Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Arturo Pérez-Reverte: Clubul Dumas de Mihai Cantuniari


- fragment -


Cunoscut deocamdată cititorului român doar prin pasionantul roman Tabloul flamand care te ţine cu sufletul la gură pe tot parcursul lui de excelent thriller intelectual (apărut la editura Polirom în 2003, în foarte buna tălmăcire a Tudorei Şandru Mehedinţi), Arturo Pérez-Reverte şi-a ţinut toate promisiunile, le-a transformat în certitudini şi a devenit unul dintre cei mai tineri membri ai Academiei Regale Spaniole. În curând vom avea în librării alte două volume semnate de el, dense, la fel de palpitante, minuţios documentate: Regina Sudului şi Clubul Dumas, ce vor confirma toate speranţele puse în el de cititori şi de cunoscătorii Literelor hispane.

Dar ciudat om, acest Reverte: după ce i-am citit şase romane, mi-am dat seama cu mirare că la el nu există nici un personaj, dar nici unul, din cele zise “pozitive”, nici unul cu adevărat ataşant, pe care eventual să ţi-l iei ca model. Nu, toţi şi toate au câte o hibă, câte ceva nu tocmai îmbietor, dacă nu de-a dreptul reproşabil. Tocmai asta mi-l face mai respectabil pe autor: nu e el omul să se îmbete cu apă rece, nu crede în idealismul bărbaţilor, nici în suavitatea femeilor, se îndoieşte de faptele dezinteresate şi de buna-credinţă aparentă a acţiunilor umane. Dar în acelaşi timp nu e un cinic, nici un dezabuzat, ci ia omul aşa cum este, cu calităţi şi defecte; nu-l judecă, nu-l înfrumuseţează, nici nu-l urâţeşte, mai degrabă îi plânge de milă că e nesigur, slab şi uneori parşiv, rareori în stare a se înălţa peste umbra sa. Omul adevărat Reverte nu plânge de mila oamenilor adevăraţi din paginile sale, ci dă din umeri cu resemnare şi merge mai departe, fiindcă pentru el asta înseamnă condiţia umană: căderea şi ridicarea, sublimul şi abjectul, cerul pe care îl atinge fiinţa cu fruntea şi abisul în care îşi scufundă picioarele. Tot el a reuşit ca, într-un ciclu de cinci romane avându-l în centru pe căpitanul Alatriste, să zugrăvească întreg Secolul de Aur spaniol sub tot atâtea aspecte: politicul, Inchiziţia, războaiele din Flandra, colonizarea Americii, teatrul. Or, aşa ceva nu mai făcuse înaintea lui decât Pérez Galdós cu marele său ciclu al Episoadelor Naţionale închinat secolului al XIX-lea spaniol.

Şi mai e ceva: rar am întâlnit un autor contemporan care să merite într-o mai mare măsură apelativul de european, ca acest solar mediteraneean pasionat de haotica, neînţeleasa aventură a cunoaşterii. A vieţii.

Prezentăm în aceste pagini un fragment din romanul Clubul Dumas, ce va apărea primăvara aceasta în colecţia “Biblioteca Polirom”.





Victor Fargas era deşirat şi slab ca un gentilom pictat de El Greco; într-atât, încât părea să se mişte, în largul pulover din lână groasă, precum o ţestoasă în carapacea ei. Purta o mustaţă tăiată cu o precizie geometrică, pantalonii făceau pungi la genunchi, iar pantofii îi erau văcsuiţi şi lustruiţi, deşi de un model învechit, uzat. Asta văzu Corso din primul moment, înainte ca atenţia să-i fie acaparată de enorma casă pustie, de pereţii goi, de picturile de pe tavane, deformate de contururile capricioase ale unor bălţi sau lagune mucegăite, cangrenate de ghips şi de umezeală. ş...ţ

