Nu vă voi vorbi despre spectacolul cu acelaşi titlu al lui Ion Cojar de la Naţional, şi nici despre vreun altul, ci depre un om ca un spectacol mai puţin cunoscut. Voi încerca să aduc la rampă, în luminile scenei, un personaj cu totul special, care de cincizeci şi patru de ani (!) stă în întunericul anonim al culiselor. Pentru cei mai mulţi spectatori, numele lui Traian Zecheru nu are rezonanţe deosebite. Pentru actorii Teatrului Naţional, prezenţa acestui regizor tehnic înseamnă un strop de boierie, un parfum nobil din alt timp, un sentiment al siguranţei şi al protecţiei discrete. Un dar firesc, pe care poate unii nici nu-l mai conştientizează. Traian Zecheru preia un spectacol pe care îl însuşeşte ca pe un preţios bun personal, pe care îl iubeşte şi pe care îl respectă, participă emoţional la tot ce se întîmplă, este un perfect rezoneur al personajelor, al actorilor. Tot ce se petrece acolo îl costă şi pe el. Nu vreau să aduc în discuţie calificative. Nu ştiu dacă este "cel mai", nici nu mă pricep să spun asta. Şi nici nu este important. Traian Zecheru este ALTFEL.
Absolvent al liceului de prestigiu "Gh. Lazăr", a fost elev la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică între anii 1946 şi 1948, student la regie între 1950 şi 1952 - coleg de clasă cu Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Sanda Manu, Valeriu Moisescu - şi la artă dramatică la clasa lui Victor Ion Popa, apoi Marietta Sadova. A lucrat un an, înainte de studenţie, la Radio pe lîngă Zirra, Mony Ghelerter, Constantin Moruzan. La 1 ianuarie 1950, Zaharia Stancu l-a angajat regizor de culise la Teatrul Naţional. Acolo se găseşte şi astăzi, la fel de împătimit şi de devotat. Sînt zeci de legende care circulă şi care îl au ca protagonist. O parte din ele le ştiam, o parte le-am aflat vara trecută de la Radu Penciulescu. Avea multă tandreţe în glas şi în gesturi atunci cînd vorbea despre colegul lui Zecheru. S-a bucurat enorm că l-a revăzut. Vă daţi seama cîte generaţii de actori, de regizori, de scenografi i-au trecut prin faţa ochilor? Cîte debuturi, cîte succese, cîte căderi? Cum se văd toate acestea, oare, de la arlechin? Cum se aude zgomotul aplauzelor dintr-un loc din care sala este o enormă necunoscută? El ştie, la fel de bine cu actorii, ce a ieşit sau nu într-o seară. El este martorul real şi tăcut al stării fiecăruia, al bucuriei unei reuşite, al tristeţii unei neîmpliniri, al exuberanţelor de tot felul, al oboselii nemachiate, al epuizărilor de care noi habar nici nu avem. El ştie exact cum se intră în fabulos, cu ce preţ este plătit timpul petrecut acolo şi cum se părăseşte ficţiunea pentru a reveni în realitate. El este partenerul cel mai fidel al actorilor în aceste tulburătoare şi răvăşitoare călătorii. El îi ajută să se întîlnească, în amintirile lui, cu alte şi alte interpretări şi actori iluştrii, care au jucat, cîndva, pe aceeaşi scenă, aceleaşi roluri.
Eu nu-l cunosc pe Traian Zecheru. Decît din poveştile altora. Imaginaţia mea îl compune şi îl recompune în mii de feluri. Ne leagă un singur, dar esenţial lucru: dragostea de teatru. I-am auzit însă, de nenumărate ori, vocea. Gravă, cu o rostire impecabilă, uşor preţioasă, care îi dă cuvîntului ponderabilitate şi nuanţe precise. Inflexiuni din alte timpuri într-o limbă română perfectă. Dacă doreşti să afli programul teatrului - repetiţii, spectacole, locuri, ore - formezi un număr de telefon şi îl poţi asculta pe Traian Zecheru oferindu-ţi toate detaliile. Anunţul nu este sec, cum aţi fi tentaţi să credeţi. Există formule şi urări de tot felul care îi personalizează frazele, altfel banale şi anoste. Eu fac o reverenţă în faţa acestui om minunat şi generos care a ştiut întotdeauna să facă viaţa artiştilor mai suportabilă. Vreme de cincizeci şi patru de ani!
