Simona-Grazia Dima e o scriitoare cu toate caracteristicele unui învăţăcel/învăţat atent la detalii. Cele două cărţi pe care le-a publicat în ultima periodă definesc relaţia ei cu poezia, dar şi cu eseul şi critica literară, conturând un portret destul de neobişnuit în pătimaşul sud-est european. Categoric nu face parte din acea categorie a poeţilor pe care Platon voia să-i dea afară din cetate, nebunii tulburând lumea cu zbaterile lor dizarmonice. Atenţia ei se îndreaptă spre atomii poeziei şi misterioasa raţiune care-i rânduieşte – şi, cum spune Niels Bohr, „când vine vorba de atomi, limbajul nu poate fi folosit decât ca în poezie”.
Cu multă seriozitate şi fără să-i pese de mode (ca profesiune de credinţă, cum spune Magda Cârneci; „neintimidată de scepticismele contemporaneităţii”, spune Ion Pop) scrie despre meditaţie şi contemplaţie în poezie, se raportează la Upanişade, Kavafis, Valéry, Jung, Heidegger, Blaga, crede că în turbulenţele prin care mileniul al treilea îşi caută calea, poetul mai poate găsi salvarea în lumea interioară. Uşor naivă ar putea să pară pendularea între confesiune şi critică literară, dar situarea Simonei- Grazia Dima pe acest drum al paşilor de furnici către „inima adevărului…” e categoric autentică. Aceste confesiuni-eseu, dezvăluind relaţiile scriitoarei cu o spiritualitate de mare puritate, trezesc emoţii – mai mult chiar decât poeziile autoarei, din punctul meu de vedere. În poezie se observă elaborarea, eseurile au însă naturaleţea unei scrisori adresate celui mai bun prieten, ca în liceu sau în studenţie, când omul nu se sfieşte să-şi deschidă inima. Povestind, de exemplu, despre scrierile tatălui ei, trecut într-o lume mai bună, înţelegi că literatura e un morb transmisibil de care – oricât de raţional ai vrea să fii – aproape că nu se poate scăpa. „Pe mine nu m-a sfătuit niciodată să scriu, nici măcar să urmez Filologia, ci, dimpotrivă, scârbit, mă învăţa: Ca să fii iubită în cartier urmează Farmacia, toţi vor avea nevoie de medicamente, te vor cunoaşte şi curta, te vor saluta… Iată, a fi iubit în cartier era pentru el mai important decât a plăsmui o operă de creaţie – un adevăr crud, pe care nu-l pot eluda (Poezie şi amăgire)”. Amintirea acestui tată care „nu şi-a găsit până la moarte liniştea interioară şi unitatea” e foarte vie şi tulbură mai mult decât dacă fiica sa i-ar fi dedicat un poem (a scris, de altfel, şi poeme pe această temă, dar aluzia e sublimată şi loveşte mai puţin sentimentele cititorului).
Când Simona-Grazia Dima îşi începe eseul În ne-ascundere mărturisind: „Poezia este pentru mine o nesfârşită devoţiune şi un fapt de conştiinţă”, nu poţi, de asemenea, să nu rezonezi: „A da totul şi a nu aştepta nimic în schimb mi se pare un experiment pasionant, unica şansă de eleganţă pe căile destinului. Starea de fericire în care mi-am scris poemele nu se poate compara decât cu câteva, foarte puţine, alte mari daruri primite de la viaţă. […] Sacrificiul, incertitudinea salvării (în plan uman, dar şi în acela al inspiraţiei, veşnic nesigură, veşnic aşteptată) sporesc farmecul riscului poetic”. A vedea în poezie o cale de iluminare pare un statement din epoca misticului islamic al-Hallaj, de pildă, despre care autoarea scrie pe larg, folosind traducerile arabistei Georgiana Nicoarea. Sau din lumea renascentistă a lui Philip Sidney: „Nebunule, îmi spuse Muza, priveşte în inima ta şi scrie”. Sau din lumea acelui miracol care te transportă brusc în lumina Alexandriei, la lecturile din Kavafis. Redând poemul Departe, în traducerea Elenei Lazăr (Omonia, 2008), vezi cât de vie e pentru autoare „ardoarea şi disperarea trăirii timpului ca deposedare”. Timpul, dar şi căutarea divinului în concret îi prilejuiesc adevărate cascade poetice: „Astfel, el caută intuitiv acest divin camuflat în concret, devenit realitate materială, în tot ceea ce reprezintă un summum de frumuseţe, de realizare estetică: pietrele preţioase, obiectele magic colorate, locurile spaţioase şi opulente, iluminate din plin, apte să se constituie în deschideri demne de ivirea sacrului în lume, în porţi mirifice, prin care Lumina se revarsă asupra pământului”.
Câteva fragmente din Câteva gânduri despre ceea ce vrea doar să pară ar putea completa portretul eseistei poete: „Întrebi, omeneşte: Ce să fac dacă viaţa m-a dezamăgit? Îţi răspunzi singur: Cufundă-te şi mai adânc în ea, totuşi detaşat, aşa cum înotătorul învaţă să cunoască marea, pentru a o stăpâni”.„Tot armonizând puterile vieţii, se face seară. Şi totuşi, să nu ne cuprindă frica, nici sentimentul zădărniciei”.
Armonizarea lăuntrului cu lumea tulbure de afară (alcătuită, însă, din aceiaşi atomi) e unda de răcoare care domină şi recentul volum de versuri al Simonei-Grazia Dima, apărut la editura online mttlc. Afli despre interesele pitagoreice ale autoarei, despre perspectivele analitice pe care le oferă întreţeserea artei, poeziei şi ştiinţelor, despre puterile conceptuale şi puritatea formulelor pe care le construieşte. „Când vei sta pe jumătate adormit în noapte/ vei vedea deodată geometria lucrurilor/ răsuflând uşor” (Geometria lucrurilor. Dedicată lui Pitagora). „Fiinţele mici” – atomii care reunesc macro- şi microcosmosul – reconstruiesc viziunea asupra lumii de la firul ierbii, invită într-un arc al metamorfozelor „între antracit, mahon şi scorţişoară”, conduc simetriile devenirii într-un ritm neauzit, dar persistent, sunt chiar elementele care alcătuiesc acest ritm. Ele explică repetiţiile, corespondenţele, răspunsurile, variaţiile, într-o procesiune care „ridică în lumină lucruri mărunte”, „le rotesc cu un scârţâit familiar,/ ca trosnetul pământului pe axă,/şi le fac să tremure, /până smulg, victorioase,/ din pielea obijduită de biet lucru,/o mireasmă de brad/ sau un email de şopârlă,/ semn de vârtej/ce se umflă pe-aproape (Oră nouă).” Sunt „licăriri trecute iar în tezaurul mineral al lumii”, „paşi bucuroşi, în tropot/ vijelios,/ simţindu-se nevăzuţi de nimeni ” (Seară de animal). Sunt făpturi care privesc drept în faţă îngheţul, fără să se teamă, sub ropotul lor de paşi „pulsul pământului se face ploaie portocalie şi cade din ceruri (Primăvară) ”. Spiritelli scriind pe coaja arborilor poeme, rostogolindu-se precum boabele de coriandru, intrând „cu picioarele lor albe, fine, cu vine de lumină… în marea dragoste”.
Ca într-o temă cu variaţiuni sunt studiate toate transformările, fără a modifica elementul invariabil. Uneori dorul de cineva drag – definitiv pierdut – aduce o adiere dureroasă de aripă, dar e limpede că Simona-Grazia Dima nu vrea să părăsească aburul calm, în care se aureşte „carnea spectrală” a acestor spiritelli, nu vrea să părăsească Visul fiinţelor mici („Ard focurile fiindcă fiinţele mici/ le iubesc şi le îmbogăţesc la temelii,/ iar lucrurile sunt pline de miere/ pentru că în spaţiile dintre ele,/ în blânda bulboană,/ legănate în linişte rotitoare,/ fiinţele mici, neobosite, visează”). Cititorul care are răbdarea să studieze aceste nanoevoluţii muzicale simte cum „fiinţele mici” din care este el însuşi alcătuit sunt cuprinse de o mare împăcare: „De la mine, eu, salahorul, îmi câştig liniştea./ Spre mine cerşesc înţelegere./ Eu sunt dispensatorul bucuriilor /şi excomunicatorul./ Cu încăpăţânare, mângâi în palmă/ pietre verzui, înţelepte şi reci./ Drumul prin albii ele îl ştiu. (Arme de vis)”
Ar fi, poate, locul să precizez că şi desenele în peniţă ale autoarei, care ilustrează poemele, au rolul lor deloc de ignorat în ansamblul estetic, conturând un volum atent gândit, nu mai puţin mângâiat de virtuţile iluminative ale poeziei.