Simona-Grazia Dima e o scriitoare cu
toate caracteristicele unui
învăţăcel/învăţat atent la detalii. Cele
două cărţi pe care le-a publicat în
ultima periodă definesc relaţia ei cu
poezia, dar şi cu eseul şi critica literară,
conturând un portret destul de
neobişnuit în pătimaşul sud-est european.
Categoric nu face parte din acea categorie
a poeţilor pe care Platon voia să-i dea afară
din cetate, nebunii tulburând lumea cu
zbaterile lor dizarmonice. Atenţia ei se
îndreaptă spre atomii poeziei şi misterioasa
raţiune care-i rânduieşte – şi, cum spune
Niels Bohr, „când vine vorba de atomi,
limbajul nu poate fi folosit decât ca în poezie”.
Cu multă seriozitate şi fără să-i pese de mode
(ca profesiune de credinţă, cum spune Magda
Cârneci; „neintimidată de scepticismele
contemporaneităţii”, spune Ion Pop) scrie
despre meditaţie şi contemplaţie în poezie, se
raportează la Upanişade, Kavafis, Valéry, Jung,
Heidegger, Blaga, crede că în turbulenţele prin
care mileniul al treilea îşi caută calea, poetul
mai poate găsi salvarea în lumea interioară.
Uşor naivă ar putea să pară pendularea între
confesiune şi critică literară, dar situarea Simonei-
Grazia Dima pe acest drum al paşilor de furnici
către „inima adevărului…” e categoric autentică.
Aceste confesiuni-eseu, dezvăluind relaţiile scriitoarei
cu o spiritualitate de mare puritate, trezesc emoţii
– mai mult chiar decât poeziile autoarei, din punctul
meu de vedere. În poezie se observă elaborarea,
eseurile au însă naturaleţea unei scrisori adresate
celui mai bun prieten, ca în liceu sau în studenţie,
când omul nu se sfieşte să-şi deschidă inima.
Povestind, de exemplu, despre scrierile tatălui
ei, trecut într-o lume mai bună, înţelegi că literatura
e un morb transmisibil de care – oricât de
raţional ai vrea să fii – aproape că nu se poate scăpa.
„Pe mine nu m-a sfătuit niciodată să scriu, nici
măcar să urmez Filologia, ci, dimpotrivă, scârbit,
mă învăţa: Ca să fii iubită în cartier urmează Farmacia,
toţi vor avea nevoie de medicamente, te vor cunoaşte
şi curta, te vor saluta… Iată, a fi iubit în cartier era
pentru el mai important decât a plăsmui o operă
de creaţie – un adevăr crud, pe care nu-l pot eluda
(Poezie şi amăgire)”. Amintirea acestui tată care
„nu şi-a găsit până la moarte liniştea interioară
şi unitatea” e foarte vie şi tulbură mai mult decât
dacă fiica sa i-ar fi dedicat un poem (a scris, de
altfel, şi poeme pe această temă, dar aluzia e
sublimată şi loveşte mai puţin sentimentele cititorului).
Când Simona-Grazia Dima îşi începe eseul În
ne-ascundere mărturisind: „Poezia este pentru mine
o nesfârşită devoţiune şi un fapt de conştiinţă”, nu
poţi, de asemenea, să nu rezonezi: „A da totul şi a nu
aştepta nimic în schimb mi se pare un experiment
pasionant, unica şansă de eleganţă pe căile destinului.
Starea de fericire în care mi-am scris poemele nu
se poate compara decât cu câteva, foarte puţine,
alte mari daruri primite de la viaţă. […] Sacrificiul,
incertitudinea salvării (în plan uman, dar şi în acela
al inspiraţiei, veşnic nesigură, veşnic aşteptată) sporesc
farmecul riscului poetic”. A vedea în poezie o cale
de iluminare pare un statement din epoca misticului
islamic al-Hallaj, de pildă, despre care autoarea scrie
pe larg, folosind traducerile arabistei Georgiana
Nicoarea. Sau din lumea renascentistă a lui Philip
Sidney: „Nebunule, îmi spuse Muza, priveşte în inima
ta şi scrie”. Sau din lumea acelui miracol care te
transportă brusc în lumina Alexandriei, la lecturile
din Kavafis. Redând poemul Departe, în traducerea
Elenei Lazăr (Omonia, 2008), vezi cât de vie e pentru
autoare „ardoarea şi disperarea trăirii timpului ca
deposedare”. Timpul, dar şi căutarea divinului în
concret îi prilejuiesc adevărate cascade poetice: „Astfel,
el caută intuitiv acest divin camuflat în concret, devenit
realitate materială, în tot ceea ce reprezintă un summum
de frumuseţe, de realizare estetică: pietrele preţioase,
obiectele magic colorate, locurile spaţioase şi opulente,
iluminate din plin, apte să se constituie în deschideri
demne de ivirea sacrului în lume, în porţi mirifice,
prin care Lumina se revarsă asupra pământului”.
Câteva fragmente din Câteva gânduri despre
ceea ce vrea doar să pară ar putea completa
portretul eseistei poete: „Întrebi, omeneşte: Ce
să fac dacă viaţa m-a dezamăgit? Îţi răspunzi
singur: Cufundă-te şi mai adânc în ea, totuşi
detaşat, aşa cum înotătorul învaţă să cunoască
marea, pentru a o stăpâni”.„Tot armonizând
puterile vieţii, se face seară. Şi totuşi, să nu ne
cuprindă frica, nici sentimentul zădărniciei”.
Armonizarea lăuntrului cu lumea tulbure de
afară (alcătuită, însă, din aceiaşi atomi) e unda
de răcoare care domină şi recentul volum de
versuri al Simonei-Grazia Dima, apărut la editura
online mttlc. Afli despre interesele pitagoreice
ale autoarei, despre perspectivele analitice pe
care le oferă întreţeserea artei, poeziei şi ştiinţelor,
despre puterile conceptuale şi puritatea formulelor
pe care le construieşte. „Când vei sta pe jumătate
adormit în noapte/ vei vedea deodată geometria
lucrurilor/ răsuflând uşor” (Geometria lucrurilor.
Dedicată lui Pitagora). „Fiinţele mici” – atomii
care reunesc macro- şi microcosmosul – reconstruiesc
viziunea asupra lumii de la firul ierbii, invită
într-un arc al metamorfozelor „între antracit,
mahon şi scorţişoară”, conduc simetriile devenirii
într-un ritm neauzit, dar persistent, sunt chiar
elementele care alcătuiesc acest ritm. Ele explică
repetiţiile, corespondenţele, răspunsurile, variaţiile,
într-o procesiune care „ridică în lumină lucruri
mărunte”, „le rotesc cu un scârţâit familiar,/ ca
trosnetul pământului pe axă,/şi le fac să tremure,
/până smulg, victorioase,/ din pielea obijduită
de biet lucru,/o mireasmă de brad/ sau un email
de şopârlă,/ semn de vârtej/ce se umflă pe-aproape
(Oră nouă).” Sunt „licăriri trecute iar în
tezaurul mineral al lumii”, „paşi bucuroşi, în
tropot/ vijelios,/ simţindu-se nevăzuţi de
nimeni ” (Seară de animal). Sunt făpturi care
privesc drept în faţă îngheţul, fără să se teamă,
sub ropotul lor de paşi „pulsul pământului se
face ploaie portocalie şi cade din ceruri (Primăvară) ”.
Spiritelli scriind pe coaja arborilor poeme,
rostogolindu-se precum boabele de coriandru,
intrând „cu picioarele lor albe, fine, cu vine de
lumină… în marea dragoste”.
Ca într-o temă cu variaţiuni sunt studiate toate
transformările, fără a modifica elementul invariabil.
Uneori dorul de cineva drag – definitiv pierdut –
aduce o adiere dureroasă de aripă, dar e limpede
că Simona-Grazia Dima nu vrea să părăsească
aburul calm, în care se aureşte „carnea spectrală”
a acestor spiritelli, nu vrea să părăsească Visul
fiinţelor mici („Ard focurile fiindcă fiinţele mici/
le iubesc şi le îmbogăţesc la temelii,/ iar lucrurile
sunt pline de miere/ pentru că în spaţiile dintre
ele,/ în blânda bulboană,/ legănate în linişte rotitoare,/
fiinţele mici, neobosite, visează”). Cititorul care
are răbdarea să studieze aceste nanoevoluţii
muzicale simte cum „fiinţele mici” din care este
el însuşi alcătuit sunt cuprinse de o mare împăcare:
„De la mine, eu, salahorul, îmi câştig liniştea./
Spre mine cerşesc înţelegere./ Eu sunt dispensatorul
bucuriilor /şi excomunicatorul./ Cu încăpăţânare,
mângâi în palmă/ pietre verzui, înţelepte şi
reci./ Drumul prin albii ele îl ştiu. (Arme de vis)”
Ar fi, poate, locul să precizez că şi desenele în
peniţă ale autoarei, care ilustrează poemele, au
rolul lor deloc de ignorat în ansamblul estetic,
conturând un volum atent gândit, nu mai puţin
mângâiat de virtuţile iluminative ale poeziei.