ca universitar, eşti supus periodic ordaliilor numite „Raportarea cercetării”. E vorba de completarea unor tabele voit sofisticate, elaborate (presupun) la nivel de minister sau în cine ştie ce laborator de cercetări pedagogice. Deşi mă lupt cu ele de ani de zile, încă nu le-am înţeles rostul. O supoziţie rezonabilă ar fi că, finalmente, vor conduce la anumite departajări, la acordarea de gradaţii şi recompense, la renegocieri de salarii etc. Nici pomeneală. În sistemul românesc, criteriul imbatabil al succesului rămâne vechimea în câmpul muncii. Te ajută biologia să treci de 50 de ani, nu mai ai probleme: promovezi automat, chiar dacă ai dormit necontenit de când ai luat concursul de angajare.

Dar asta nu e tot. Există o contradicţie fundamentală între chestionarul maniacal la care eşti supus, între laserul de mare precizie al întrebărilor şi punctajul (modic) pentru a îndeplini (folosesc limba de lemn a excel-ului pe care-l am în faţă) „condiţiile minimale” pentru ocuparea poziţiilor de conferenţiar şi profesor. O spun cu toată răspunderea: am avut cel puţin trei doctoranzi în ultimii ani care atinseseră deja înainte de încheierea ciclului de studii condiţiile pentru a ocupa un post înalt în ierarhia academică. Şi atunci? De ce, pe de o parte, ţi se cere să ai o activitate bogată, iar pe de alta ea nu se reflectă în niciun fel în statutul tău profesional? Mai pe scurt şi mai în clar: de ce un universitar cu multe studii, articole, cercetări şi cărţi la activ e plătit la fel ca şi colegul lui care n-a mai trimis la editură nimic din vremea când abia-i înfloriseră tuleii pe obraz?

Să fim bine înţeleşi: nu am, personal, nicio frustrare. Sunt fericit cu ceea ce fac şi sunt mulţumit cu ceea ce mi se dă. Îmi pun aceste probleme strict teoretic, cu speranţa că măcar peste douăzeci de ani se va ajunge la mult-clamata promisiune a plăţilor diferenţiate. Cine munceşte şi e valoros va fi plătit mai bine, cine se lasă pe tânjeală va pierde la salariu. N-am să apuc acele vremuri, aşa că-mi vărs năduful pentru zilele pierdute în calcule stupide şi căutări pe site-uri ale revistelor şi editurilor, pentru a aduce puncte în aşa-zise competiţii între instituţiile de învăţământ superior. Spunând asta, mă întorc de unde am plecat. Pe vremea ministrului Funeriu a apărut ideea clasificării universităţilor. Ţin minte discuţiile aprinse şi fiasco-ul cu care s-a încheiat toată tevatura. Incoerenţa, incompetenţa, aerul de farsă râncedă care au încoronat demersul arată că ne aflăm, iarăşi, în faţa unor implementări stupide, în genunchi, fără minim spirit critic şi raţiune, a unui set de emanaţii birocratice ale unor capete pătrate.

în principiu, înţeleg totuşi de ce ni s-a cerut să ne angajăm în această nouă potemkiniadă. Cum se face clasificarea? Pe baza punctajelor obţinute. Perfect. Dar iarăşi ne învârtim în cerc. Dacă între universităţi există, declarativ, concurenţă, în interiorul acestora domneşte comunismul egalitarist, reglementat, aşa cum spuneam, doar de vârstă. Şi, ici, colo, de câte o manevră administrativă a unor manageri cu imaginaţie. Există în fiecare facultate un grup mic de oameni pentru care cercetarea constituie o plăcere şi o vocaţie. Dar există şi o mare masă amorfă, care-şi măsoară activitatea academică prin lungimea intervalului de la un salariu la altul. Ce au făcut universităţile pentru a-i motiva pe cei buni să devină şi mai buni, iar pe cei indolenţi să se scuture de amorţeală? Nimic. Şi nu pentru că unii rectori n-ar fi dorit aşa ceva. Ci pentru că există o legislaţie nu doar cretină, ci şi represivă. Pentru „legiuitor” (ce denumire stupidă!) nuanţele sunt periculoase şi însăşi ideea de competiţie e o absurditate.

Am citit reacţiile unor excelenţi profesori (de pildă, Ioana Both, de la Cluj), care şi-a vărsat năduful, pe Facebook, într-un stil care-ar trebui punctat la maximum în orice „grilă” de înţelegere a lumii în care trăim. Alţii, dimpotrivă, într-un conformism greu de digerat, văd ceva normal în faptul că universităţile sunt invitate să se încaiere pentru nişte amărâţi de bani, punând la bătaie pseudo-merite ştiinţifice. M-aş fi aşteptat, mai ales din partea unor oameni tineri, să abordeze problema cu adevărat importantă: de ce nu ajung, de fapt, banii pentru educaţia la nivel superior? Ştim foarte bine de ce: pentru că statul paternalist român s-a angrenat încă din 1990 în proliferarea unor pseudo-universităţi, inclusiv în orăşele în care nici măcar licee decente nu existau. De ce? Pentru a satisface orgoliul clientelei politice locale. Altfel minţi, furi şi plagiezi când eşti conferenţiar ori profesor universitar decât atunci când predai la o amărâtă de şcoală de cartier... O ştie toată lumea, dar nu protestează nimeni.

Îmi amintesc, de asemenea, analiza plină de fervoare a lui Adrian Papahagi, care a demonstrat irelevanţa pentru învăţământul universitar umanist a unui criteriu precum „indicele Hirsch”. L-au secondat, cu argumente solide, profesori de la mari universităţi occidentale, dar nimic nu l-a clintit pe enigmaticul Hirsch din grilele ulterioare. E tot acolo, în întregul, ţeapănul lui ridicol, indicând eferverscenţa închipuită a unor savanţi care, evident, evident, se citesc toată ziua unii pe alţii şi se mai şi citează competent între ei...

uneori, însă, tocmai derizoriul te poate pune pe gânduri. Mie, de pildă, indicele Hirsch mi-a ridicat, în mod neaşteptat, şi chestiunea raportului dintre competenţă, valoare şi notorietate în literatură. Oricât ar fi de jalnic, un arbitru e preferabil jocului fără reguli şi un teren bine marcat, cu iarba tunsă corespunzător, unui maidan. Ce-ar mai rămâne, mă gândeam cu Hirsch în suflet, din analiza obiectivă, făcută de oameni calificaţi, a unei întregi pleiade de presupuşi poeţi (îi ştiţi, nu-i mai numesc). În lumea civilizată, prestigiul e conferit de existenţa unor argumente clare, pertinente, bazate pe ceea ce se numeşte „expertiză”. Până şi buclucaşul chestionar care mi-a otrăvit câteva zile din viaţă are grijă să menţioneze că nu pot fi invocate drept recunoaşteri ale valorii decât citări, articole şi recenzii indexate în baze de date precis definite, în reviste, volume ori publicaţii cotate la nivel ştiinţific ori în periodice cu ISSN. Sigur că e excesiv, ba chiar contraproductiv, să ceri un asemenea grad de rigoare în cazul creaţiilor aşa-zis „originale”. Contează şi gustul pieţei, şi popularitatea, şi talentul creatorului de a-şi vinde marfa.

Din nefericire, din cauza spiritului belferesc instaurat în România la toate nivelurile, euforia libertăţii i-a făcut pe unii să creadă că genialitatea autoproclamată sau laudele deşănţate între comilitoni chiar înseamnă recunoaştere. Şi, evident, valoare. Setoşi de notorietate, tot felul de guşteri încruntaţi, de sociopaţi cu morgă de lorzi de viţă veche îşi clamează pe internet măreţia şi unicitatea: lumea a început cu ei, şi tot cu ei se va sfârşi. Se amăgesc că dacă se laudă din toţi rărunchii pe site-uri de-un amatorism cras au şi ajuns premiaţi, ca pe vremuri la „Cântarea României”. Nu-i deranjează deloc că productele lor nici nu circulă, nici nu se vând. Şi nici că n-au girul unor profesionişti respectaţi. O anumită inventivitate posedă, însă, trebuie să recunosc. De-o vreme, ţara nu le mai ajunge. Se cred continentali, ba chiar planetari. Au găsit şi un vehicul pe măsură: „taberele de creaţie internaţională”. Ele funcţionează după un tipic simplu: se adună doi-trei băieţi de-ăştia de la Bucureşti, de la Sofia, de la Praga şi de unde mai doriţi, găsesc un sponsor (de obicei o instituţie de stat: o primărie, un centru cultural sau o tabără ori o rezidenţă etc.) şi se pun pe treabă.

treaba e cam următoarea: înarmaţi de acasă cu traducerile într-un idiom de circulaţie a propriilor texte, şi le pasează unul altuia, întru transpunere artistică în fiecare din limbile participanţilor. Ingenios, nu? Şi astfel, cu deplină acoperire, îi vezi chinuind Internetul cu informaţii pompoase despre multitudinea limbilor în care-au fost traduşi. Pasul al doilea e găsirea unei edituri (vorba vine) care să lege între două cartoane mutual-acceptatele capodopere. Pasul al treilea: o nouă salvă triumfalistă despre mult-aşteptata apariţie editorială. După care, de regulă, nu mai urmează nimic. Nimeni n-a auzit de vreun ecou critic al „noii traduceri”, iar în librăriile serioase n-ai să găseşti vreun exemplar nici să dai cu tunul.

Şi totuşi, mai urmează ceva: la casa de editură autohtonă (de asemenea faimoasă pentru inexistenţa efectivă) vor apărea în traducere operele, tot inegalabile, ale amicilor de la Sofia, Praga, Leningrad şi de pe unde vor mai fi umblat. Nici nu ştiu dacă-mi vine să râd sau să plâng. Pe de o parte (şi inexplicabil) mă simt înduioşat: atâta efort, atâta pasiune, atâta oboseală, atâta chin, atâta nesomn, atâta speranţă, atâtea sacrificii materiale doar pentru a dovedi, vorba conului Leonida, nemuritorul, că „nimica mişcă”. Pe de alta, îmi sare ţandăra: chiar ne cred idioţi? Chiar ne-am senilizat într-atât (vorba lui Sociu) încât să nu constatăm făcătura, frauda, mânăreala maladivă, nemernicia? Evident că nu le pasă. Mereu vor exista suficienţi decerebraţi care să se excite la vederea biluţelor ieftine de sticlă colorată.

Toată această farsă la scară din ce în ce mai mare îmi aminteşte frapant de faimoasele schimburi „inter-naţionale” (în două cuvinte) patronate cu cinism de Hitler şi Mussolini în anii 1920-1930 (cei interesaţi de fenomen pot citi studiul lui Robert O. Paxton, „The Cultural Axis”, din The New York Review of Books, 26 octombrie 2017, pp. 16-18). Pe vremuri, exista o expresie (nu ştiu exact ce însemna, dar îmi plăcea cum sună): a da cu flit. Acum, în plină confuzie axiologică (şi poeticească), aştept să descindă cineva printre bălăriile de celuloză şi pixeli ce-au proliferat monstruos, ca într-o junglă, şi să dea în ei cu indicele Hirsch.