Vastul salon se termina în partea opusă cu un enorm şemineu având înăuntru un braţ de lemne neaprinse. Mai erau acolo două fotolii desperecheate, o masă şi un bufet, o lampă cu petrol, două candelabre cu lumânări, o vioară în cutia ei şi cam atât. Dar pe jos, pe vechi covoare destrămate şi cu culorile şterse de timp, cât mai departe cu putinţă de ferestre şi de lumina plumburie filtrată prin ele, se aliniau într-o ordine perfectă o mulţime de cărţi; peste cinci sute, calculă Corso. Poate o mie. Printre ele, multe codexuri şi incunabule. Bune şi vechi cărţi legate în piele sau pergament, străvechi volume cu incrustaţii, cu ferecături pe coperţi, in-folii, elzevire, în legături cu gofraje, cu garnituri metalice, cu caboşoane de protecţie, rozete, încuietori, cotoare şi canturi cu litere aurite sau caligrafiate în scriptoriile mânăstirilor medievale. Observă de asemenea prin colţuri vreo duzină de curse de şoareci, ruginite. Cele mai multe fără brânză.

Fargas, care scotocea prin bufet, se întoarse cu un pahar frumos şi o sticlă de Rémy Martin, uitându-se la ea contra luminii ca să-i verifice conţinutul.

- Aurit sânge al lui Dumnezeu - zise, triumfător -. Sau al diavolului - zâmbea doar din gură şi din mustaţa răsucită ca a vechilor juni-primi din filme; însă ochii îi avea tot ficşi şi inexpresivi, înconjuraţi de pungi desenate parcă de o insomnie care începea să dureze de prea mult timp. Corso îi observă mâinile fine, de aristocrat, când luă din ele paharul de coniac, al cărui cristal de cea mai bună calitate vibra uşor ducându-l la buze.

- Superb pahar - îl elogie, ca să zică ceva.

Bibliofilul era de acord, şi făcu un gest pe jumătate de resemnare, pe jumătate de autoironie, sugerând o lectură secundă a tuturor celor aflătoare atunci şi acolo: cupa fină, cele trei degete de coniac din sticlă, casa despuiată. Ba chiar şi a prezenţei lui printre ele: elegant, palid şi uscat strigoi.

- Mai am doar unul la fel - răspunse cu o liniştită obiectivitate, în chip de confidenţă -. De aceea le păstrez.

Corso îi primi mărturisirea cu o mişcare din cap. Privirea lui mai făcu o dată înconjurul pereţilor goi şi se concentră avid asupra cărţilor.

- Quinta aceasta a fost cândva foarte frumoasă - spuse.

Celălalt ridică din umeri sub pulover.

- Da; a fost, într-adevăr. Dar cu vechile familii se petrece ceva asemenea civilizaţiilor: într-o zi se sfârşesc şi mor - privi împrejur fără să vadă; s-ar fi părut că ochii lui reflectau obiectele absente -. La început recurgi la barbari ca să păzească limes-ul de la Dunăre, apoi îi îmbogăţeşti şi sfârşeşti prin a-i face creditorii tăi... Până când într-o zi se răzvrătesc, te invadează şi te jefuiesc - îşi privi interlocutorul cu o subită suspiciune -. Sper că ştiţi despre ce vorbesc.

Corso încuviinţă. Ajuns aşa departe în relaţia cu gazda, lăsa deja să plutească între ei zâmbetul lui cel mai încântător de iepuraş complice.

- Ştiu la perfecţie - confirmă -: Cizme ghintuite călcând peste porţelanuri de Saxa. La asta vă referiţi, aşa-i?... Slujnice în rochii de seară. Tot felul de spoi-tingir’ care se şterg la cur cu manuscrise miniate.

Fargas făcu o mişcare de aprobare. Zâmbea, mulţumit. Apoi şchiopătă până la bufet să ia celălalt pahar.

- Cred - spuse - că o să beau şi eu un coniac.

Ciocniră în tăcere privindu-se în ochi, ca doi membri ai unei confrerii secrete după ce au schimbat între ei semnele de recunoaştere. În sfârşit, bibliofilul arătă cărţile şi făcu un gest cu mâna care ţinea cupa, ca şi cum, la capătul probei de iniţiere, îl invita pe Corso să treacă de o barieră invizibilă, apropiindu-se de ele.

- Iată-le. Opt sute treizeci şi patru de volume, din care, acum, mai puţin de jumătate sunt excepţionale - bău puţin înainte de a-şi petrece arătătorul peste mustaţa umedă, privind jur-împrejur -. Păcat că nu le-aţi văzut în epoca lor de glorie, aliniate pe rafturile lor din lemn de cedru... Ajunsesem să adun cinci mii. Acestea sunt supravieţuitoarele.

Corso, care lăsase taşca de pânză pe jos, se apropie de cărţi. Simţea mâncărimi în vârful degetelor, din pur reflex. Panorama era magnifică. Îşi potrivi ochelarii ca să detecteze, de la prima ochire, un Vasari in-quarto din 1588, ediţia întâia, şi un Tractatus de Berengario da Carpi, legat în pergament, din secolul al XVI-lea.

- Nu mi-aş fi imaginat niciodată că marea colecţie Fargas, care apare în toate bibliografiile, arată aşa. Cărţi înşirate pe jos, fără mobile, lipite de perete, într-o casă goală...

- Asta-i viaţa, amice. Însă trebuie să precizez, ca palidă scuză, că toate sunt în excelentă stare... Eu cu mâna mea le curăţ şi le verific, încerc să le aerisesc şi să le feresc de insecte şi rozătoare, de lumină, căldură şi umezeală. De fapt, asta fac toată ziua.

- Ce s-a întâmplat cu restul?

Bibliofilul privi spre fereastră, parcă punându-şi aceeaşi întrebare. Se încruntase.

- Închipuiţi-vă singur - răspunse, şi părea cel mai nefericit dintre oameni când se uită din nou la Corso -. Cu excepţia vilei, a câtorva mobile şi a bibliotecii tatălui meu, n-am moştenit decât datorii. Ori de câte ori am câştigat ceva bani i-am investit în cărţi, iar când renta mea s-a sfârşit am lichidat tot ce s-a putut: tablouri, mobile, veselă. Dumneavoastră ştiţi, sunt convins, ce înseamnă un bibliofil înveterat; ei bine, eu sunt mai mult, un bibliopat. Suferinţa mea era atroce, numai gândindu-mă că s-ar putea să-mi dispersez biblioteca.

- Am mai cunoscut astfel de oameni.

- Într-adevăr?... - Fargas îl privi plin de curiozitate -. Chiar şi-aşa, nu cred că vă puteţi face o idee exactă. Mă sculam noaptea şi bântuiam ca un duh osândit prin faţa cărţilor mele. Le vorbeam, le mângâiam cotoarele, le juram credinţă veşnică... Totul a fost inutil. Într-o zi a trebuit să iau hotărârea: să sacrific cea mai mare parte din ele, păstrând numai exemplarele cele mai iubite şi mai valoroase... Nici dumneavoastră, de fapt nimeni pe lumea asta nu va înţelege niciodată prin ce-am trecut atunci: cărţile mele date pradă hienelor.

- Îmi pot imagina - zise Corso, căruia nu i-ar fi păsat câtuşi de puţin să ia parte la funeraliile acelea.

- Credeţi? Nu. Chiar dac-aţi mai trăi un veac de-acum încolo, tot n-aţi fi în stare. Numai să le despart în două categorii mi-a luat două luni de eforturi. Saizeci şi una de zile de agonie, plus un acces de febră care era să mă coste viaţa. În sfârşit le-au luat pe cele sacrificate, iar eu în urma lor era să înnebunesc... Parcă ar fi fost ieri, deşi de-atunci au trecut doisprezece ani.

- Şi acum?

Bibliofilul îşi arătă cupa goală, de parcă ar fi simbolizat ceva.

