Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Autoficţiune cu paralele inegale de Cătălin Sturza


Reconstituirea povestirilor din cartea de faţă ar putea să pornească de la descrierea unei fotografii. Patru marginali underground, cu figuri supărate, (ne) privesc, plini de atitudine, dintr-un decor cu valenţe transparent-simbolice: o draperie care acoperă o fereastră (pe o scenă? într-un muzeu?) lăsând o fantă îngustă la mijloc, colaj de portrete decupate şi postúri expediate dintr-o trăsătură de creion, mult negru, ca în nigredo-ul alchimic sau ca în Corbul lui Alex Proyas (ca să nu spun: ca în videoclipurile celor de la Iron Maiden sau Sepultura). Te aştepţi deja la geamuri care vibrează, luate cu asalt de bubuitul başilor, la proteste sociale răcnite din toţi rărunchii sau recitate, ritmic, pe versuri, mai ceva ca la Paraziţii. Pe scurt, îţi vine să scuturi cartea ca să cadă, de undeva, CD-ul.

Ei bine, băieţii n-au mai avut bani să editeze un LP. Într-un fel, ne-au păcălit: au pus înăuntru doar textele. Transcrise, însă, cu lux de amănunte, într-o notaţie muzicală fără volute şi fără mofturi. Emoţia, blazarea, dezamăgirea, exaltarea, speranţa, căderea, uimirea, salvarea, uitarea, toate sunt acolo şi, ca în hip-hop, ca să prinzi nuanţele nu e nevoie să mergi la Conservator (a se citi: la Litere). Artiştii ad-hoc vor să pară autentici, să presteze (scrie) aşa cum sunt. Fără trucuri, fără deghizări, fără (inter)textualism, optzecism, pedigree-uri livreşti, parade cu lecturi. Ca să exprimi lumea e de ajuns să numeri muştele de pe pervaz, nu ai nevoie de Gheorghe Iova, de Orbitor sau de Norbert Elias. Asta spun cei naivi, care cred că pot sta departe de referinţe, de sistem. Cei care au (mai) dat cu nasul de proză îşi dau seama că nu există scăpare: dacă nu-i pomeneşti pe Baudrillard şi pe Radu Cosaşu n-ai făcut nimic! Obrazul subţire...

Revenim la fotografie. E plină de semne. De indicii care te ghidează prin carte. De exemplu, căciula lui Sorin. Are o poveste separată de la care-l reconstitui, în sens invers autoficţional, pe S. Ca în Urmuz (sau, cum spune Paul Cernat, ca în Daniil Harms), S. e mai întâi o cagulă neagră. După care apar, la fel ca în celebrul film cu omul invizibil, nervii, arterele, muşchii şi pielea. Bineînţeles, textuale. Corporalitatea, cu tot cu cele 10 kilograme în plus ale ei (ale lui S.), e difuză, împrăştiată printre caracterele negre, tipografice, ţine de livresc. Senzaţia de viaţă, de lume vorbită, pipăită şi simţită, iluzia de frescă socială văzută de la geamul autobuzului suburban induc în eroare. Sorin pretinde, cu nonşalanţă, că face reportaj. Că înregistrează sec, (oarecum) obiectiv, cu seriozitatea jurnalistului şi cu acribia antropologului. De fapt, el face proză, ficţionalizează, recuperează, literar şi cultural, cotidianul: "Şi uite, că prima mea amintire legată de sarmale nu-mi vine în minte. Aş putea inventa una numai că nu vreau. Punct" (Sarmaua). E un fel de Caragiale care conştientizează că, după ce-l vinzi la ziar, faptul divers ar putea avea o valoare ştiinţifică. Până să ajungă în arhivă, el devine însă literatură, căci tentaţia de a de- şi re-forma lumea e prea mare, iar clişeul originar s-a pierdut pe drum. Scrie din scurt, şfichiuitor, secţionează, aparent, realitatea în felii subţiri pentru a o înghesui sub lamele. De fapt, o modelează, bucată cu bucată, pentru a inventa propriul caleidoscop. Sorin face literatură cu lama de ras. Taie, sadic şi nepăsător, în carne vie. În carnea moale şi flască a textului, desigur, pe care îl obligă, astfel, să iasă din inerţie. Fraza lui S. e un tratament cu şocuri electrice. Are ritmul şi forţa unui toboşar. Sorin este, fără doar şi poate, percuţionistul grupului.

