Un singur scriitor - exclusiv poet, pe deasupra – a putut provoca o cultură. Fireşte, o cultură literară. Cazul apare absolut singular. Nu are nici un fel de analogii pe altundeva. Un poet versus o cultură. Acesta este primul semnal pe care îl trage cartea lui Ştefan Cucu. Privim apoi palierul cronologic. Aici, două repere. Mai întâi, toată Antichitatea (latină, în mod firesc) tace asupra operei Tomitanului. Exceptând accidentale şi, mai ales, firave aluzii biografice foarte tardive (secolele IV-V p. Chr.), precedate de 2-3 rânduri acordate poetului de unii profesori de oratorie (fie şi străluciţi), precum Seneca Tatăl sau Quintilianus, toată posteritatea critică latină a aşternut tăcere peste o operă citită însă cu aviditate atât de către literaţi, cât şi de publicul obişnuit al celorlalte secole şi pe tot cuprinsul Imperiului. În al doilea rând, parcă pentru a contrabalansa arbitrarul unei critici inexplicabil de reticente (alimentate în Antichitatea târzie poate şi de rigorismul, împins uneori până în extrema autoritarismului purist, al culturii literare creştine), o întreagă altă cultură literară, de data aceasta modernă, ridicată pe substructura inebranlabilă a umanism-renascentismului european, a recuperat poezia Tomitanului şi a retrimis-o tuturor potenţialelor generaţii subsecvente. Este vorba de cultura literară română.
           
Dar acest fapt nu înseamnă doar recuperare, pur şi simplu, o restitutio de tip muzeistic sau / şi arhivistic. Cartea profesorului Cucu are meritul excepţional de a fi urmărit şi reuşit să demonstreze că opera unui scriitor dintr-un spaţiu şi timp anume, purtător al unui cod lingvistic şi mental-spiritual de care ne despart milenii, nu numai că „poate provoca", ci chiar provoacă o altă cultură decât aceea căreia îi aparţine sub raport istoric, etno-lingvistic, spiritual, în alte cuvinte generează un segment al ei şi astfel, în acelaşi timp, în mod aparent miraculos, i se integrează a posteriori.
          
Demonstraţia lui Ştefan Cucu merge exact în acest sens, chiar dacă nu îl explicitează decât arareori expressis uerbis. Cultura verbului poetic românesc, în filonul său liric cel mai profund, se trage efectiv din rostirea ovidiană, devenită, spune autorul, o „matrix a rostirii româneşti" (p. 19). În plus, sesizează cu fineţe eseistul, se poate observa, la o atentă cercetare, o „perpetuă (şi periodică, adăugăm noi) renaştere a spiritului ovidian în diferitele momente ale istoriei noastre, din epoca etnogenezei [...] până în contemporaneitate" (ibid.). Să avem în vedere, pe lângă aceasta, şi cultura literară populară, ethosul baladelor româneşti care îl pun pe Tomitan în mijlocul unor ziceri de dor şi de pomenire a graiului său, ce pe mulţi i-a fermecat* – un al doilea Orfeu, latin şi getic deodată (paene Getes...). Iubitul Euridicei părăsise câmpiile trace coborând cu lira în Hades după o imposibilă salvare. Renegatul Romei, deşi rămâne deasupra, rămâne într-un alt fel de Infern. El aleargă, închis între zidurile mereu aceleiaşi cetăţi marine, aleargă pe loc după mereu acelaşi chip care îi apare zi şi noapte în ochi -al său -, în mereu aceeaşi imposibilă încercare de a-l salva, de a se salva. Avea în mâini mereu aceeaşi liră.
          
Ştefan Cucu îşi începe cartea spunând că Antichitatea greco-latină a exercitat asupra culturii române o serie de influenţe: directe, mediate sau intermediare, indirecte. Tomitanul categoric nu face parte din vreuna dintre ele. Pentru că el, în mod evident, nu a „exercitat influenţe", nici nu le-a mediat. A fost o stare a gândirii româneşti şi din el născute. O ipostază a fiinţării ei. Un reper al percepţiei noastre poetice. De la Tomitan încoace, vederea românească asupra Lumii poartă în cuvinte ceva din greul fiinţei, ca şi al suferinţei lui, spuse şi nespuse. „Temele" şi „motivele" analizate cu acribie de autor (în capitolul al III-lea) se vădesc a fi, în fapt, forme ale gândirii şi expresiei noastre poetice, consubstanţiale cu gândirea şi expresia Tomitanului. Astfel încât, celor 4 mituri cardinale ale poporului român, evidenţiate pentru prima oară de Călinescu, îl vom adăuga pe al cincilea: mitul tomitan.
          
Aceasta înseamnă: mai am un singur dor (sau visul eternei liniştiri a mării), vânturile, valurile (sau labilitatea oricărei fortuna umane), cântare omului (sau mitul verticalităţii umane, – os sublime- , faţă în faţă cu o divinitate mută), visul de luceferi (sau dragostea ca joc, lusus, şi durere, dolor). Şi multe, încă multe alte feluri de a fi ale gândului poetic ovidian pulsând în haina cuvântului românesc, de la cronicar la Nichita Stănescu, şi mai departe ...
          
Ultimul capitol al cărţii arată încă o dată cât de aproape de noi, aş zice chiar cât de în noi înşine, şi astăzi, ca şi ieri, se află Tomitanul. În „ipostazieri" dramatice, epice sau lirice, îl purtăm pe Tomitan peste tot cu noi, de la un veac la altul, pe câmpia literelor române: începând cu Ovidiu (în Dacia), prima „întruchipare dramatică a lui Ovidiu în literatura română" (p.182), poem scenic doar proiectat de Eminescu, şi ajungând undeva la umbra lui Ovidiu (la Tomis), printre macarale şi basculante, dirijând circulaţia „pe digul cel nou", în viziunea Stării de asediu a lui Dinu Flămând (p.213).