Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Asasinarea lui Iulius Caesar de Gheorghe CeauŞescu


La 15 martie, idele lui martie conform calendarului roman, în anul 44 î.d.Cr. a avut loc un eveniment care a pecetluit istoria lumii: în plină şedinţă a Senatului roman, reunit în sala construită de Cn. Pompeius, stăpânul absolut şi, aparent, necontestat al Romei, Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti. O conjuraţie bine pusă la punct, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, Iunius Brutus şi Cassius printre alţii, l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, voia să reinstaureze forma de guvernământ monarhică. Evenimentul a căpătat dimensiuni cosmice: scurtă vreme mai târziu a fost zărită timp de şapte zile pe cer o cometă, iar soarele, transmite Plutarh, un an întreg a strălucit mai palid, semn că zeilor nu le-a fost indiferent evenimentul. Căderea dramatică a lui Caesar a devenit un motiv artistic prezent permanent, până şi în epoca internetului, în cultura europeană.

Imediat după înfăptuirea asasinatului conjuraţii au proclamat restaurarea Constituţiei republicane. Iulius Caesar anulase în fapt instituţiile şi magistraturile tradiţionale, golindu-le de conţinut: consulatul, de pildă, din cea mai importantă magistratură executivă a devenit un simplu titlu onorific: şi, pentru a da satisfacţie la cât mai mulţi din partizanii săi, Caesar a creat consuli suffecţi, adică supleanţi, al căror număr era nelimitat. El însuşi şi-a spus dictator. Trebuie însă amintit că în Roma republicană dictatura era o magistratură extraordinară, dar constituţională. În situaţii de criză gravă Senatul alegea un dictator care era înzestrat cu puteri depline pentru rezolvarea ei; dictatura era limitată în timp: ea înceta odată cu rezolvarea crizei şi în nici un caz nu putea depăşi şase luni; pentru a salva măcar în aparenţă principiul colegialităţii, una din caractersticile fudamentale ale sistemului roman, dictatorului i-a fost asociat un “magister equitum” (comandant al cavaleriei) care, spre deosebire de magistraturile normale, era într-o poziţie inferioară dictatorului. Aşadar, Caesar, preluând dictatura, nu a încălcat Constituţia romană; gestul anticonstituţional săvârşit de el a fost că s-a declarat dictator perpetu.

Nu am de gând să discut aici cauzele care, după opinia mea, au determinat asasinarea lui Iulius Caesar; am făcut-o cu altă ocazie. Fapt este că imediat după ce trupul dictatorului a zăcut fără viaţă, senatorii au părăsit în panică sala de şedinţe şi s-au ascuns care pe unde a nimerit; chiar şi Marcus Antonius, credinciosul şi curajosul partizan al lui Caesar, a cedat sentimentului de frică şi a dispărut fără urme pentru o vreme. Străzile Romei s-au golit, căci şi plebea, deşi dornică de spectacole inedite, s-a retras, neştiind ce “spectacole” aveau să urmeze pe scena romană. Strigătul conjuraţilor de revenire la sistemul pe care dictatorul Caesar îl distrusese a fost un strigăt în pustiu. În scurtă vreme ei au trebuit să se refugieze pe Capitoliu. A doua zi pe 16 martie în capitala imperiului a sosit Lepidus, comandantul cavaleriei dictatorului Caesar, cu trupe. La 17 martie a avut loc prima şedinţă a Senatului după asasinare; Cicero, un fanatic adept al Constituţiei tradiţionale, experimentat om politic, a obţinut amnistierea conjuraţilor şi a făcut un apel insistent la concordie; el n-a putut împiedica Senatul să voteze onoruri divine pentru Caesar şi interdicţia de a aduce vreo atingere actelor dictatorului. În Roma şi-a făcut reapariţia Marcus Antonius care, datorită trupelor aduse de Lepidus, domina scena politică. Atunci când la 20 martie au avut loc funeraliile lui Caesar, situaţia conjuraţilor a devenit critică: plebea romană, abil manipulată de Marcus Antonius prin citirea testamentului dictatorului care lăsase bunuri impresionante poporului roman şi chiar şi unora dintre conjuraţi, a incendiat casele acestora. Cât de nefavorabilă era atmosfera pentru asasinii lui Caesar în zilele consecutive morţii dictatorului se vede şi dintr-o scrisoare, păstrată în corespondenţa lui Cicero, pe care Decimus Brutus, unul din complotişti, le-a trimis-o lui Iunius Brutus şi lui Cassius în ziua de 17 martie; Decimus Brutus relatează o discuţie pe care a avut-o cu unul din locotenenţii lui Caesar, Hirtius: acesta îl avertizase că populaţia capitalei şi armata erau în efervescenţă, foarte iritate de actul de la idele lui martie pe care-l socoteau criminal şi de neiertat; în consecinţă, Decimus Brutus consideră că participanţii la conjuraţie trebuie să se retragă în insula Rodos sau în alt loc îndepărtat în aşteptarea unor vremi mai bune. La 18 aprilie acelaşi an Cicero exclamă disperat într-o scrisoare către editorul şi prietenul său Atticus: “O zei binefăcători! Tirania trăieşte, deşi tiranul a murit! Ne bucurăm de moartea tiranului, dar îi apărăm actele!” Ceva mai târziu, la 3 mai, Cicero formulază în alţi termeni aceeaşi idee “Noi împlinim toată voinţa regală, deşi regele a fost ucis” şi enumeră toate abuzurile noii puteri: falsificări de hotărâri ale Senatului, scutiri de datorii, acordarea de imunităţi în chip arbitrar, acordarea de avantaje materiale. În fapt atentatul de la idele lui martie eşuase.