Urmează ochelarii fumurii, cool, ai lui Manolo. Nici el nu procedează fair-play în pariul cu autenticitatea. Vrea să treacă drept cel care "n-ar fi faultat niciodată pe nimeni şi (pe care) nici un antrenor nu l-ar fi băgat în echipă (de bun ce e)", cum spune Sorin. Un fel de Holden Caufield care prinde copiii (deformaţi, alcoolici) gata să cadă în prăpastie. De fapt, cam face blat şi faultează primele două reguli ale cărţii: scrisul la semn (adică la 4-5.000 de semne) şi alunecarea la 10 mm deasupra realităţii. Povestirile lui Cosmin consumă paginile vitale, sunt obeze şi ajung direct pe orbită. Îi dă cu aripi de îngeri, cu mirese albe, cu profeţi homeleşi, cu yoghini schizofrenici proiectaţi în Shambala pentru a ţese o înlănţuire de texte, într-o ordine condiţionată (o altă regulă pe care o încalcă), care aduce când a David Lynch, când a Fraţii Cohen, când a estropiaţii lui Cărtărescu puşi să joace şah cu (numai?) cinci negri mititei. Textele sunt aruncate neglijent, aparent în joacă pe o structură bine gândită, în care destinele se încrucişează ca în Tolstoi sau Dostoievski. La nivelul construcţiei şi al strategiilor narative Cosmin e cel mai tehnic dintre toţi. E ludic, neserios, întinde la maximum coarda autobiograficului, relatează experienţe erotice mit(oman)izate şi derizorii iniţieri sexuale pentru a călca, brusc, într-un abis ontologic răsărit de nicăieri: "Am rămas şi eu aşa, cu pantalonii scurşi în lungul picioarelor, deasupra teneşilor jilavi. Privirea mi s-a întunecat repede. Mi-a venit în minte începutul Bibliei. Poate că aşa a fost şi la început. Adică multă dezolare" (Începutul lumii). Se redresează însă repede, n-are voie să treacă drept "grav şi serios": "Doamne fereşte! Ce tâmpit sunt". Se teme de blasfemii (mistice, livreşti), de aceea revine mereu, scrie lung şi anevoios, frazele au un răsunet prelung, un ecou perpetuu, dincolo de punctuaţie şi chiar de punctul final (care, la Cosmin, ca şi la ceilalţi "colegi de formaţie", nu prea există). C.M. este (trebuie să fie!) ghitara-bas a grupului.

Barba monahală a lui Ciprian - Filo - îl proiectează direct într-o proză de-a lui Cosmin. E Alin Dicu (nebunul iluminat) bântuind, alcoolizat, străzile şi povestind cui vrea să asculte saga familiei sale. Un joc de tarot, o potriveală în cărţi care dictează, într-o istorioară numai bună de revista Povestea Mea, viaţa unei femei şi a fiului ei. Care suferă de complexul paternal - al dispariţiei premature a autorităţii tatălui. De aici dezordinea, haosul şi pornirile mistice care-i marchează adolescenţa. Pentru ca, până la urmă, totul să se sfârşească cu bine - printr-o carieră de filozof-antropolog-scriitor - ca într-un scenariu hollywoodian. Filo scrie manifeste în genul La Familia, se ia de piept cu "copilul de mic burghez", îi scuipă în faţă amănuntele dure, înduioşătoare sau rizibile ale biografiei sale: "N-am stat cu tăticu� şi cu mămica la bloc, fără griji, fără pui, înconjurat de alţi copii. Am fost singur şi implicat". Îşi justifică, astfel, formarea intelectuală haotică şi lacunară: "N-am învăţat limbi străine încă din burta mamei, fapt pentru care nici până în ziua de azi nu ştiu să ciripesc decât în cea maternă, n-am citit cărţile esenţiale ale copilăriei (...), am parcurs Micul Prinţ la douăzeci şi doi de ani (...)" (Dragi copii de mic-burghezi,). E mândru de ignoranţa lui şi se murdăreşte, ostentativ, pe degete în loc să folosească tacâmurile. Când scrie aruncă cât colo şerveţelele, furculiţa şi cuţitul. Defilează, fără complexe, cu Osho, Poonja, Sri Aurobindo, Hehaka Sapa, Mama, cu }uţea, Eliade şi Cioran descoperiţi în adolescenţa târzie. "Partitura" lui Ciprian e cea mai scurtă şi cea mai nervoasă. El e ghitara solo a band-ului.

În sfârşit, Călin. Pozează în spiritul raţional, pozitivist al grupului, scrie povestiri pseudo-S.F. - " Experimentul" are un aer ŕ la Ray Bradbury, dar nu are final(itate) -, satirizează plictisitoarele tabieturi de familie mic-burgheză, de acolo i se trag, probabil, plictiseala şi depresia, de aia e şi slujba aşa anodină şi Bucureştiul aşa tern. Macro-Bucureştiul, pe care-l cuantifică în călătorii marcate pe o cartelă de metrou şi în orele plictisitoare de la locul de muncă, pentru că, văzute "la firul ierbii", cele mai mărunte obiecte capătă duh, se dinamizează, intră într-o poveste. Iată cea mai poetic-nedreptăţită ulcică din literatura română: "Noi zicem: oala a fost golită. Întreb: cum adică golită? Cu sau fără lapte, îşi duce imperturbabil zilele ei. Stă pe propriile-i picioare şi vibrează la orice şoaptă. Faptul că a găzduit pumnul de lapte este doar o dovadă de bunăvoinţă şi generozitate" (Seară de sfârşit de vară). Călin face pe durul, se ascunde în spatele cifrelor, aruncă săgeţi spre fotografiile adolescenţilor "de familie bună" plini de coşuri, "îndârjiţi practicanţi ai malahiei". Dezvoltă tipologia unui Trăsnea-nerd-gig contemporan. În realitate e sensibil şi impresionabil. E şi cel mai sincer-autentic dintre toţi. Îşi merită rolul de solist al trupei.

E anotimpul proiectelor în patru. Sorin, Manolo, Filo şi Călin nu sunt primii care au scris/preformat în cvartet. Ei au însă un sound, se sincronizează, se susţin unul pe celălalt, "cântă" bine împreună. Ca în istoria oricărei formaţii, va veni vremea despărţirii, fiecare îşi va construi o carieră solo (unii au început-o deja), o imagine şi un stil. Povestirile mici şi mijlocii sunt, până la urmă, doar un joc, de-a hip-hop-ul, de-a societatea de consum, de-a antropologia şi, mai ales, de-a literatura. Dar, pentru unii din ei, cel puţin (mai sinceri şi mai...verzi), PMM-urile sunt punctul unde se sfârşeşte fabulaţia şi de unde începe mitologia personală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara