Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Autoportret de critic de Gheorghe Grigurcu


Defilarea îndeajuns de numeroaselor personaje din atracţiosul volum al lui Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, se încheie cu personajul auctorial. Deşi prezent în subsidiar în toate celelalte pagini, acesta iese la rampă cu prilejul unui amplu interviu acordat lui Ion Popescu-Brădiceni şi publicat în revista Columna. Şi nu oricum, ci, spre surpriza cititorilor, iritat de imaginea critică ce i s-a acordat: „În general despre mine şi despre scrisul meu critic circulă imaginea echilibrului, ponderaţiei, prudenţei, tactului şi tot astfel pe această linie. Fiinţa care mă cunoaşte cel mai bine în această lume, mai bine, cred, decît mă cunosc eu însumi, citind astfel de lucruri despre mine, îmi spuse odată şi amuzată şi uşor agasată: ar trebui să mă-ntrebe pe mine cum eşti, să le spun eu adevărul, nu vezi că bat cîmpii? Lasă-i în pace, i-am răspuns, căci nu contează aici adevărul. Dacă s-a lipit de mine această imagine, cu ea o să mor”. Aşadar Gabriel Dimisianu nu-şi recunoaşte calităţile – căci, totuşi, despre o sumă de calităţi este vorba! – ce i se atribuie în mod curent, inclusiv prin modestul aport al subsemnatului. Care să fie „adevărul”? Să ne închipuim că ar rezulta din întoarcerea pe dos a însuşirilor enumerate şi să ne... îngrozim! L-am putea socoti pe confratele nostru lipsit de echilibru, fără simţul măsurii, imprudent, călcînd în străchini etc.? Se socoate oare astfel el însuşi? Nu ne vine a crede! Cu riscul de a-l contraria, ne îngăduim a susţine în continuare, pînă la un punct, teza unui G. Dimisianu echilibrat, căutător de factori de contact şi de medieri, cu o umoare egală, tinzînd spre soluţii rezonabile. Ne vine în ajutor dl Dimisianu însuşi, mărturisind că n-a manifestat, la începuturi, o înclinaţie certă spre comentarea actualităţii, această „specializare” relativă venind din împrejurarea (extrem de norocoasă!) că a intrat (şi a rămas!) în redacţia Gazetei literare, devenită România literară. Dar dacă s-ar fi întîmplat altminteri? Dacă (lăsînd la o parte ipoteza unei situări extra muros, a unei imposibilităţi de activitate specifică!) ar fi nimerit într-un mediu „academic“, la Universitate sau la un institut de cercetări de istorie literară, ce-ar fi făcut? Răspuns semnificativ: „probabil că m-aş fi ocupat precumpănitor de clasici“. Cum s-ar fi simţit? Răspuns la fel de semnificativ: „după cît mă cunosc, m-aş fi simţit mai la largul meu în alte zone ale criticii, mai liniştite, mai depărtate de rumoarea prezentului“. Şi nu sînt vorbe de clacă, dacă avem în vedere studiile ce le-a consacrat pe parcurs unor Costache Negruzzi, Ion Ghica, I. L. Caragiale, precum şi cîtorva scriitori interbelici. Şi atunci? Care e, pînă la urmă, „adevărul“? „Adevărul“ literar-moral al acestui critic ce are aerul a se dezice de darurile sale vădite în contul unor aspiraţii bovarice!