- De câtva timp trebuie să recurg din nou la cărţile mele. Deşi mă mulţumesc cu mai nimic: plătesc curăţenia, o zi pe săptămână, iar mâncarea mi se aduce din satul de jos... Aproape toţi banii mi se scurg pe plata impozitelor către Stat pentru a-mi putea păstra vila.

Zise Stat cum ar fi zis rozătoare, sau carii. Corso îşi luă mutra înţelegătoare, aruncând încă o privire pereţilor despuiaţi ai quintei.

- Aţi putea s-o vindeţi şi pe ea.

- E adevărat - Fargas încuviinţă cu indiferenţă -. Dar sunt şi lucruri pe care nu le puteţi înţelege.

Corso se aplecase să ia un in-folio legat în pergament şi îl răsfoia cu interes. De Symmetria de Dürer, Paris 1557, reeditarea ediţiei princeps latine din Nüremberg. În stare bună şi cu margini late. Chestia aia l-ar fi sonat pe Flavio La Ponte. Ar fi sonat pe oricine.

- Cam la cât timp trebuie să vindeţi cărţi?

- Cu două-trei pe an mă descurc. După ce mă codesc o groază de timp, aleg un volum şi îl vând. Asta e ceremonia la care m-am referit înainte, când v-am deschis uşa. Am un cumpărător, compatriot de-al dumneavoastră, care vine de două ori pe an.

- Îl cunosc? - se aventură Corso.

- Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi - fu răspunsul bibliofilului, fără a adăuga vreun nume -. Tocmai îi aştept vizita dintr-o zi în alta, iar când aţi sosit mă pregăteam să aleg victima... - îşi agită una din mâinile lui fine prin aer, imitând căderea ghilotinei, pe când zâmbea îndurerat -. Cea care trebuie să moară, ca să rămână celelalte împreună.

- Îmi închipui că nu există altă soluţie - zise uitându-se la bibliofil.

- Aş fi găsit-o până acum... - Fargas surâse cu vădită ranchiună -. Dar leul îşi cere partea lui, rechinii simt de departe mirosul sângelui şi al hălcilor de carne. Din nefericire nu mai există oameni precum contele d’Artois, care a fost şi rege al Franţei. Cunoaşteţi anecdota?... Bătrânul marchiz de Paulmy avea şaizeci de mii de volume şi era ruinat. Ca să scape de creditori şi-a vândut biblioteca lui d’Artois, însă acesta i-a cerut bătrânului să şi-o păstreze până la moarte. Astfel, cu banii primiţi, de Paulmy a putut cumpăra alte şi alte exemplare, îmbogăţind o colecţie care nu mai era a sa...

Cu mâinile în buzunarele pantalonilor, se plimba pe lângă cărţi, nesigur pe piciorul invalid, privindu-le pe fiecare în parte. Părea un uscăţiv şi prăpădit Montgomery trecându-şi în revistă trupele de la El Alamein.

- Uneori nici nu le ating, nici nu le deschid - se oprise, aplecându-se să îndrepte un volum de pe jos, de pe vechiul covor -. Mă mulţumesc să le şterg de praf şi să le contemplu ore în şir. Cunosc pe dinafară ce se află sub oricare din legăturile acestea... Iată, de pildă, aici: De revolutionis celestium, Nicolaus Copernic. Ediţia a doua, Basilea, 1566. O bagatelă, nu?... Ca şi Vulgata Clementina din dreapta ei, printre cele şase volume ale Bibliei Poliglote a compatriotului dumneavoastră Cisneros, şi acel Cronicarum din Nüremberg. În partea astălaltă, observaţi acel ciudat in-folio: Praxis criminis persequendi de Simon de Colines, 1541. Sau legătura aceasta mânăstirească cu patru nervuri şi încuietoare metalică, la care vă uitaţi. Stiţi ce-i înăuntru?... Legenda aurea de Jacobus de Voragine, Basilea 1493, tipărită de Nicolaus Kessler.

Corso răsfoi cartea. Era un exemplar magnific, tot cu margini foarte late. Îl puse la loc cu grijă înainte de a se ridica ştergându-şi ochelarii cu batista. Ce se afla acolo putea stoarce sudori din cel mai flegmatic om.

- Dumneavoastră nu sunteţi întreg la cap. Dacă aţi vinde tot ce-aveţi aici n-aţi mai avea niciodată probleme economice.

- Ştiu asta - Fargas se apleca din nou să rectifice imperceptibil poziţia cărţii -. Dar dacă aş vinde tot, n-aş mai avea de ce să trăiesc; prin urmare nu mi-ar mai păsa deloc că nu mai am probleme.

Corso arătă spre un şir de cărţi foarte deteriorate. Se găseau acolo mai multe incunabule şi manuscrise, dar nici unul, judecând după legătură, nu era posterior secolului al XVII-lea.

- Aveţi multe ediţii vechi de romane cavalereşti...

- Da. Moştenite de la tatăl meu. Obsesia lui era să strângă la un loc cele nouăzeci şi cinci de cărţi din biblioteca lui don Quijote, mai ales pe cele citate în expurgarea făcută de preot; ştiţi doar, “marea şi plina de haz rânduială pusă de preot şi de bărbier...”... De la el am şi acest curios Quijote pe care îl vedeţi lângă prima ediţie a Lusiadelor: un Ibarra din 1780 în patru tomuri. În afară de ilustraţiile corespunzătoare, este îmbogăţit cu altele datorate editorilor englezi din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, şase acuarele originale şi actul de naştere al lui Cervantes facsimilat şi tipărit pe velin... Fiecare cu obsesiile lui. A lui taică-meu, care a fost diplomat şi a trăit mulţi ani în Spania, era Cervantes. În alte cazuri e vorba de manii. Există unii care nu suportă o restaurare, fie ea şi invizibilă, sau nu cumpără exemplare numerotate peste 50... Tăcăneala mea, după cum precis v-aţi dat seama, erau intonsi, “netunsele”, “hirsutele”, cele cu margini netăiate. Băteam licitaţiile şi anticariatele cu o riglă în mână, şi mă apuca tremuriciul dacă deschizând un volum îl găseam virgin sau netuns... Aţi citit povestirea burlescă a lui Nodier, cu bibliofilul? Eu păţeam la fel. I-aş fi înjunghiat cu plăcere pe legătorii grăbiţi la ghilotinarea blocului de pagini. Iar a descoperi un exemplar cu doi milimetri în plus la margini faţă de cel descris în bibliografiile canonice era culmea fericirii pentru mine.

- Şi pentru mine.

- Să fie într-un ceas bun, atunci. Vă salut ca pe un frate în cultul “netunselor”.

- Nu vă grăbiţi. Interesul meu nu e estetic, ci lucrativ.

- Tot aia-i. Îmi plăceţi. Fac parte dintre cei care cred că, în materie de cărţi, moralitatea convenţională nu există - se găsea în extremitatea opusă a încăperii, dar se aplecă puţin spre Corso, cu un aer confidenţial -. Ştiţi ceva?... Ca în legenda aceea pe care o aveţi domniile-voastre, spaniolii, despre librarul asasin din Barcelona, şi eu aş fi în stare să ucid pentru o carte.

- Nu vă sfătuiesc. Omul începe cu o chestie ca asta, care pare o nimica toată, şi sfârşeşte minţind, votând pe la anticipate şi legislative, şi altele de-aceeaşi teapă.

- Ba chiar ajunge să-şi vândă propriile cărţi.

- Întocmai.

Fargas dădu trist din cap; apoi rămase nemişcat un moment, vizibil torturat de cugetări secrete. Revenindu-şi, îl privi pe Corso îndelung, concentrat.

- Toate astea ne duc - zise până la urmă - la problema care mă chinuia când aţi bătut la uşă... Ori de câte ori încerc să înfrunt problema asta a mea, mă simt ca un preot abjurându-şi credinţa... Vă surprinde că folosesc cuvântul sacrilegiu?

- Nicidecum. Cred că exact despre asta e vorba.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara