Trei dintre intelectualii de primă mână ai tinerei generaţii, Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, lucrează, de ceva vreme, la o serie de analize critice asupra unor documente ideologice şi produse culturale din vremea regimului comunist. Spre deosebire de alţi analişti ai regimului dinainte de 1989, cei trei autori ai Explorări-ilor în comunismul românesc (vol. I " 2004, vol. II, 2005, vol. III, 2008) abordează subiectul dintr-o perspectivă pur ştiinţifică, de laborator, nu introduc în discuţie elemente autobiografice şi nici nu încearcă să clarifice unele aspecte prin intervievarea supravieţuitorilor, aflaţi, într-un moment sau altul al istoriei recente, în punctele nodale ale societăţii.

O analiză a realităţii de ieri, făcută de intelectuali lansaţi pe piaţa ideilor după anul 2000, nu poate fi, a priori, decât foarte interesantă. Chiar şi pentru (sau, mai ales pentru) cei care au trăit perioade mai lungi sau mai scurte de regim comunist.

Pe de altă parte, lipsa contextualizării, concentrarea exclusivă pe analiza foarte amănunţită a unor documente sau produse artistice, fără evaluarea impactului real al acestora în epocă, face lectura dificilă şi, în final, lipsită de relevanţă. Mărturisesc sincer că am citit cu mare dificultate acest volum, tentaţia de a abandona m-a pândit la tot pasul, iar după ultimul rând, primul gând care mi-a venit în minte a fost cel al lui Eugen Negrici, legat de volumul său despre poezia în comunism: "Totuşi, la sfârşitul acestui volum, îngreţoşat de amploarea degradării poeziei şi uimit de întinderea infecţiei, pot spune că aş fi preferat să dedic fenomenului doar câteva rânduri". Îi admir şi, în acelaşi timp, îi compătimesc pe autorii acestei cărţi pentru risipa de inteligenţă şi erudiţie pusă în slujba unor mize mai degrabă nesemnificative. Chiar dacă pe la 30 de ani timpul de creaţie pare nelimitat, nu sunt deloc convins că merită risipit cu lecturi precum majoritatea celor care dau substanţa acestui volum.

În ce mă priveşte, pot spune că am trăit cel puţin un deceniu (ultimul) în climatul intelectual al regimului comunist. Categoric, toate produsele culturale comentate în carte (de la filme până la bibliografia şcolară) făceau parte din cotidian (e drept, Răsună valea nu se mai proiecta de multă vreme, dar în anumite medii de sorginte muncitorească, stârnea încă multă nostalgie), dar nu erau nici singurele, nici cele mai relevante pentru viaţa culturală a vremii. Cel puţin la Timişoara, unde m-am născut şi am trăit până la terminarea facultăţii, impactul propagandei comuniste era nul. Nici prietenii, nici părinţii, nici vecinii, nici profesorii nu comentau produse "artistice" de calibrul celor din Explorări în comunismul românesc sau, dacă unele făceau parte din programa şcolară, toată lumea trata cu multă îngăduinţă previzibila ignorare a elevilor sau studenţilor. La televizor urmăream exclusiv posturile iugoslave, din talcioc achiziţionam cele mai noi albume rock, citeam ce se găsea mai bun (mai ales traduceri şi scriitori clasici, dar să nu uităm că în comunism au apărut şi Bunul simţ ca paradox, de Al. Paleologu, Arca lui Noe de Nicolae Manolescu, cărţile lui Lucian Raicu, Octavian Paler, Leonid Dimov etc.), mergeam la concertele filarmonicii şi la meciurile de fotbal ale lui Poli, ascultam Radio "Europa liberă". Comunismul "explorat" de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir era doar în minţile celor aflaţi în laboratoarele propagandei. Ceea ce nu înseamnă însă că el nu a existat.

Multe dintre analizele de real profesionalism ale autorilor acestui volum sunt perfect inutile. Altele, e drept, puţine, sunt semnificative, pot produce revelaţii semnificative chiar şi specialiştilor. S-au făcut multe speculaţii cu privire la cauzele destinderii de la mijlocul anilor şaizeci. Ioan Stanomir observă coabitarea în presa literară şi în antologiile vremii a semnăturilor dinozaurilor proletcultişti şi a tinerilor scriitori care vor da noul curs al literaturii. Scrie Ioan Stanomir: "Ocazia este unică şi fraternizările de pagină sunt simbolice, raportate la destinul din deceniile ulterioare. Eugen Simion şi N. Manolescu sunt plasaţi în vecinătatea unui Mihai Novicov sau Dumitru Micu. Exilul este drumul pe care, în numai câţiva ani, îl va urma Matei Călinescu, în vreme ce schimbarea la faţă îi va metamorfoza pe Paul Georgescu sau Ovid S. Crohmălniceanu în agenţi ai inovaţiei literare" (p. 102). În literatură, se petrece o revoluţie de catifea. După această perioadă de coabitare, apele încep să se separe, paşnic. Ocrotiţi "patern" de autoritatea politică, tinerii devin, poate din raţiuni strategice de partid, singurii stăpâni ai jocului. Poziţia "exploratorului" este foarte nuanţată: "De la Ťşcoala de literaturăť până la colecţiile de debut din marginea revistelor, sistemul domesticeşte şi ordonează talentul, astfel încât nimic nu este ignorat. Ruptura de mai târziu, sacrificarea soldaţilor ce au purtat marile înfruntări cu burghezia (de la Beniuc la Mihai Novicov), are un sens partinic: pentru a supravieţui, grefa tinereţii este unica soluţie. Rolul celor vârstnici este de a le preda succesorilor lor lecţia fidelităţii faţă de partid" (p. 103). Analiza mişcărilor tectonice din anul literar 1964 se dovedeşte plină de semnificaţii pentru evoluţia ulterioară a literaturii române. Este, într-un fel semnalul resurecţiei esteticului. Concluzia nu poate fi decât una: "Întoarcerea către trecutul anului 1964 este calea de intrare către prezent".

Din păcate, astfel de abordări panoramate nu sunt foarte numeroase. De cele mai multe ori autorii se situează la nivelul imaginarului autorilor diverselor produse politice şi culturale din perioada comunistă. Ironia este evidentă, exegetul fixându-şi obiectivul exact la înălţimea gândirii activiştilor de partid. Autorul fragmentului care urmează, reprezentativ pentru stilul întregului volum, este tot Ioan Stanomir: "Schimbarea la faţă a României se produce, în anii de după 1980, prin intervenţia oportună a buldozerelor şi echipelor profesioniste de demolări. Noul centru civic, Casa Poporului, canalul sunt semnele vizibile ale ethosului prometeic. Pierderile colaterale sunt nesemnificative, de la cartierul Uranus până la Mănăstirea Văcăreşti. În zare se întrevede fantasma României armonice şi echilibrate la care visează primul comunist al ţării. Departe de a fi o mutilare a tradiţiei, sistematizarea capitalei şi a oraşelor răspunde unei exigenţe organice. Viitorul comunist nu se mai poate servi de improvizaţii" (p. 325).

Mi-e greu să sesizez profitul cititorului de pe urma lecturii excelentelor analize aplicate filmului Viaţa nu iartă (titlul nu-mi spune absolut nimic), scrierilor proletcultiste ale lui Cezar Petrescu, biografiei ştiinţifice a lui Aurelian Bondrea sau prozei lui Dinu Săraru. Citirea acestor analize a fost pentru mine un calvar, câtă vreme nu m-au interesat niciodată operele care le-au generat. Mult mai interesant mi s-a părut capitolul lui Paul Cernat despre Antologia poeţilor tineri. 1978-1982, realizată de Laurenţiu Ulici şi respinsă de cenzura comunistă. Plină de semnificaţii este antologia de versuri eliminate de cenzură. Din ea se poate reconstitui "metodologia" cenzorilor şi, implicit, a propagandiştilor comunişti, zonele sensibile în care prezenţa poetului era semnalată prin aprinderea becului roşu. Motivele care duc la extirparea de versuri sunt dintre cele mai diverse, de la mesaje presupus subversive până la simpla prezenţă a unor cuvinte sau imagini prohibite (,Dumnezeu", "burghez", "transcendenţă", "ocult", toate expresiile care sugerează religia sau sexul).

Cele trei volume de Explorări în comunismul românesc, de Paul Cernat, Angelo Mitcheivici şi Ioan Stanomir sunt, poate, cea mai serioasă şi profesionistă analiză făcută climatului propagandistic şi cultural al regimului comunist. La capătul sutelor de pagini dense este însă greu de spus dacă, dincolo de unele informaţii punctuale, percepţia generală despre epocă poate suferi mutaţii majore. Îi respect pe autori pentru efortul lor, dar am sentimentul că mi-am pierdut prea mult timp preţios citind această carte.