Un hebdomadar francez mai puţin preocupat decât majoritatea de cartea de memorii a lui Johnny Halliday (pe cât de paranoică, pe atât de plictisitoare) s-a gândit să ia urma artiştilor malieni, cântăreţi, instrumentişti, actori, dintre cei care provin sau locuiesc în nordul recent eliberat de francezi. Cei mai mulţi au fugit în sud, în capitală (la Bamako s-ar afla în aceste săptămâni peste o mie dintre ei), unde au avut surpriza să nu-şi poată continua activitatea: războiul impunea restricţii. Alţii au stat ascunşi la Kidal sau în alte oraşe din teatrul de război. Despre numeroşi alţii, nu se ştie nimic. Ei sunt tuaregi, songhai sau arabi etniile cele mai importante din nord. Au fost ameninţaţi deopotrivă cu tăierea limbii, a degetelor sau cu moartea, dacă nu respectă charia care interzice muzica, dansul şi, în general orice formă de manifestare artistică sau sportivă. „Muzica este pentru noi ca aerul”, declara unul dintre artiştii persecutaţi de islamiştii radicali. „Mali e dintotdeauna ţara muzicii”, spunea altul. Chiar şi cu teroriştii pe urmele lor, au continuat să cânte la ghitară, instrumentul favorit pe malurile fluviului Niger, ascunşi în brusă.