Sub raportul tehnicii critice, putem indica o adaptare din mers la cotitura actualităţilor „în sensul cel mai strict“, ceea ce nu constituie altceva decît o probă a detestatului echilibru, a tactului, id est a unui spirit realist, care nu umblă după himere cînd are în faţă o lucrare de executat. I s-a dat o şansă prin angajarea timpurie la cea mai însemnată publicaţie literară a ţării şi a ştiut s-o fructifice cu succes. Dar cronica literară înseamnă o provocare. A o aborda înseamnă a păşi pe un teren minat. Prin însăşi condiţia ei de reacţie primară, ea implică riscuri ce reduc de la sine torpoarea, comoditatea, rutina subînţelese măcar ca nuanţe în suita „echilibrului, ponderaţiei, prudenţei, tactului“. Cronicarul dă un examen de la un moment la altul al capacităţii sale de percepţie, analiză, judecată. În temeiul acestei situaţii, un risc inevitabil este cel „de a formula printre cei dintîi, şi dacă se poate chiar primul, judecăţi despre opere ieşite atunci la lumina zilei, de a rosti în legătură cu ele un verdict, acel da sau nu reclamat de G. Călinescu. În ce stă riscul? Riscul stă în posibilitatea de a te înşela, bineînţeles ceea ce i se poate accepta oricărui critic, dar nu de prea multe ori“. Un alt risc tot atît de inevitabil al practicantului cronicii literare e de natură socială. Marea majoritate a autorilor comentaţi fiind în viaţă, e de la sine înţeles jocul comportamental al acestora, de la presiunile exercitate în prealabil pentru a se „scrie“ neapărat despre ei (eventual cu rigurozitate despre fiecare carte!) pînă la nemulţumirile inerente unei opinii mai puţin ori defel favorabile. Lucrurile se complică atunci cînd unii sînt prieteni, iar alţii adversari ai infelicelui comentator. Dacă vechii cronicari se aflau „sub vremi“, cronicarul literar se află neîndoios sub... autori. Îi trebuie un mare efort de conştiinţă spre a se degaja de povara raporturilor personale cu scriitorii, sprea a accede la o judecată senină, imperturbabilă: „Relaţiile umane ale criticului se văd prea adesea periclitate, supuse erodărilor, ceea ce-i complică viaţa nespus de mult, iar uneori i-o face de-a dreptul insuportabilă. Are nevoie de forţă morală pentru a nu-şi abandona uneltele“. Din proprie experienţă putem confirma pe deplin observaţiile colegului nostru...

Aşadar „echilibrul, ponderaţia, prudenţa, tactul“ se relevă fondate, la cronicarul literar, pe un teren atît de labil, de frămîntat, presărat la tot pasul cu obstacole, încît dobîndesc o conotaţie intrinsecă: sînt precum echilibrul sau prudenţa de care are nevoie un jocheu pentru a încăleca un cal nărăvaş ori, în registru modern, un pilot angajat într-o cursă de formula unu. În pofida acestui fapt, Gabriel Dimisianu are mereu ceea ce am putea numi un complex al structurii d-sale. Nu pregetă a-i măsura cu admiraţie pe criticii cu care se află cot la cot pe frontul actualităţii, topindu-şi, atît de leal, amărăciunea (din punctul nostru de vedere prea puţin justificată) în aprecierile elogioase ce le închină acestora. Nutreşte faţă de aceştia o „invidie“ neveninoasă, scutită de zgura concurenţială. Nicolae Manolescu nu e doar „absorbit de vîltoarea vieţi din capitală“, dar şi „unul din exponenţii (săi) cei mai dinamici“. „Fire luptătoare şi dominatoare, Manolescu a devenit neînchipuit de repede un lider, fără ungere oficială, al comunităţii noastre scriitoriceşti“. „Modelul Iorgulescu“ rămîne în vederile d-lui Dimisianu memorabil prin cîteva trăsături: „dinamism, intransigenţă, tenacitate, capacitate de mobilizare integrală pentru atingerea ţelului urmărit, spirit ofensiv şi polemic“. Energia de combatant a lui Mircea Iorgulescu n-ar putea funcţiona fără „un teren de opunere“, pe care, în absenţa unuia real, şi-l provoacă pe planul imaginarului (e inculcată aci, e drept, şi o discretă disociere): „Închipuie o stranie lume a lui Caragiale, kafkiană, orwelliană, pentru a turna în ramele acesteia imaginea lumii româneşti din anii totalitarismului comunist“. Făcînd atari consideraţii, Gabriel Dimisianu are aerul cuiva care aplaudă din public, al unui suporter iar nu al unui competitor. Cu toate că în realitate colegul nostru vădeşte suficientă energie şi tenacitate sub masca discreţiei, a unei melancolii congenitale ce-i acordă farmec pentru a se alinia frecvent echipei „dinamice“, „ofensive“. „Echilibrul“ ce-l agasează n-ar putea fi decît un efect al lucidi-tăţii, iar luciditatea implică, atunci cînd e cazul, defensiva şi ofensiva în armura polemicii. Paradoxal, obiectivitatea poate favoriza atitudini neconcesive, tranşante. Să punem acum punctul pe i: G. Dimisianu e, nu o dată, un polemist ce se ignoră, aidoma faimosului erou molieresc ce făcea proză fără să ştie.

Spicuim doar două exemple din interviul din care am extras pînă acum cvasitotalitatea citatelor. D. Ţepeneag, care a blamat autodemiterea, discreditarea întregii critici româneşti de pînă în 1989, afirmînd că s-ar cădea a avea mai multă încredere doar în analiştii inviţi după acel an-turnantă, e amendat printr-o interogaţie de bun-simţ, în simplitatea ei acidă: „care crede că ar fi fost imaginea lui D. Ţepeneag, a lui N. Breban, dar şi a lui Leonid Dimov, Sorin Titel, Nichita Stănescu, Şt. Bănulescu etc., dacă nu ar fi scris nici un rînd despre ei discreditaţii în vremea comunismului N. Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Gheorghe Grigurcu, Lucian Raicu, M. Iorgulescu sau chiar, lăsînd pentru o dată modestia la o parte, cel care vă vorbeşte?“. Iar lui Marin Mincu indispus de „impresionismul criticii“ ce i se înfăţişează de-a dreptul „pernicios“ şi care pledează pentru o critică „de sistem“, sincronizată cu orientarea structuralistă, sociologică, psihanalitică etc., i se arată fără ocol că această orientare, preluată tale quale în cadrele criticii de întîmpinare, ar fi devenit oneroasă, deturnînd-o pe calea unei pedanterii inadecvate: „A fost spre binele lite-raturii faptul că «foiletoniştii impresionişti» au rezistat exceselor teoretizante şi scientiste şi nu au abdicat de la misiunea lor esenţială, aceea de a selecta reuşitele literare şi a le impune atenţiei“. Dar perimetrul în care polemismul lui G. Dimisianu se desfăşoară cu maximă eficienţă generalizatoare este cel al revizuirilor. Ochiul d-sale vede penetrant şi limpede, sesizînd notele esenţiale care, dacă sînt neglijate, pot arunca întreaga chestiune în confuzie. Căci nu e un secret că există falsuri în domeniu, revizuiri-surogat pe tarabele unor conştiinţe oportuniste, care n-au curajul a respinge frontal conceptul, preferînd a-l sabota. Nu avem a face în prezent, punctează cu pertinenţă dl Dimisianu, cu operaţiuni exclusive de reevaluare estetică, în perspectiva tihnită a lovinescienelor „mutaţii de sensibilitate“, „ci de revizuire amplă a unei epoci literare convulsionate, marcată de agresiunile ideologicului“. N-ar fi corect să încercăm a absolvi toate compromisurile prin prisma unei „necesităţi înţelese“, a unei obedienţe fatale: „Au fost cedări, sub presiunea politicului, au fost abdicări nu totdeauna obligate, de la moralitatea artei şi a profesiunii de scriitor şi ele trebuiau arătate, analizate“. La ceasul de faţă, revizuirile în acest sens complex, estetic şi etic, impus de istorie, întîmpină rezistenţa atît a scriitorilor satisfăcuţi de statutul lor în scara axiologică din timpul comunismului, cît şi cea a exegeţilor care au avut „un cuvînt greu de spus“ la constituirea acesteia şi care, în consecinţă, resimt orice evoluţie, orice schimbare, drept o ştirbire a autorităţii lor.

În mod obişnuit se recurge la o calomnie ordinară. Şi anume se pretinde că promotorii discuţiei libere, inconformiste, ar ţinti nu altceva decît „tăierea cu foarfeca”, „demolarea”, „desfiinţarea” valorilor literaturii române. Cu un termen asortat momentului ne vedem taxaţi drept fundamentalişti! Spre onoarea d-sale, Gabriel Dimisianu indică fără echivoc acest procedeu descalificant, păgubitor, la urma urmei, chiar reputaţiei celor ce sînt „apăraţi” într-o manieră egală cu sugrumarea spiritului critic. Simpla aluzie e, în sobrietatea sa, tot atît de elocventă precum menţionarea unor nume, de altfel uşor de dedus: „Cine se referă la zonele joase, estetic vorbind, ale prozei lui Marin Preda, la scrierile lui realist-socialiste, la conformismul politic al unora dintre scrierile lui tîrzii (Delirul, de pildă), acela este taxat drept demolator al marelui scriitor. Sînt critici care s-au erijat în protectori vigilenţi ai lui Marin Preda şi Nichita Stănescu interzi-cînd orice discuţie critică despre aceştia, făcîndu-le astfel mai mult rău decît bine, la drept vorbid, pentru că lasă să se strecoare, în legătură cu ei, impresia fragilităţii. Scriitorul care are nevoie de protectori, de gardă de corp critică, apare într-o rea postură, trezind suspiciunea că singur nu se poate apăra”. Prin fermitatea unei asemenea posturi, G. Dimisianu atestă înscrierea d-sale în nucleul de conştiinţă a celei de-a cincea generaţii postmaioresciene, căreia, cronologic, îi aparţinem.

Natural, opiniile criticului-memorialist nu se suprapun totdeauna cu ale subsemnatului. O mai apăsată diferenţiere se iveşte în capitolele închinate lui Paul Georgescu şi lui Ov. S. Crohmălniceanu, prea tolerante în optica noastră, şi care ne reamintesc un simţămînt exprimat în repetate rînduri de Witold Gombrowicz, fost o vreme judecător, în Jurnalul său şi anume că în măsura în care cunoşti pe oameni mai îndeaproape, constaţi că nu există vinovaţi. Poate că experienţa de viaţă consumată într-un anume mediu, ca şi o particularitate a sensibilităţii confratelui nostru să-i fi îndepărtat cîteva din zalele apărării, chiar în înţelesul în care el însuşi atrage atenţia că se cuvine organizată în afara „relaţiilor umane ale criticului”, atît de riscante...

P.S.: Et in Arcadia ego. În Arcadia copilăriei, cu lecturi pasionate din Universul copiilor, „minunata publicaţie de gen a lui N. Batzaria”, mirificul Moş Nae care a pierit în temniţele comuniste. Şi pe mine m-a „încîntat” cu săptămînalul menţionat, ca şi cu cărţile lui, care ne introduceau în universul absorbant al aventurilor lui Haplea şi ale Coanei Frosa, ale Porumbiţei şi ale lui Timofte, ale lui Lir şi Tibişir, ale lui Rilă Iepurilă, răbdător ilustrat cu desenele hazlii ale pictorului Pascal Rădulescu. În aceeaşi ordine nu-i pot uita nici pe alţi „scriitori pentru copii şi adolescenţi”: Ionescu Morel cu Mai sînt oameni buni şi Ţuş-Ţuş, romanul unui măgăruş, Mihail Negru cu Ţuguilă, amicul copiilor, Vlad Muşatescu cu Bobby Felix Făt-Frumos şi Motocicleta B.M.W. şi Magdalena şi Tîrţoi. Cum să-mi explic această primă fază, deconcertantă, în entuziasmul ei, a contactului cu producţia literară? Poate că inocenţa noastră de atunci se întîlnea cu inocenţa textelor ce ne cucereau, ca un fel de pregătire disimulată pentru ceea ce avea să urmeze. Şi dacă un celebru filosof şi scriitor francez nu ezita a caracteriza copilul ca „un monstru pe care adulţii îl fabrică din regretele lor”, de ce să nu socotim adultul un monstru fabricat din regretele copilului? Regrete al căror martor e şi Povestea cu chipuri de neuitat ce ne-a însoţit începutul vieţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara