Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Augustin Buzura (II) de Alex. Ştefănescu


O "viziune sumbră" asupra realităţii

În paginile unor publicaţii activistico-securistice - Săptămâna, Scânteia, Luceafărul (seria "protocronistă") -, Augustin Buzura a fost acuzat că are o viziune sumbră asupra realităţii, că vede totul în negru etc. Delatorii de profesie de la aceste publicaţii voiau ca, fără să spună lucrurilor pe nume, să atragă totuşi atenţia autorităţilor asupra atitudinii rechizitoriale a scriitorului faţă de regimul politic din România.

Practic, Augustin Buzura intenta un proces comunismului, cu mijloacele prozei de analiză. Era un proces incomplet - referitor nu atât la dezastrul din industrie, agricultură, învăţământ, urbanistică etc., cât la alienarea fiinţei umane -, era un proces disimulat în analiză psihologică, pentru a se crea impresia că totul rămâne în spaţiul literaturii, şi totuşi spiritul justiţiar al scriitorului a fost sesizat şi incriminat de ideologii epocii.

Iată că procesul comunismului devine explicit şi mult mai cuprinzător în secvenţele din romanul Feţele tăcerii referitoare la colectivizarea forţată a agriculturii. Distrugerea familiei Măgureanu, prin uciderea a doi dintre fraţi, Ilie şi Iuliu, prin hăituirea celui de-al treilea, Carol, nevoit să stea ani la rând ascuns într-o pivniţă, prin îngenuncherea bătrânului Măgureanu, tatăl lor, un ţăran demn, a cărui cedare reprezintă o tragedie, ca prăbuşirea unui stejar, şi prin îndolierea definitivă a soţiei lui, ilustrează, cu forţă epică, distrugerea însăşi a civilizaţiei ţărăneşti din România.

În roman este evident faptul că Gheorghe Radu, activistul de partid trimis în sat pentru a grăbi colectivizarea, ca şi susţinătorii lui - miliţianul, securistul, preşedintele sfatului popular, secretarul organizaţiei PCR din localitate - acţionează împotriva ţăranilor români şi se poate uşor înţelege că ei sunt instrumentele unei forţe de ocupaţie, lipsite de orice funcţie civilizatoare (deşi se pretinde că are o asemenea funcţie). Augustin Buzura depăşeşte cu mult mandatul dat scriitorilor de către Nicolae Ceauşescu de a "critica unele abuzuri săvârşite în procesul de colectivizare a agriculturii", în perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej. În loc să incrimineze "devierile de la linia partidului", el incriminează linia partidului însăşi.

"Procesul" se desfăşoară însă în condiţiile unei respectări stricte a drepturilor personajului. Gheorghe Radu, personajul malefic din Feţele tăcerii, este ascultat cu infinită răbdare şi i se iau în considerare până şi cele mai neconcludente dovezi că ar fi avut intenţii bune. Spre deosebire de alţi romancieri, care au ajuns la o imagine a deceniului şase inversând, pur şi simplu, reprezentările triumfaliste din epocă (aşa cum a procedat, de exemplu, Ion Lăncrănjan, care a întors pe dos, în Suferinţa urmaşilor, propria lui versiune asupra colectivizării dintr-un roman anterior, Cordovanii). Augustin Buzura încearcă să păstreze un echilibru dând şanse egale, înainte de pronunţarea sentinţei şi personajelor "pozitive", şi personajelor "negative". Chiar şi Gheorghe Radu, care este în mod evident vinovat (la sfârşitul romanului se va afla că şi-a incendiat propria casă pentru a-l acuza de incendiere pe Carol Măgureanu şi a-şi duce astfel la apogeu campania de exterminare a unei familii ţărăneşti), chiar şi Gheorghe Radu, deci, are unele justificări pentru abuzurile criminale săvârşite cu ani în urmă.

Punerea faţă în faţă a părţilor aflate în conflict şi confruntarea depoziţiilor se realizează în mintea lui Dan Toma. Gheorghe Radu, care nu este altcineva decât socrul lui, îi cere insistent ziaristului să arbitreze conflictul. Agasat, întâi, dar tot mai dornic, apoi, să afle adevărul, Dan Toma îl ascultă pe fostul activist de partid, apoi îl caută şi îl face să vorbească şi pe Carol Măgureanu. Întregul "proces" este inclus, până la urmă, tot într-un monolog interior, al ziaristului, care rememorează faptele, compară argumentele celor implicaţi şi încearcă să ajungă la o concluzie.

Este, în cadrul romanelor lui Augustin Buzura, monologul interior cu cea mai multă epică. Nu întâmplător, valorificând numai o parte din situaţiile şi întâmplările din carte, autorul a construit, în colaborare cu regizorul Nicolae Mărgineanu, scenariul unui film de un remarcabil dramatism, Undeva, în Est (până în prezent, cel mai bun film despre genocidul comunist din România).



Dramă, melodramă, satiră

Monologul interior este utilizat şi în romanul Orgolii, dar nu ca unic procedeu narativ. Romanul începe cu aducerea în prim-plan a unui celebru profesor şi chirurg oncolog, în vârstă de aproape şaizeci de ani, Ion Cristian (şi nu "Ion Cristofor", cum apare în Dicţionarul scriitorilor români - vol. A-C), care are o senzaţie de leşin în timpul raportului de gardă. Absorbit, de mulţi ani, de munca ştiinţifică - şi anume de elaborarea unei metode de tratare nechirurgicală a cancerului -, profesorul şi-a neglijat propria sănătate. Simţind adierea morţii, se gândeşte, în sfârşit, şi la sine, rememorând momente semnificative din biografia lui şi trecând în revistă diverse probleme de familie rămase nerezolvate.

Aflăm astfel că el a studiat înainte de război la Paris, unde a iubit-o pe senzuala şi voluntara Cristina Fărcaşiu, căsătorită ulterior cu alt bărbat, că a fost internat în lagărul de la Târgu-Jiu din cauza convingerilor lui antifasciste, că şi-a ales-o ca soţie, dintre cele două fiice ale avocatului Aurel Şoimescu, nu pe exuberanta Elvira, ci pe tăcuta şi ambiţioasa Stela, conform înţelegerii cu tatăl lor, şi că şi-a făcut astfel un duşman dintr-un bun prieten, Redman, îndrăgostit de Stela, că la spital are de înfruntat adversitatea unor inşi mediocri, experţi în minimalizarea celor cu merite, că fiul său, Andrei, nu-l înţelege şi-l supune zilnic unui necruţător rechizitoriu etc.

Monologul interior al chirurgului se transformă de la un moment dat într-o confesiune făcută doctoriţei care îl asistă, Vera Panaitescu. Cei doi sunt legaţi printr-o dragoste posibilă, frumoasă şi tristă, ca orice revelaţie tardivă.

În roman există însă şi proză "obiectivă", cum sunt paginile despre arestarea, anchetarea şi condamnarea la închisoare a lui Ion Cristian, acuzat că i-a acordat într-o noapte îngrijiri medicale unui necunoscut, împuşcat de Securitate. În cursul anchetei, chirurgul este schingiuit de un ofiţer, Varlaam, la îndemnul lui Redman, ajuns între timp procuror.

Câtă vreme doctorul se află în închisoare, Stela divorţează de el, ca să poată obţine un loc de muncă (având de crescut şi un copil). Licenţiată în Litere, ea se angajează ca femeie de serviciu la tribunal, unde suportă umilinţe din partea lui Redman, adoratorul ei de altădată (care o trimite demonstrativ să-i cumpere ţigări).

După ce iese din închisoare, medicul face o carieră ştiinţifică impresionantă, în timp ce Varlaam ajunge vânzător de lozuri în plic, iar Redman se îmbolnăveşte de cancer.

Nu lipseşte nici melodrama. Redman îl imploră pe Cristian să-l salveze de la moarte, iar acesta acceptă să-l opereze. Pe de altă parte, Cristian o tratează de cancer şi pe iubita lui de altădată, Cristina, o şi vindecă, dar ea moare sfâşiată de fiarele sălbatice în pădurea unde trăieşte singuratică.

Toată această disperare - "această retorică a strigătului", cum a numit-o cineva - nu este însă o noutate în scrisul lui Augustin Buzura. Cu adevărat nouă poate fi considerată comedia stilului de viaţă comunist, care debutează în Orgolii şi continuă în romanele publicate ulterior.

Monologul interior al medicului alternează cu însemnările secrete - agramate şi hilare - ale unui delator de profesie, niciodată numit în roman. El rămâne un anonim, un personaj generic, homuncul inform zămislit din zaţul "moralei" comuniste. Faptele unui om superior, Ion Cristian, sunt văzute şi din perspectiva acestui stupid informator, de o prostie pitorească, amestec de conul Leonida şi Smerdeakov. Este vorba, de fapt, de acel martor incompetent (care apare şi în romanul Gabrielei Adameşteanu, O dimineaţă pierdută, sub numele "Vica") şi care simbolizează o întreagă categorie, aceea a oamenilor de joasă extracţie aflaţi - în urma răsturnărilor produse de comunism - în situaţia de a judeca elita.

Augustin Buzura îşi bate joc necruţător de gândirea confuză şi plină de clişee a acestui personaj, îi parodiază stilul cu o frenezie care ne face să înţelegem, de fapt, cât de mult îi detestă:

"Astăzi am profitat de faptul că este duminică şi m-am dus în clinică să văd cine este tovarăşa care a vorbit în limbi străine cu profesorul Cristian. Având acest scop nu m-am prezentat la munca voluntară ceea ce l-a făcut pe tov. preşedinte de bloc să mă interpreteze greşit: ŤAşa v-aş strânge pe toţi intelectualii ăştia şi v-aş pune să tăiaţi puţină sare până v-ar ieşi toate aerele şi scuzele din cap, până vi s-ar scula simţul frumosului şi aţi vrea să avem un bloc fruntaş.ť În primul rând că eu nu-s intelectual şi nu manifest dispreţ ca tov. dr. Dumitrescu care-şi ceartă mereu copilul: ŤÎnvaţă că m-am plictisit de primitivi.ť Doctorul Dumitrescu trebuie să înţeleagă că sunt posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate. Când o să se afle că n-am fost la munca voluntară aş vrea să se ştie că era momentul propice să descopăr ce este cu tovarăşa care se înţelege cu profesorul în limbi străine."

Un semidoct, lipsit de conştiinţă morală şi zăpăcit de stereotipiile propagandei comuniste, acesta este portretul-robot al informatorului Securităţii realizat, cu sarcasm, de Augustin Buzura. După 1989, consultându-şi dosarul pus la dispoziţie de CNSAS, scriitorul va constata că 54 de informatori de acest fel s-au ocupat de el însuşi, în anii comunismului.



Imaginea demistificată a mediului muncitoresc

În romanul Vocile nopţii este supus observaţiei mediul muncitoresc - ceea ce reprezintă o premieră în proza lui Augustin Buzura. Partidul comunist, care promova - în mod demagogic - un cult al clasei muncitoare, instituise obligaţia ca despre acest mediu să se scrie exclusiv apologetic. Puţini scriitori - Mihai Sin, Tudor Octavian, Nicolae }ic - îndrăzniseră să încalce tabu-ul, cei mai mulţi înfăţişându-i pe muncitori ca pe nişte manechine surâzătoare aplecate asupra unor strunguri-butaforie. În opoziţie cu imaginea curentă, Augustin Buzura propune una nu numai realistă, ci şi violent demistificatoare. Romanul său are tensiune polemică, se referă la literatura falsă din epocă, chiar dacă nu o menţionează explicit. Din acest punct de vedere, Vocile nopţii este o comedie livrescă, în care se persiflează romanele propagandistice (aşa cum în Don Quijote se satirizează romanele cavalereşti).

Întregul roman este construit din perspectiva unui personaj care vine "din afară" în lumea muncitorilor şi anume din perspectiva unui student, Ştefan Pintea, obligat de împrejurări - casa părintească este distrusă de inundaţii - să renunţe temporar la învăţătură ca să-şi ajute cu bani familia. Dar Ştefan Pintea nu este doar un personaj care vine "din afară", ci şi un martor inteligent şi demn de încredere (nu ca delatorul din Orgolii). Crescut într-o familie care a dus-o greu şi nu şi-a îngăduit să-şi narcotizeze progenitura cu iluzii, el şi-a format deprinderea de a-i judeca pe semeni cu luciditate şi chiar cu o anumită cruzime. În facultate - poate şi derutat de intrarea într-un nou mod de viaţă - a avut o comportare conformistă, însă în prezentul romanului, după abandonarea abruptă a studiilor, simte nevoia să ia totul de la început şi să fie el însuşi. În plus, însăşi vârsta lui constituie garanţia unei judecăţi tranşante: psihologii au observat că în perioada adolescenţei aprecierea realităţii se face cu o intransigenţă incoruptibilă, dintr-o sete de absolut.

Augustin Buzura şi-a asigurat deci cu minuţie premisele unei reprezentări realiste şi demistificatoare. Trebuie spus însă că satira sa nu este o expresie a mizantropiei. Prozatorul identifică, printre analfabeţi, beţivi şi brute, oameni curaţi, angelici, cum sunt cei trei fraţi Vasâi, veniţi dintr-un sat din Oaş. Uneori el ştie să vadă chiar într-un derbedeu, cum s-ar putea zice că este Stelică Goran, un suflet generos. Stelică Goran, variantă socialistă a lui Mitică din piesa lui Camil Petrescu, se... jenează să fie bun. El îşi manifestă cordialitatea faţă de cei din jur zeflemisindu-i necontenit, într-un limbaj argotic şi pe un ton obraznic (prozatorul foloseşte argoul cu dezinvoltură, aşa cum n-a mai făcut-o în alte cărţi).

În afară de mediul muncitoresc, degradat şi promiscuu din cauza cooptării prea rapide a mii de oameni veniţi de la ţară, în roman sunt descrise dintr-un unghi inedit şi alte zone ale existenţei. Este vorba, mai ales, de viaţa de familie, pe care diferiţi prozatori din epocă o prezintă funcţionând ireproşabil, cam aşa cum preconizează ofiţerul de stare civilă în faţa tinerilor căsătoriţi. Ştefan Pintea se îndrăgosteşte de o femeie măritată, Lena Filipaş, care, atrasă la rândul ei irezistibil de tânăr, îl ia în gazdă în casa conjugală. În felul acesta, protagonistul romanului şi, prin el, scriitorul însuşi îşi oficializează dreptul de a urmări cu indiscreţie ce se petrece în culisele vieţii de familie. Prin intermediul unor scene tari şi al unor analize psihologice lipsite de prejudecăţi, Augustin Buzura face dezvăluiri şocante pentru spiritele puritane. În acest context, Lena Filipaş se configurează ca un personaj greu de uitat. Bovarică, asemenea eroinelor multor scriitori, ea se caracterizează, în plus, printr-o combinaţie de sinceritate şi teatralism care o face inconfundabilă.

Unii critici literari - Nicolae Manolescu, în primul rând - au semnalat şi existenţa câtorva episoade inautentice. Capitolul despre inundaţii - scris într-o manieră "halucinatorie", care nu i se potriveşte lui Augustin Buzura - este, într-adevăr, artificial şi cam confuz. Povestea dragostei fugitive dintre Ştefan Pintea şi Violetta, o ziaristă italiană întâlnită de el în Iugoslavia, are, şi ea, o factură senzaţionalistă. ("Totul putea fi - susţine, cu îndreptăţire, Nicolae Manolescu, în cronica sa din România literară - mai simplu şi mai credibil, fără streap-tease în poieni de pădure, escapade automobilistice prin munţi şi alte asemenea lucruri.) În sfârşit, confecţionat, livresc este şi un personaj autohton, ofiţerul de miliţie Veza. Autorul s-a gândit probabil că n-ar strica să adauge romanului şi o dimensiune poliţistă şi, în acest scop, a lăsat să se înţeleagă că Ştefan începe să-şi rememoreze viaţa în urma arestării sale - arestare datorată unei neînţelegeri. Până aici, pretextul rezistă. Iată însă că romancierul inventează şi-un anchetator de genul celui din Crimă şi pedeapsă, un as al interogaţiei inteligente şi agresive, alunecând astfel în literaturizare.



Spargerea unei statuete de porţelan

Romanul Refugii, care se remarcă prin înţelegerea cuprinzătoare şi nuanţată a psihicului feminin, a făcut din Augustin Buzura un idol al cititoarelor. În literatura noastră există tradiţia regretabilă ca femeia să fie reprezentată dintr-o perspectivă exclusiv bărbătească. Drept urmare, ea seamănă cu un vânat în legătură cu care vânătorii fac diverse supoziţii, destăinuindu-şi unii altora metodele de capturare folosite. Augustin Buzura depăşeşte această filosofie de adolescent şi o priveşte pe femeie ca pe o fiinţă omenească. Îi înţelege şi îi evidenţiază feminitatea, dar nu căzut teatral în genunchi, nici cu o uimire naivă şi nici arogant, ci însufleţit de compasiune.

Ioana Olaru, personajul central al romanului, este o femeie frumoasă şi demnă, care, însă, din cauza unei anumite reţineri în exprimarea sentimentelor, provoacă bărbaţilor din jur, inclusiv soţului ei, o ciudată aversiune. Ciudată pentru că este asociată cu dorinţa aceloraşi bărbaţi de-a o poseda. Haloul de simpatii nedorite şi antipatii nemotivate care o însoţeşte peste tot pe eroină agravează necomunicarea ei cu lumea.

Cu toată ţinuta ei statuară, Ioana are un suflet fragil, mai vulnerabil decât al femeilor care plâng cu uşurinţă. Dominantă rămâne "nevoia de afecţiune", imposibil de satisfăcut într-un mediu cu o activitate afectivă simplificată tovărăşeşte şi ornamentată, în compensaţie, cu kitsch-ul unei retorici erotice ieftine. Aşa apare dorinţa găsirii unor "refugii", care sunt, însă, de negăsit într-o societate degradată de comunism (de aici, şi sensul ironic al titlului romanului).

Mai mulţi bărbaţi contribuie, succesiv, la distrugerea Ioanei. Dacă ar fi filmată cu acceleratorul, succesiunea contribuţiilor lor la actul distructiv s-ar înfăţişa ca o scenă de linşaj. Primul este chiar soţul ei, Iustin Olaru, un tânăr încă neformat, care se duce ca profesor la ţară, la Măgura, şi se apucă de băut, în compania notabilităţilor satului. Când îi face o vizită neanunţată, Ioana îl găseşte în pat cu Codruţa, fiica preotului. Urmează Rafiroiu, directorul combinatului din oraşul Râul Doamnei, unde Ioana lucrează ca traducătoare. Acest Rafiroiu o terorizează cu avansurile lui amoroase, determinând-o în cele din urmă să fugă la Bucureşti şi să se pună sub protecţia unui bărbat puternic, Anton Crişan. Anton Crişan nu este însă numai puternic, ci şi prea puternic. Îmbrăţişarea lui devine în scurtă vreme sufocantă, iar Ioana îşi găseşte refugiul în braţele unui bărbat şters, Sabin, cu care plănuieşte să se întâlnească pe ascuns la o cabană în munţi. În împrejurimile cabanei, în absenţa lui Sabin, este atacată noaptea de un şofer şi violată (mai târziu se va înţelege că Anton Crişan pusese totul la cale, ca să-i pedepsească infidelitatea).

Statueta de porţelan care este sufletul unei femei se poate sparge - ne sugerează autorul - nu numai din cauza celor care o scapă, neatenţi, din mâini, ci şi din cauza celor care o ţin prea strâns, ca să n-o piardă.


(Continuare în numărul viitor)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara