După ce ai terminat de citit cartea lui Sévillia, nu poţi să nu te întrebi cînd anume vor găsi puterea intelectualii francezi să-şi asume vina de a fi distrus cultura Franţei. Adică cultura unei ţări care pînă acum 50 de ani avea prestigiul unui mit şi aureola unui empireu, şi care acum a ajuns la capătul puterilor: mitul s-a stins şi aureola s-a risipit, emblema culturală de odinioară fiind înlocuită cu figura lamentabilă a unei ţări în care marxismul a distrus cam tot ce se putea distruge. Fisurile iscate în blazonul demnităţii franceze sunt atît de adînci încît umbra princiară a spiritului galic face figura unui convalescent ţinîndu-şi fruntea în pămînt: a fi francez a devenit o chestiune relativă şi uneori de-a dreptul supărătoare, dar, mai ales, a fi francez a devenit sursa unei amintiri neplăcute. Căci ce parizian poate compara, fără să simtă o strîngere de inimă, Franţa lui de Gaulle cu Franţa zilelor noastre? Locul nobleţei pe care o stîrnea altă dată numele ei în sufletul europenilor a fost luat de o tresărire compătimitoare şi stînjenită, ca cea încercată de un om cînd îl vede pe altul căzînd.
Dacă e să-i dai crezare lui Sévillia, Franţa a căzut. Franţa nu mai e la modă. Franţa a apus. Franţa se cuvine să fie compătimită. Franţa merită mila noastră - acesta e mesajul cărţii lui Sévillia. E drept că Sévillia şi-a scris cartea înaintea victoriei lui Sarkozy, dar pînă acum Franţa a rămas aceeaşi: o ţară ai cărei cetăţeni şi-au distrus tradiţia din prea multă dragoste de omenire. O ţară în care scrupulele provocate de grija de a nu leza orgoliile emigranţilor au făcut ca termeni precum "naţiune" şi "creştinism" să fie puse sub obroc. Pe scurt, o ţară ce se cuvine a fi dată drept un exemplu potrivit de cum poate o patologie ideologică să sleiască mintal generaţii de-a rîndul, şi asta nu oriunde, ci în sînul celei mai rafinate culturi pe care a dat-o Europa vreodată.
Despre ce patologie e vorba e de prisos s-o mai spunem: corectitudinea politică. O patologie care le-a anesteziat francezilor instinctul de conservare şi le-a fărămiţat imunitatea. O patologie care a preschimbat ţara lui Montaigne într-un sanatoriu social în care emigranţii şi discriminaţii pot avea certitudinea unui liman izbăvitor. O ţară în care, dacă eşti handicapat locomotor şi retardat mental nu se poate ca, păcălind vreo autoritate, să nu găseşti un loc călduţ desfăcut din mantaua protecţiei sociale. O ţară în care cea mai bună trambulină socială este să te declari de stînga, îmbrăţişînd valorile filantropice ale utopiei universale - emanciparea de constrîngeri, libertatea, eliminarea graniţelor şi a statelor, desfiinţarea suveranităţii naţionale, concordia planetară, protecţia socială. O ţară în care cele şase sinonime ale Diavolului sunt sexul, familia, etnia, naţiunea, tradiţia şi religia, căci, cine nu ştie, ele sunt sursa tuturor relelor în lume. O ţară în care cerinţele sociale, atunci cînd vin din partea instituţiilor statului, sunt percepute ca restricţii discriminatorii, iar atunci cînd vin din partea minorităţilor, sunt resimţite ca drepturi fireşti. O ţară în care spiritul de fineţe al lui Pascal a dat ortul popii în faţa spiritului populist al lui Sartre. O ţară în care cea mai bună rampă de lansare este să-i înjuri pe fascişti, indiferent ce anume înţelegi prin acest cuvînt: "Fascist e statul, fascist e poliţistul, fascist paznicul de închisoare, fascist şeful de întreprindere, fascist profesorul care dispreţuieşte greva, fascist tatăl care nu demisionează de la autoritaea sa, fascist cel care denunţă drogurile." (p. 86.)
Aşadar, o ţară în care tot ce înseamnă ierahie şi autoritate emană un iz de fascism. O ţară în care "francez de baştină" a devenit o expresie nepoliticoasă, iar patriotismul a căpătat izul unei vorbe în vînt. O ţară în care, dacă o elevă musulmancă purtînd văl spune că "N-am să-l las pe Dumnezeu la poarta şcolii", toţi închid ochii cu indulgenţă, dar dacă aceleaşi cuvinte sunt rostite de o elevă catolică, ele declanşează un scandal de pe urma căruia Biserica este pusă la zid. O ţară în care toţi sunt împotriva reacţionarilor, deşi nimeni nu mai ştie prea bine cine sunt reacţionarii. O ţară în care bunăvoinţei indigenilor li se răspunde cu o insolenţă rasistă de la care autorităţile îşi întorc privirile. O ţară în care filantropia se vinde cu toptanul şi, în fine, o ţară a cărei capitală riscă să rămînă fără parizieni.
Cartea lui Sévillia este radiografia cronologică a modului cum ideologia marxistă a ros timp de 50 de ani gîndirea francezilor. Procesul a fost pe cît de lent pe atît de continuu, de-a lungul unei evoluţii ce nu a fost întreruptă decît de jerbele publice ale unor scandaluri de proporţii. Dar scandalurile, oricît de intense şi paroxistice vor fi fost, n-au reprezentat decît accesele acute ale aceleiaşi maladii cronice. Precum ţîşnirile sporadice ale unui gheizer subteran, boala acestea a recidivat periodic, iar istoria recidivelor cărora le-au căzut victime intelectualii o găsim în cartea lui Sévillia: "În 1945, susţineau că URSS e un paradis şi compuneau poeme în care-l ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960 pretindeau că decolonizarea va rezolva în mod miraculos problemele popoarelor de peste mări. În 1965, salutau lupta dreaptă dusă de către Fidel Castro, Ho Şi Min şi Mao. În 1968, proclamau că fericirea se va naşte din suprimarea oricărei constrîngeri. În 1975 se bucurau de cucerirea puterii de către Pol Pot, în Cambodgia. În 1981, credeau că părăsesc bezna spre a accede la lumină. În 1985 susţineau că Franţa e datoare să-şi deschidă graniţa pentru a-i primi pe nefericiţii de pe întreg globul. În 1992, dădeau asigurări că se terminase cu statul-naţiune şi că Europa Tratatului de la Maastricht deschidea o eră nouă în istoria omenirii. În 1999, aceiaşi oameni afirmau că familia şi morala erau nişte concepte depăşite. [...] Dar, împotriva refractarilor, vreme de cincizeci de ani, microcosmosul parizian a pus în mişcare un mecanism. Acest mecanism este terorismul intelectual." (pp. 5-6)
Dar în ce constă acest mecanism? În ceva foarte simplu şi eficient: în formarea unei mentalităţi dominante în virtutea căreia francezii împărtăşesc convingerea că în lume există un arhetip al Răului şi că el este acelaşi pentru toţi. Se subînţelege că totul se obţine printr-o propagandă mediatică în urma căreia oamenii capătă o optică monocordă, monotonă şi monovalentă: gîndesc după acelaşi calapod şi nu găsesc nimic rău în asta. Şi iarăşi se subînţelege că scopul propagandei este ca ideile pe care le răpîndeşte să fie induse într-un mod suficient de subtil ca francezii să fie convinşi că şi le-au ales singuri. Din momentul în care se înstăpîneşte, această optică nu numai că le spune francezilor că există un arhetip al Răului care este acelaşi pentru toţi, dar în plus le spune că toţi au datoria să i se opună profilactic. Şi astfel, o dată întipărită ideea combaterii preventive a Răului, nu mai rămîne decît să fie identificate întruchipările lui. Pe acestea le ştim cu toţii: fascism, imperialism, colonialism, xenofobie, rasism, capitalism.
Orice reacţie de împotrivire faţă de mentalitatea dominantă este o dovadă în plus că cel care se încumetă să riposteze vine din tabăra Răului, şi astfel cine se opune se trezeşte înfierat cu stigmatul de rasist, fascist şi antidemocrat. Patologia aceasta psihologică exercită un veritabil terorism social. E ca o atmosferă sufocantă în care, dacă dai semne că te abaţi de la linia oficială, eşti exclus. "Această logică de excludere a fost a iacobinismului, a comunismului, a nazismului - a tuturor sistemelor totalitare. Ea se întemeiază pe visul unei societăţi locuite de puri, eliberate de orice oponent, de orice adversar. Această nebunească utopie aţîţă o ură perpetuă: din moment ce vor fi întotdeauna rebeli faţă de ordinea stabilită, vor exista întotdeauna indivizi de eliminat. Neîndoielnic, în cazul terorismului intelectual, epurarea se operează prin cuvinte şi imagini, dar efectul rămîne acelaşi. Cel care nu se pliază pe discursul dominant e un cetăţean nedemn de acest nume. Cînd de fapt, cetăţenia constă în a admite că aceia care nu împărătăşesc ideile sînt totuşi cetăţeni. A redescoperi acest lucru este o imperioasă exigenţă. A vrea să-i mulezi pe toţi francezii după un model uniform înseamnă a acţiona împotriva păcii civile. Căci uniformitatea este contrariul unităţii: cînd unitatea adună, uniformitatea divide. Or, politica nu înseamnă război civil. Ea este, dimpotrivă, arta de a face să coabiteze diferite familii de gîndire în jurul unui numitor comun. Iar atunci cînd Europa nu constituie o comunitate încheiată, naţiunea rămîne locul geometric în care se rezolvă dialectica universalului, a identităţii şi a particularului." (pp. 277-278)
Concluzia ce se desprinde din cartea lui Sévillia pare desprinsă din reţetele secrete ale războiului psihologic: dacă vrei să distrugi o ţară, e îndeajuns să le induci cetăţenilor o mentalitate de stînga, dar o mentalitate pe care cetăţenii s-o arboreze cu un entuziasm pe cît de sincer pe atît mîndru, încredinţaţi fiind că binele e de partea lor şi că atitudinea lor poate fi un exemplu pentru toţi cetăţenii lumii. Odată inoculat elanul filantropic, el capătă o autonomie psihică în virtutea căreia ideile se vor perpetua ca într-o reacţie în lanţ. Din acest moment, regizorii terorismului intelectual se pot retrage, contemplînd în voie spectacolul: rezultatul va fi o decădere lentă şi sigură, ca cea prin care trece Franţa de 50 de ani încoace.