Ce a determinat eşecul conjuraţilor? De ce nu au reuşit Iunius Brutus şi complicii săi să restaureze vechea formă de guvernământ, în ciuda suprimării celui care a reuşit o radicală schimbare a sistemului politic roman?

Eroarea fundamentală săvârşită de complotişti a fost că ei nu s-au concentrat decât asupra modalităţii prin care urma să fie eliminat fizic Iulius Caesar, socotind că, automat după aceea, sistemul tradiţional îşi va reintra în drepturi. Nu şi-au dat seama că Caesar pusese la punct o structură prin intermediul căreia el exercita actul de guvernare. Caesar a fost asasinat, dar structura a rămas intactă. Conjuraţii n-au pregătit o structură de putere care să contrabalanseze, dacă nu să înlocuiască, sistemul instaurat de Caesar. A crede că lucrurile decurg de la sine este o iluzie periculoasă. Talentul oratoric al lui Cicero nu era suficient pentru distrugerea sistemului pus la punct de dictator. Surpriza trebuie să fi fost mare pentru asasini când au realizat că senatorii, adică acea categorie care teoretic avea tot interesul să se alăture imediat lui Brutus şi Cassius, n-au luat nici o iniţiativă - mulţi erau partizanii dictatorului; plebea romană era amorfă, dar a devenit violentă, când a aflat prevederile testamentului dictatorului. În acest haos exista o structură care în circumstanţele date reprezenta elementul decisiv, şi anume armata pe care adjunctul lui Caesar, Lepidus, a deplasat-o imediat în capitală. Nu erorile tactice au determinat eşecul conjuraţilor, ci faptul că nu au pregătit o structură care să preia şi să-şi asume guvernarea. Cum adversarii lor aveau la dispoziţie o asemenea structură, asasinarea lui Caesar a fost din multe puncte de vedere un gest inutil.

Într-un sistem democratic partidele politice sunt structurile care intră în competiţie unele cu altele şi se înlocuiesc la conducerea statului periodic în urma unor alegeri care se desfăşoară conform unor reguli unanim acceptate. Dar, spre a putea juca un rol efectiv şi eficace atât în bătălia electorală, cât şi în actul de guvernare, partidele trebuie să constituie cu adevărat structuri capabile să acţioneze unitar, chiar dacă în interiorul lor există disensiuni, să elaboreze programe pentru rezolvarea provocărilor imediate şi să prevadă evoluţiile ulterioare. Partidul a cărui structură slăbeşte va fi incapabil să obţină un rezultat electoral semnificativ sau să realizeze un act de guvernare pe măsura aşteptărilor.

La 20 mai 1990 în România au avut loc după mai mult de o jumătate de secol alegeri libere. O mulţime de partide, majoritatea lor ridicole din multe puncte de vedere, răsărite peste noapte s-au aruncat în bătălia electorală. Partidele istorice, PNTCD, PNL şi PSDR, nu au avut timpul necesar să devină structuri competitive politic. În schimb, imediat după răsturnarea lui Ceauşescu a apărut Frontul Salvării Naţionale ca partid politic care a grupat activiştii fostului partid comunist şi, în bună măsură, structurile acestuia. În acelaşi timp FSN a profitat din plin că el era de facto în acelaşi timp şi factor legislativ şi executiv; FSN era singura structură reală în acel moment în spaţiul politic românesc. În aceste circumstanţe desnodământul alegerilor era previzibil; campania de o violenţă neaşteptată declanşată de FSN n-a făcut altceva decât să demonstreze că aşa-numita emanaţie se menţine pe linia de mentalitate şi comportare peceristă. Mineriadele au arătat că “puterea emanată” nu înţelege să rezolve pe cale politică crizele, ci prin forţa brută.

Din nefericire, nici după aceea partidele reprezentând năzuinţele de revenire a României în Europa nu s-au structurat; a prevalat strict interesul electoral, fără să existe o preocupare serioasă şi consecventă de realizare a unei structuri care să poată face faţă contiuatorilor vechiului regim. Singura tentativă serioasă a fost făcută de un partid nou, PAC, care a pus la baza construcţiei competenţa; din nefericire, el n-a reuşit să câştige suficientă popularitate pentru a se impune. O iniţiativă importantă a fost întemeierea Convenţiei Democratice, căci ea grupa toate forţele care urmăreau instaurarea unui sistem cu adevărat democratic în România. O alianţă nu poate avea coerenţa unităţii. Convenţia n-avea cum fi puternică în absenţa unei solide structurări a partidelor componente. Or, acestea se consumau în lupte intestine sau în confruntări sterile în cadrul Convenţiei. Încercările preşedinţilor Corneliu Coposu şi Emil Constantinescu de a crea un sistem bine articulat al alianţei a eşuat din cauza egoismelor concurente. După succesul relativ din alegerile din 1996 actul de guvernare n-a fost la înălţimea aşteptărilor - n-a reuşit să producă ruptura definitivă de sistemul pe care Moscova l-a impus la sfârşitul războiului prin forţa armelor - tocmai datorită slăbiciunii partidelor componente ale coaliţiei.

Cum se prezintă azi situaţia? Partidul de guvernământ care, înghiţind PSDR, şi-a dobândit o recunoaştere internaţională pe care n-o spera, este departe de a fi un partid social-democrat. El este forţa coerentă şi bine structurată care caută să perpetueze esenţa vechiului regim. Oricât încearcă prin retorică fruntaşii săi să demonstreze contrariul, faptele sunt evidente: impunitatea şi sprijinul de care se bucură plagiatorii, adică autorii de furturi intelectuale, aplicarea legilor în funcţie de interesele personale sau de partid, susţinerea cântăreţilor epocii de aur, atitudinea inadmisibilă faţă de presă, reactivarea ofiţerilor SRI trecuţi în rezervă în anii 1996-2000 etc.

Toate acestea sunt racile ale regimului comunist, iar continuitatea lor atestă voinţa actualei puteri de a menţine o mentalitate profund antinaţională.

PNL a reuşit ca în timpul guvernării să-şi dea o structură, cu preţul însă a unor serioase compromisuri. Alianţa pe care a încheiat-o de curând cu PD, partid social-democrat, este împotriva naturii - au existat în ţările europene asemenea coaliţii, dar numai postelectorale - şi arată că partidul Brătienilor este azi interesat prioritar de competiţia electorală şi mult mai puţin de realizarea unei forţe puternice care să asigure distrugerea definitivă a sistemului care timp de jumătate de veac a subjugat ţara.

Creştin-Democraţia română se află în impasul cel mai grav: alegerile din 2000 au scos partidul din Parlament; eşecul electoral a fost determinat tocmai de faptul că partidul nu a reuşit să se structureze în mod serios. Încercarea de structurare începută în 2001 a fost repede curmată în urma unor lovituri intestine. De atunci situaţia a rămas neschimbată. Azi asistăm la o acţiune hotărâtă de construire a unei structuri solide, moderne, gândite pe termen lung, capabile în viitor să înfrângă actualul partid de guvernământ şi să distrugă definitiv sistemul şi mentalitatea inoculată sistematic timp de peste cincizeci de ani.

O Românie europeană are nevoie de cele trei coordonate politice caracteristice vechiului continent, căci integrarea europeană presupune resincronizarea României cu Europa şi din punct de vedere politic, şi anume creştin-democraţia (popularii, cum se mai numesc), liberalismul şi social-democraţia. Atitudinea PSD nu ne dă speranţe că intenţionează cu adevărat să se metamorfozeze în partid care cultivă valorile europene, dimpotrivă. Liberalii par a fi într-o criză de identitate (de curând, un fruntaş al partidului vorbea la televiziunea naţională de posibilitatea ca liberalii să devină creştin-democraţi, ceea ce atestă criza de identitate). Creştin-Democraţia încearcă azi să se formeze printr-o acţiune de structurare a unui partid modern, popular de factură europeană. În faţa acestei tentative trebuie lăsate de-o parte orice sentimente şi resentimente şi intrat în acţiune pentru realizarea unei forţe puternice şi durabile, compatibile cu Partidul Popular European.

Timpurile sunt prea serioase pentru a ne mai permite penibile jocuri de intrigi, cum din păcate am făcut până acum. Construirea unei structuri puternice este un imperativ, indiferent câte eforturi şi timp va necesita. Dacă nu vom reuşi să constituim o structură solidă capabilă în viitor să se impună pe scena politică, ne vom mai lamenta încă foarte lungă vreme, asemenea lui Cicero, că “tirania trăieşte, deşi tiranul a murit!” (vivit tyrannis, tyrannus occidit!).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara