a se da cu parfum fără să se
spele în prealabil. Numai eu ştiu ce am
păţit după această remarcă. De fapt, nu
numai eu, ci toţi cititorii articolelor semnate
de Ştefan Agopian, în AcademiaCaţavencu
şi, ulterior, în Caţavencii. Într-un limbaj
imund, rafinatul scriitor m-a atacat
zeci de săptămâni la rând. Practic, mi-a
dat cu rafinamentul în cap, ca să-mi
demonstreze că nu-i lipseşte.)
Ar fi nevoie de un Lucian Boia care să
explice cum s-a ajuns la mitologizarea
unui scriitor talentat, dar lipsit de anvergură,
care exploatează la nesfârşit unul şi acelaşi
mod de a scrie, confecţionat pe vremea
când îl frecventa pe Nichita Stănescu
(Ştefan Agopian se prezintă şi este prezentat
ca prietenul favorit al lui Nichita Stănescu,
deşi, în realitate, nu era decât unul dintre
numeroşii tineri care gravitau în jurul
marelui poet).
O explicaţie a succesului disproporţionat
de mare faţă de importanţa reală a operei
poate fi senzaţia de noutate pe care au
produs-o cărţile lui Ştefan Agopian la
vremea apariţiei lor. Prezentul era pe
atunci o obsesie pentru toţi prozatorii.
Ei făceau eforturi dramatice pentru a-l
reprezenta ne-propagandistic şi, în acelaşi
timp, pentru a nu intra în conflict deschis
cu autorităţile comuniste. Aluziile, folosite
cu atâta ingeniozitate, nu erau, cum s-ar
putea crede azi, un joc amuzant, ci rezultatul
unor sfâşieri sufleteşti. Remarcabilă era
şi complicitatea publicului, care, cu un
efort de descifrare, înţelegea din textele
aluzive exact ceea ce trebuia înţeles. În
această atmosferă morală încordată şi
obositoare a apărut Ştefan Agopian,
dezinteresat complet de prezent. Cu proza
sa atemporală şi fantezistă, eliberată de
orice responsabilitate şi propunând şi celor
din jur o stare de confort moral, s-a remarcat
repede. Noutatea a generat entuziasm.
În plus, a funcţionat şi snobismul acelor
cititori dornici întotdeauna să fie printre
primii care adoptă o modă literară.
Ştefan Agopian foloseşte cu dexteritate
un mijloc literar de efect: descrie cuprecizie
situaţii năstruşnice şi povesteşte clar
întâmplări fantasmagorice. Proza lui
seamănă într-o oarecare măsură cu pictura
enigmaticului suprarealist Giorgio di
Chirico, în ale cărui tablouri găsim peisaje
stranii, dar riguros desenate. Este vorba
de acea stranie claritate a visului, prin
care atrag atenţia şi unele poeme onirice
ale lui Al. Philippide sau Leonid Dimov.
Aceasta este principala (şi, probabil,
singura) calitate a prozei lui Ştefan Agopian,
care a făcut imediat rating. Dar ea nu
justifică nici pe departe includerea autorului
printre scriitorii de prim-plan ai literaturii
române contemporane.
În Ziua mâniei (roman de debut, pe
care Alexandru Paleologu, în calitate de
redactor la Editura Cartea Românească,
a amânat mai mulţi ani la rând să-l publice),
găsim încâlcite poveşti de familie de la
începutul secolului douăzeci, aducând
aminte oarecum de Scrinul negru al lui
G. Călinescu. Spre deosebire însă de
G. Călinescu, care cunoaşte bine lumea
evocată, chiar dacă o tratează cu maliţie
şi cu spirit ludic, Ştefan Agopian improvizează,
făcând referiri cu totul capricioase
la realitatea istorică. Termenul salvator
folosit de comentatorii romanului este
deconstruire (autorul deconstruieşte
romanul istoric tradiţional!), ca şi cum
această acţiune de stricare, de aruncare
în deriziune a ceva ar reprezenta o valoare
în sine. Opţiunea pentru construire sau
deconstruire nu garantează nimic în
literatură, important este numai rezultatul.
Iar ceea ce rezultă, în cazul lui Ştefan
Agopian, este o naraţiune cu multe personaje
volubile şi confundabile între ele, aruncate
în vârtejul unor evenimente adeseori
senzaţionale, dar niciodată semnificative
din punct de vedere estetic.
Din tot romanul ne rămâne în memorie
modul cum i se înfăţişează domnişoarei
Lucia Zărnescu bătrânul Glăvan când
scoate capul pe deasupra gardului şi o
strigă: „Lucia privi în direcţia vocii şi
avu impresia că bătrânul Glăvan are capul
înfipt într-unul din parii ascuţiţi ai gardului.”
Ce imagine expresivă! Să poţi să ai o
asemenea fulgerare de literatură bună şi
totuşi să te scalzi într-o interminabilă
vorbărie despre încrengăturile unui arbore
genealogic stufos – iată o alegere greu de
înţeles.
În Tache de catifea, rolul de narator
îl joacă un personaj dintr-o familie boierească,
Tache Vlădescu, născut în 1800 şi mort
în 1848. Acesta îşi povesteşte viaţa şi,
în plus, povesteşte ce s-a întâmplat înainte
de naşterea sa, dar şi ce se va întâmpla
după moartea sa. Este ca şi cum din fiinţa
lui muritoare s-ar desprinde ideea de
cronicar care şi-ar îndeplini atribuţiile
indiferent de circumstanţe. Este o formulă
epică interesantă şi productivă, dar autorul
o foloseşte fără elan artistic, mecanic,
făcându-te să te gândeşti la un aparat
de fabricat fraze uitat în priză. Din istorisirea,
mereu egală cu sine, răsar personaje
pitoreşti, gesturi excentrice, titluri de cărţi
de altădată (ca în Caietele Princepelui ale
lui Eugen Barbu), referiri fugitive la domnitori
sau revoluţionari care au existat în realitate,
dar care par ireali, dialoguri inutile, însumate
în „marea trăncăneală” (considerată de
Mircea Iorgulescu un atribut al lumii lui
Caragiale). Iată un exemplu de gest
excentric:
„Piticul se aşeză turceşte pe masă,
la picioarele orologiului, şi scoase de undeva
un pistol cu pâlnie, un săculeţ cu pulbere
şi unul cu plumbi. Îşi încărcă pistolul
privind nepăsător în jur şi, când fu gata,
ochi o scrumbie afumată aşezată pe o tavă
de argint la opt paşi depărtare şi apăsă
pe trăgaci. ” etc.
Asemenea secvenţe pot fi oricând
extrase şi mutate în altă parte a romanului
sau pot fi tăiate pur şi simplu, fără ca
romanul să aibă ceva de pierdut sau de
câştigat.
În Tobit, romanul istoric supus deconstruirii
se referă la scurta perioadă
(1718-1739) în care Oltenia s-a aflat
sub stăpânirea austriecilor, pe baza tratatului
de la Passarowitz. În centrul atenţiei
se află un personaj, Tobit, eroul pasiv al
unei suite de peripeţii care se succed
arbitrar, ca în romanele picareşti. Tobit
este jefuit la drumul mare de patru lăncieri
din Boemia, i se scoate şi un ochi,
apoi străbate chior labirintul istoriei
ipotetice şi lipsite de logică, imaginate de
prozator. Scena banală cu Ilie Moromete
şi fiii săi luând masa la câmp este – datorită
artei de prozator a lui Marin Preda – infinit
mai captivantă decât toate aventurile
fantasmagorice din Tobit.
În cuprinsul romanului Sara, care ne
transportă şi mai departe „în negura de
vremi” ( citat din Eminescu, nu din Agopian),
şi anume până în 1703, Tobit este din
nou prezent ca personaj. Alături de el apar
numeroase alte figuri livreşti, cu cv-uri
pitoreşti, pitoreşti şi atât :
„Înainte să moară şnegustorul de
mirodenii Spurkţ a fost înnobilat de către
bunul nostru împărat, pentru simplul
motiv de a fi livrat curţii imperiale, într-o
vreme de mare restrişte, 1.000 de funţi
de piper negru, pe atunci când funtul
ajunsese să coste în loc de 4 florini, 10.
L-a vândut numai cu 3 şi a primit în
schimbul diferenţei titlul de baron, aşa că
pe crucea lui din cimitirul de lângă
Leichentorlein s-a putut scrie baron, iar
nu pur şi simplu Spurk. Fiul şi-a adăugat
o literă la nume (c) şi acum este un adevărat
baron Spurck, rentier.”
Alte cărţi ale lui Ştefan Agopian au
începuturi promiţătoare, dar neinspirat,
continuate, creând impresia că autorul
s-a plictisit repede de ele (mai bine le-ar
fi vândut neguţătorului de începuturi
de roman imaginat de Matei Vişniec!).
Romanul neterminat Fric, 2003, începe
cu descrierea cadavrului unui bărbat, adus
la ţărm de valurile mării. Acest cadavru
are „falusul ridicat ca un catarg”. Interesant!
Însă tot ceea ce urmează nu mai prezintă
mare interes.
Două personaje legendare ar fi
putut deveni Armeanul Zadic şi Ioan
Geograful din Manualul întâmplărilor,
1984, care cuprinde povestiri înlănţuite
asemănătoare cu un roman, scrise de
Ştefan Agopian în tinereţe. Este vorba de
doi „frumoşi nebuni ai marilor oraşe”
(marile oraşe fiind de fapt oraşul Bucureşti
al anului 1807), care până la urmă se pierd
într-o complicată ţesătură de întâmplări
insignifiant-pitoreşti, ratând şansa de a
rămâne în memoria noastră culturală.
Probabil sub influenţa lui Ştefan Agopian,
relativ numeroşi prozatori din
noul val lucrează azi la deconstruirea
romanului istoric tradiţional: Filip Florian
(Zilele regelui), Radu Paraschivescu (Fluturele
negru), Doina Ruşti (Manuscrisul fanariot)
şi alţii. Înainte de a merge mai departe în
această direcţie, ei ar trebui să ştie că
succesul spectaculos al lui Ştefan Agopian
s-a datorat unui concurs de împrejurări
şi nu poate dura la nesfârşit.