Când l-am cunoscut, prin
anii ’64, eu eram elev, iar
el la timona prestigioasei
reviste clujene „Steaua“.
De câtva timp plecase,
mai precis fusese îndepărtat
printr-o promisiune
mincinoasă, de la conducerea
prea independentei publicaţii
lunare, poetul şi traducătorul,
eseistul A.E.Baconsky.
A fost un moment dificil pentru
redacţie, dar după conciliabule îndelungate,
Aurel Rău va accepta funcţia de redactor-
şef al „Stelei”. De atunci, 1959,
până în 2000, va coordona cu competenţă
şi echilibru revista. Când am debutat,
în 1964, ne aflam sub o zodie politică
favorabilă unei noi direcţii literare,
mai decis estetice. Am avut norocul
să-i placă poeziile mele lui Aurel Rău,
care se bucura atunci de aparitia
volumului Jocul de-a stelele,1963, pe
care mi l-a dăruit. Titlul era definitoriu
pentru poet, componenta astrală,
evocarea constelaţiilor a fost mereu
prezentă la Aurel Rău, deseori el face
elogiul nemărginirii, dincolo de
determinările terestre, un alt volum,
Unde apele vorbesc cu pământul, 1961,
era lauda acestora, dar peste tot există
o nostagie irepresibilă a marilor deschideri
sufleteşti, un dor de libertate, compensat
de imaginaţie. Am citit mai târziu
volumele lui de poezii, Stampe din
1964, picturalitate şi eleganţă stilistică,
Turn cu ceas, 1971, unde cotidianul
şi istoricul se completează inspirat,
Micropoeme…, 1975, rafinamente de
inspiraţie niponă, concentrare maximă,
sau Cuvinte deasupra vămii, 1976,
rodul călătoriior sale neobosite, sau
Piatra scrisă, 2002, ori masiva antologie,
Lucruri şi stele, 2003.
Transfigurarea estetică a peisajului,
natural sau urban, un anumit hieratism
caracterizează poezia stelistă, aşa
cum spun toate istoriile literare. Mai
elaborate decât cele ale congenerilor
săi, altceva decât directeţea melancolicdeziluzionată
a lui A.E.Baconsky, care
teoretiza, prin 1971, deja, „declinul
metaforei”, sau biografismul lui Aurel
Gurghianu, ori simplitatea iluminantă
a lui Victor Felea, poeziile lui Aurel
Rău aveau ceva din toate acestea, dar
şi ceva aparte, un ton confesiv care
se conecta fericit la o tradiţie literară
transilvană a locurilor. De fapt, paleta
sa geografică este mai vastă. Toponimele
au parcă o valoare emblematică la
poet, Munţii Rodnei, ori Călimanul,
Delta Dunării, sau Şcheii Braşovului.
Sau Pusta, Pragurile, Pădurea neagră,
germanică. Când citim o admirabilă
poezie precum O turmă de oi trece
prin oraş suntem cuceriţi de sinceritatea
lirismului, care are în spate marea
literatură de dinainte de comunism,
dar ai şi sentimentul pierderii ireversibile
a vârstei senine, dispariţia unei lumi.
Tot astfel Tata se ducea în Câmpia
Ardealului, ori Îmi scriu de-acasă
că orbeşte bunicul sunt alte exemple
de vârf, toate bine păstrate de memoria
mea afectivă. Peste tot, dominant, un
sentiment al pierderii, dar clar antiidilic,
unde lumea aspră, rurală, a copilului
şi oamenii săi se scufundă încet,
sau dispare. Un abur ce vine din
rememorările lui Ion Pillat şi din satul
mai metafizic al lui Lucian Blaga,
perfect asimilaţi, unde viziunea lui
Aurel Rău are timbrul său inconfundabil.
Aici trebuie căutat lirismul profund
al lui Aurel Rău, ori în versurile de
dragoste, extraordinare, senzualitatea
va fi depăşită printr-o proiecţie nobilidealizantă,
avem ecouri stilnoviste
în plin proletcultism. „Am să mă rog
pentru noi într-o carte”sau „…le
las neprivite pulpele ca nişte superbe
lacrimi”. Citez din memorie, iar.
Dacă în 1970, redactorul-şef a
cooptat (odată cu transformarea revistei
bilunare în bilunar şi cu o ţinută tipografică
mai atractivă, prin munca graficianului
Octavian Bour) la„Steaua” patru echinoxiş
ti, pe Petru Poantă, la sugestia lui
Dinu Flămând, pe Aurel Şorobetea, pe
Eugen Uricaru, pe subsemnatul(un an
mai târziu, 1971) alegerea lui a fost
una potrivită, cred. Noi eram fericiţi să
fim redactori la o revistă purtând un
nume glorios, cu scriitori manifestându-se
prin acte de independenţă uluitoare,
în tensionatul an 1956, la Congresul
scriitorilor. O revistă cunoscută pentru
exigenţa sa estetică, o publicaţie ce,
iată, se înnoia, prin tinereţea noastră
care venea cu entuziasmul celor aflaţi
la primele biruinţe literare. Mai tîrziu,
ne-am mai potolit entuziasmele, dar
nu ne-am renegat idealurile. Vreme
de două decenii, Aurel Rău ne-a fost
un şef înţelegător(cu excesele vârstei
june) respectându-ne ca autori şi colegi
de scris. Dincolo de obligaţiile profesionale,
sau de cerinţele ideologice impuse
de sus, am fost o echipă omogenă , o
familie de spirite afine, aş spune, cu
puţine dezacorduri de principiu, acutizate
spre finele dictaturii, cu colaboratori
de prima mână. Constantin Noica
începuse o rubrică la revistă, Nicolae
Steinhardt era şi el cultivat, Nicolae
Manolescu semna apreciate Teme,
Gabriela Melinescu deţinea o altă rubrică,
etc. toate prin strădania lui Aurel Rău.
Cel care-l publicase în „Steaua” pe
Lucian Blaga cu primele poezii după
1945, era un bun conducător de energii
estetice, un liant viu între diferite
generaţii şi culturi. Îl editase pe Ion
Pillat,pe Blaga, tradusese Antonio
Machado,1964, apoi Seferis, 1965,
Kavafis, 1971, Saint-John Perse, 1969
cu sentimentul tonic al regăsirii izvoarelor
autentice ale poeziei europene, când
Partidul încă mai dădea indicaţii,
vezi Consfătuirea de la Mangalia,
plenarele ideologice etc. Convorbirile
fabuloase ale lui Aurel Rău cu Saint-
John Perse, cu Yasunari Kawabata sau
cu Ernst Jünger deschideau o altă lume
cititorilor, departe de obligatoriile
servituţi politice, aniversare, de care
publicaţia clujeană, asemeni celorlalte
din ţară, nu avea cum să scape. „«Steaua»
nu s-a compromis”, nota Eugen Negrici,
chiar dacă un tribut am dat şi noi
redactorii săi, prin impunerea unor
pagini de deschidere ale revistei, în
anumite momente.
Ce rămâne peren din opera lui Aurel
Rău, după o viaţă de scriitor harnic,
fecund în mai toate genurile literare?
Mai cu seamă creaţiile poetului, „cel
mai important poet în viaţă al Transilvaniei”,
cum formulează memorabil exigentul
G. Grigurcu, în România literară,
nr.35/2009. Versurile sale cuprinse în
cele peste douăzeci de volume, originale
ori tălmăciri, benedictin închegate,
vreme de câteva decenii. Cea mai
recentă apariţie explorează lirica
simboliştilor francezi şi belgieni, Pădurile
de simboluri. Un ritm creativ, neobosit
timp de peste şase decenii. Mesteacănul,
volumul de debut, apare în 1953.
Patruzeci de ani, apoi, la cârma revistei
„Steaua”, omul devenit sinonim,
prin dăruirea sa, cu instituţia. Stilul lui
cu perioade ample, cel din rememorările,
sau eseurile strânse în volume.
Fraza cu volute livreşti voluptuoase
apropiată, cumva, cu cea a unui Dan
Hăulică, elaborată, barocă, crengi care
te învăluie, te reţin, încetinind savant
mersul direct spre luminişul amânat.
Nu ştiu ce retrăieşte mai intens
poetul, acum. Orelor privilegiate de
conversaţie cu Lucian Blaga, invitat
la o ceaşcă de cafea, într-unul dintre
cele două blocuri, de pe strada Moţilor
22, unde amândoi au locuit în etape
diferite ale destinului lor? Călătoriile
în Deltă sau La marginea Deşertului
Gobi, Franţa marilor întâlniri culturale,
ori orele dimineţilor din Japonia? Figura
delicată a doamnei Oltea, soţia devotată,
recent trecută în lumea nevăzută, uxor
amata, care s-a dedicat scriitorului?
Podurile şi „sestriere”-le Veneţiei pe
care le-am cutreierat cu un grup de
poeţi? Întoarcerea în vis pe „Valea
Bârgăului prin care curge poezia”, cum
îl firitisise Arghezi pe poetul aniversat
acum la vârsta lui Arghezi? Toate,
probabil. Aurel Rău-chipul distinct al
unui intelectual care a iubit literatura
şi a construit pe temeliile sale trainice,
folosindu-se de cărămizile talentului
şi de cimentul omului de cultură, ale
profesionistului impecabil. La mulţi
ani, domnule Aurel Rău! Nuiaua de
alun, care vi s-a dat, v-a orientat mereu
spre detectarea surselor poeziei majore,
pe care ne-aţi dăruit-o, dincolo de
circumstanţe faste sau mai puţin faste,
cu harul pe care nu-l poate lua nimeni
de la omul ales.
