Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cinema:
Ascensiunea şi decăderea fraţilor Coen de Alexandra Olivotto


Fraţii Coen (Joel - regizor, Ethan - producător/scenarist) fac obiectul unui cult printre cinefili de ceva vreme. Nu doar pentru că sunt pionieri ai filmului independent, ci şi pentru că aplică, în lung metrajele lor, o reţetă bine cunoscută pentru rezultatele ei literare: defamiliarizarea. Ai spune chiar că filmele lor constituie o istorie inedită sau postmodernă a cinematografiei americane: preiau elemente uşor recognoscibile - din western, film noir, ori din comedia romantică, chiar şi din thriller - şi le reasamblează în producţii care sunt totodată parodii şi omagii aduse unui anume gen de film. Dar, ne întrebăm, din semnificativa filmografie a fraţilor, ce-i este accesibil iubitorului de cinema autohton?

Din nefericire, nu filmul - independent! - cu care au luat Oscarul (Fargo). În schimb, găseşti prin cinematografe cea mai recentă producţie a fraţilor: The Ladykillers - Cum scăpăm de coana mare? Un film care, luând în considerare palmaresul de până acum al fraţilor Coen, aduce multe inovaţii. E prima oară când Ethan co-regizează. Mai mult, e prima oară când fac un remake, iar originalul britanic (regizat de Alexander MacKendrick, cu Alec Guiness şi Peter Sellers), un clasic în analele comediei negre, parcă invită criticii la comentarii negative la adresa "copiei". Scheletul narativ al scenariului nu e alterat substanţial: un pseudo-profesor, asistat de o bandă de incompetenţi, plănuieşte un jaf şi are nevoie de casa unei bătrâne - care nu bănuieşte nimic - ca sediu al operaţiunii. Dar bătrâna realizează ce se petrece, ameninţă să-i dea în vileag şi... de aici, titlul românesc al filmului. Locaţia se schimbă însă: de la decorul urban al Londrei la orăşelul Saucier din sudul Statelor Unite (prilej pentru o coloană sonoră de excepţie, ce abundă în muzică gospel).

Din punct de vedere regizoral, filmul e sută la sută Coen: recunoşti umorul (negru, morbid, absurd), incorectitudinea politică, artificialitatea voită a mizanscenei: actorii interpretează personaje excesiv de tipizate (vezi rolul lui G.H. Dorr - interpretat de Tom Hanks - mefistofelic, grandilocvent, şi totuşi inadecvat funcţiei de "creier" al operaţiunii, un rol care-şi subminează propria credibilitate), iar decorul e suficient de stereotipizat pentru a părea ireal. Singurul defect al filmului apare la nivelul scenariului, unde lipseşte consistenţa din Marele Lebowski: umorul Coen, în principal de limbaj şi de situaţie - pisica bătrânei refuză să cedeze degetul amputat al unuia dintre hoţi, aleargă cu el în gură şi nici unul nu reuşeşte s-o prindă - nu cadrează cu cel mainstream, impus de studio, adeseori vulgar, mereu lipsit de orice subtilitate (bătrâna pălmuindu-l pe Gawain pentru că înjură în casa ei, scenă prezentă şi în trailer). Dincolo de această excepţie, lung metrajul e o reuşită cinematografică.

Nu se poate spune acelaşi lucru, mai degrabă contrariul, despre filmul precedent al fraţilor Coen, Dragostea costă, care tocmai a fost relansat pe casetă video. Farsă matrimonială, poveste de dragoste anti-romantică, oricum i s-ar spune, nu convinge sub nici una dintre denumiri. De ce? După ştiinţa mea, fraţii Coen n-au mai încercat niciodată să pună în scenă procesul de îndrăgostire a două personaje, ironia lor e prea cinică pentru aşa ceva; şi atunci când încearcă, rezultatul e unul forţat şi greu de crezut. George Clooney, în rolul avocatului specializat în divorţuri Miles Massey repetă rolul din Marea hoinăreală, înlocuind obsesia pentru păr a lui Ullyses cu una pentru dinţi. El îşi măsoară forţele - într-un fel de război al sexelor, materializat într-o intrigă de tip "cine ia banii cui?" - cu divorţata în serie Marylin (Catherine Zeta-Jones), cu care de altfel împarte, pe tot parcursul filmului, acelaşi defect actoricesc: ambii sunt caricaturi vidate de umanitate. Poţi să crezi că se escrochează reciproc, dar nu că se adoră. A dispărut şi umorul de limbaj, şi mizanscena inovativă, şi tehnicile de filmare surprinzătoare; tot ce a rămas e o tuşă de absurd la nivelul personajelor periferice: un asasin care încurcă pistolul cu inhalantul şi se sinucide, o mumie vie obsedată de succesul profesional, care recită statistici (directorul octogenar al firmei lui Massey), un om de afaceri care combină preferinţele sexuale cu o fixaţie pentru trenuri.

Pe cine să blamezi pentru acest eşec? Să fie vina fraţilor Coen care vor să se convertească la Hollywood? Dacă e să-i asculţi pe ei, într-un interviu recent acordat la Cannes, spun că ar fi vrut să fie "de audienţă generală" de la bun început (?!). Sau să fie vina co-scenariştilor - Robert Ramsey şi Matthew Stone - care reprezintă o schimbare majoră pentru fraţii Coen, până acum responsabili în totalitate pentru scenariile lor. Oricum, semnătura Coen e aproape invizibilă în acest film.

Şi alte lung metraje de-ale fraţilor Coen, Marea hoinăreală şi Marele Lebowski au trecut de pe marile ecrane pe cele mici, în format VHS. S-a scris mult despre ele, ca atare, aş prefera să atrag atenţia asupra unui alt film, care există la închirieri video fără să fi rulat vreodată în cinematografe, un film care a rămas ascuns până şi ochiului de vultur al lui Alex. Leo Şerban. E vorba de filmul de debut al fraţilor Coen (1984), Sânge pentru sânge; în 2000, el a fost relansat în varianta "director"s cut", noi însă avem originalul, pe care eu aş pune eticheta "Vizionare obligatorie!". Lung metrajul e adesea definit ca neo-noir; personajele (printre care nu există nici un inocent, toate au ceva păcate pe conştiinţă) constituie un cvartet al crimei: un proprietar de bar, Marty (Dan Hedaya) angajează un detectiv (M. Emmet Walsh) pentru a-i omorî soţia adulteră (Frances McDormand) şi pe barmanul care-i serveşte momentan de amant (John Getz). De aici încep să apară cadavrele - care uneori revin la viaţă - şi abundenţa de sânge. Nu, nu vă gândiţi la jeturile lui Tarantino; fraţii Coen preferă sângele ceva mai stilizat, care funcţionează ca laitmotiv narativ: barmanul e urmărit de pete de sânge pe care le curăţă mereu, dar ele se încăpăţânează să revină, soţia bănuieşte uciderea lui Marty după ce îl visează scuipând sânge, iar detectivul care falsifică pete de sânge pentru a înscena o crimă ajunge să fie îmbibat de propriul sânge. De altfel, în figura lui se concentrează toată ironia fraţilor Coen: gras, locvace, e reversul detectivului tipic (din Chandler sau din Dashiell Hammett, de la care e împrumutat şi titlul american al lung metrajului), iar filmul începe cu un monolog de-al lui doar pentru ca el să fie ultimul din seria cadavrelor.

Ceea ce frapează la acest film e coeziunea sa internă, performanţă pe care fraţii au mai atins-o doar în Fargo. Scenariul e plin de răsturnări de situaţie (o altă caracteristică a tuturor scenariilor semnate Coen), dar dialogul e minimalist, permiţând concentrarea spectatorului asupra elementului vizual. Director de imagine e Barry Sonnenfeld - devenit apoi regizor hollywoodian, vezi Bărbaţi în negru - şi inventivitatea lui la nivelul cinematografiei e evidentă: camera e mereu în mişcare, schimbă focusul de la adânc la superficial în acelaşi cadru (întâi e focalizat personajul din prim plan, apoi maşina din fundal), ca să nu uităm de scena antologică în care camera se plimbă pe un bar şi "sare" peste un beţiv prăbuşit pentru a-şi urma traseul. Jocul de umbre, specific filmului noir de la Hitchcock încoace, e un alt element recurent. Nici sunetul nu dezamăgeşte, dacă mă gândesc doar la scena în care conversaţia dintre soţia lui Marty şi amantul ei e întreruptă de ziarul care se loveşte de geam, doar că zgomotul produs e cel al unei detunături de pistol. La care se adaugă coloana sonoră (tot minimalistă), debut al foarte prolificului compozitor Carter Burwell.

Paradoxal, există o anume circularitate în creaţia fraţilor Coen: în 2004, fac un remake al unui film din care citau o replică în primul lor lung metraj...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara