recitind Cehov, deoarece nu am pomenit autor mai fin şi mai
sensibil, descopăr câteva rânduri care m-au pus pe gânduri
şi cărora vreau să le dau o replică. Evident, n-o să redactez o
„scrisoare imaginară” după modelul Octavian Paler, ci mă voi limita la
nişte observaţii, să zic, mai puţin obişnuite. Iată primul citat din
Unchiul Vanea. Vorbeşte medicul Astrov adresându-se lui Vanea: „Eşti un
caraghios, nu eşti nebun. Un clovn! Şi eu credeam mai demult că toţi
caraghioşii sunt anormali, nebuni. Acum însă cred că starea firească,
normală a omului e cea de caraghios. Tu eşti un om normal.” Se ştie, Cehov
a fost medic şi de aceea în literatura sa apare mereu câte un personaj cu
o asemenea profesie care, de regulă, stinge inflamările, dar şi ca scriitor
lucid el face nişte judecăţi necruţătoare. Iată ce spune, de data aceasta în
Pescăruşul prin glasul lui Trigorin: „Încă de când eram tânăr, un începător,
scrisul a fost pentru mine un chin. Un scriitor de mâna doua se simte mereu
stângaci, inutil, e mereu iritat, are nervii încordaţi la maxim...”
Primul citat din Unchiul Vanea pune degetul pe rană şi desenează,
ca să zic aşa, fisura ce va duce la dezintegrarea teatrului clasic european.
Vanea nu este nebun, nu este criminal, nu va fi arestat pentru tentativă de
omor, ci rămâne un caraghios, un clovn, de care toţi râd fiindcă nu pot
să-l ia în serios. Spectrul dizolvant al lumii viitoare se conturează astfel
ameninţător. Teatrul marilor dezbateri morale şi metafizice devine tot
mai anacronic. Intrăm în teritoriul „farsei tragice”, ca să preiau formula
lui Romul Munteanu. Substanţa tragică, aşadar, nu dispare, dar cei îmbibaţi
de aceasta, tocmai pentru că trăiesc într-un climat de maximă deriziune,
ies în public purtând hainele saltimbancului. Clovnii însângeraţi
sunt, de fapt, emblema vremurilor moderne, eventual spitalizaţi prin
postmodernism. Dar altfel teatrul absurdului nu se putea naşte. Cehov
poartă în dramele sale toţi embrionii a ceea ce va fi. Ca şi Caragiale de
altminteri.
Al doilea citat este însă mai enigmatic. De fapt nici nu-l înţeleg bine.
Şi nici Cehov, probabil, nu stăpânea întru totul semnificaţiile mesajului
său. Oare poate fi un scriitor tot timpul tensionat autor de mâna a doua?
Nu-mi vine să cred. Oare nu tocmai tensiunea interioară determină valoarea?
Nu cumva producem opere mediocre tocmai când suntem liniştiţi, ghiftuiţi,
îndestulaţi? Atunci ce vrea să spună Cehov? După părerea mea, uite cum
ar trebui citit fragmentul. Scriitorul cu nervii întinşi la maxim este un
autor de mâna a doua doar în ochii acelora care nu pun mare preţ pe opera
vie. A acelora care nu înţeleg ce înseamnă răzvrătirea, rebeliunea, războiul
cu tine însuţi şi cu lumea din jur. Treplev este insurgentul care în ochii
tuturor trigorinilor contemporani cu el şi ai celor care vor veni nu are
şanse să fie preţuit. Va rămâne „de mâna a doua” întrucât cei care-l
judecă au nevoie de ierarhii stabile şi moarte. Cehov iarăşi ne arată
că se află de fapt între două lumi, lumea veche a tradiţiei, decăzută
în pseudotradiţie, şi noul care, pe de o parte, promite revelaţii, dar,
pe de alta, vesteşte şi teribile năruiri. Doar că personajul său de data
aceasta nu va ajunge un clovn. Preţul cumplitei desconsiderări la care-l
supun ceilalţi va fi plătit cu viaţa. Adevărul este că mulţi autori şi-au luat
zilele sau câmpii tocmai pentru a demonstra că nu sunt autori de mâna
a doua aşa cum îi vede establishment-ul. Cehov a trăit 44 de ani. Mai puţin
decât el a trăit Gogol, 43. Ţin minte anul morţii sale deoarece este anul
naşterii lui Caragiale, 1852. Cehov a murit de plămâni, Gogol, de
inaniţie. Şi iarăşi deschid o paranteză. Există oare autor mai chinuit şi mai
frământat decât Gogol? Şi atunci cum vine cu „autor de mâna a doua”? Nu
s-a condamnat singur la o sinucidere lentă ca un fel de penitenţă pentru
faptul că i-a permis diavolului să-l viziteze? Da, Gogol l-a văzut pe Necurat.
Genialitatea sa a spart barajul care separă din motive de siguranţă nivelele
realului. Amintiţi-vă de povestiri precum Portretul! Acolo nu e simplă
literatură, ci mărturisirea unui om care s-a aflat în faţa unui alt palier al
realităţii. Dacă în experienţa lui se regăseşte şi un element patologic, aceasta
e cumva de la sine înţeles, dar nu diminuează şi nici nu schimbă natura
şi forţa experienţei avute. Vreau să spun că „autorii de mâna a doua”, aşa
cum îi consideră trigorinul de atunci şi de acum, pot să rateze, să zicem,
o carte, dar în nici un caz nu eludează mari şi periculoase întâlniri. Aceasta
îi deosebeşte de alţi autori care, deşi produc, graţie talentului, lucruri de
valoare, nu au viziuni „la limită”. Dar ce înseamnă aceasta? „La limită”este
tocmai teritoriul ambiguu ivit la intersecţia dintre „celălalt tărâm” şi
imaginarul minţii omeneşti. „La limită” este tocmai acel mundus imaginalis
despre care vorbesc esotericii, lumea în care coexistă fantasmele noastre
şi entităţi independente. Şi nu e numai coexistenţă, ci şi întrepătrundere.
Autorul care intră pe un asemenea teritoriu îşi asumă riscuri enorme şi
nu mai are cum să se ducă liniştit la culcare. Şi Dostoievski a fost aici, doar
că la el întâlnirea cu diavolul, spre deosebire de aceea a lui Gogol, a fost
mai voalată, estompată, epicizată. Ca să nu mai spun că la Thomas
Mann nici nu a mai avut loc. În ciuda paginilor respective din Doctor
Faustus, neamţul, fiind mult prea cultivat şi raţional, a făcut din atuurile
sale un ecran impenetrabil pe care nici Necuratul nu l-a putut
străpunge, după cum nici manieriştii decadenţi, „satanişti”, precum
Huysmans în Liturghia neagră nu au avut asememea întâlniri. Pur şi simplu
au mimat, dar evident, aceasta cu mult talent. Pe mine mă preocupă
Strindberg care are nişte mărturisiri teribile, dar mi-e teamă că aparţin
numai psihopatologiei şi nu presupun interferenţe cu „celălalt tărâm”. Dar
am plecat de la ce înseamnă un autor de mâna a doua. Asta înseamnă. Să
mori cu tinicheaua de gât, dar să duci în suflet secretele unor dislocări
formidabile. Aidoma lui Iov, înainte de moarte îl vei vedea, cine ştie, pe
Dumnezeu. Dar va fi cea mai mare taină şi, desigur, cu totul şi cu totul
inexprimabilă. Fiindcă e incomunicabilă...
