O frază precum "Casele frumoase au o geometrie simplă: te orientezi numaidecît" întîlnită în recentul roman al lui Antonio Tabucchi îţi resuscită brusc uitate vizite (aranjate, întîmplătoare), îţi aţîţă noi curiozităţi exploratorii. Totul e ca prima impresie să rămînă şi cea determinantă, pentru că, de cele mai multe ori, repetarea vizitei în aceeaşi încăpere toceşte cumva acuitatea percepţiei, iar diagnosticul suportă (motivata) aproximare. E un transfer inevitabil în cazul meu dinspre expoziţiile de artă, acolo unde, călinescian, doar impresia primă are şansa definitivului, restul aparţinînd de-acum eşafodajului. Nu e lipsit de interes apetitul aparte pe care l-am întreţinut, cu oarecare consecvenţă, în a bate străzile şi a constata că nervozitatea deambulărilor a determinat, compensativ, scurtarea pe cît posibil a ivitelor vizite. Şi, evident, din motive de civilitate dar şi din structurală impacienţă. De unde avantajul de a recurge la sugestia călinesciană şi de a rămîne, în timp, cu o corpolentă bancă de flash-uri. Numai bune de resuscitat. Revenind la italian invocat doar ca pornire de văzut că, adesea, dînd peste încăperi în care dezordinea e cea care face legea, tocmai această dezordine creează, ea, starea de spirit generatoare de incitante conexiuni. (Evident, numai promiscuitate ca atare, numai neputincioasă mizerie să nu fie)
           
Fugind, o viaţă, la Cumpătu, suburbia sălbatică a Sinaiei, n-am putut ocoli (mai niciodată) Vila Luminiş. În şi mai sălbaticul cotlon al pădurii. Cu adevărat, de o geometrie simplă: în chipul ei exterior, magistral gîndit în bună tradiţie arhitecturală, în al interioarelor. Încîntător compuse. Excluzînd (dar cum să excluzi?) interstiţiul comunist, în timpul căruia vila de taină era bîntuită de urduroşii activişti de partid, adăstînd discreţionar în nobilele încăperi, pîngărind patul princiar, trecînd deci peste nefericitul şi lungul episod, de revăzut acum, în total primenita vilă, ce a însemnat, numai şi prin reducţie simbolică, vechea, frumoasa Românie. Cea în care geniul alături de distinsa Maruca - îşi afla aici, aproape de Peleşul regal (unde era primit cu veneraţie) ceasurile de tihnă şi de imaginare. Începînd cu scara ce duce spre odăile de sus, scară al cărei cuier mai păstrează încă bastonul de drumeţie al stăpînului, şi terminînd cu odăiţele slujnicelor, totul emană în mic aerul irecuperabil al unei ţări cîndva binecuvîntate. E, peste tot, o abundenţă de lucruri grele, scumpe, durabile iată, dar şi profuziunea de piese de o fineţe orientală/ extrem orientală, marcînd fidel comuniunea fericită a celor două fiinţe: artistul şi boieroaica. Artistul aristocrat, rafinata boieroaică.
          
Altceva. Încăperile ei sînt neîntrerupte puneri în scenă. Dezordonat-spontane, ca într-un încă necunoscut teatru al absurdului. În care lucrurile scumpe, inimaginabile, aduse de pe meridiane, fac un dialog incredibil cu nimicurile de utilitate zilnică: radio-casetofoane cu alură de navă cosmică, prosoape zvîrlite peste şampoane şi deodorante, rame cu irizări nemaivăzute, ibrice şi răzători, albume somptuoase, cărţulii fanate, pandantive, scobitori, coliere, supozitoare, acvarii cu minuscule broaşte ţestoase, demachiante, rochii, ginşi, cotoare, coji. În mijlocul acestui univers, într-un fotoliu moale, moale, ea, marea cadînă, frumoasa, trăgînd botos din ţigară, urmărind cu ochi leneşi, adumbriţi, volutele fumului: alte şi alte gînduri de punere în scenă.
          
Juxtapus. Înainte de-a păşi în încăperea de ultimă reclamă, printre obiectele supuse de designerul homopedant unei ordini maniacale, întîmpinat hipnotic de şarmanta midinetă, sînt rugat, fără umbră de umor, să-mi şterg tălpile pantofilor de prosopul parfumat cu Gianni Versace. Chiar atunci aruncat pe gresie. Ca provocatoare batistă.
          
Cînd poetul stătea dincolo, în Sublima Pantă, odăile lui, cuvios monahale, intimidau prin ordine strictă. Dincoace, la bloc, într-o răzbunată replică (răzbunată pe nesimţirea uzurpatorului cu galonaţi ochi albaştri) toate par aduse, fără întrerupere cu bicicleta, cu schiurile şi depozitate de-a valma. E devălmăşia duşmănoasă a celui ce n-a mai scris de-un veac un vers. Peste ea, zboară cînd ţi se deschide uşa lilieci albi: manuscrisele de dincolo.
          
Atelierul acribului miniaturist e haosul însuşi. Lucrurile n-au mai fost mişcate de-o viaţă, praful de pe ele e praful unui vulcan rece, vînăt. Dacă-i cade din mînă pensula, norul iscat învăluie totul ca-n prima zi a lumii. Alături, bunul vecin, cu pînzele lui imense, abstracte, de are cumva de şmirgheluit o ramă, coboară etajele, în curte, şi-şi face acolo treaba: în atelier nu-i fir de praf. Între cei doi, perete-n perete, propriu-mi atelier. La mijloc, adică.
          
Chilia lui Petru Comarnescu de pe Icoanei păgîn monahală greu de descris. Se putea face, eventual, un subţire inventar. Irelevant însă: rafturi şi etajere burduşite cu tipărituri din cealaltă Românie, din care venea febrilul criterionist (extrem de prudent în tăinuirea perioadei), scaune, mese, dulapuri, toate dintr-un lemn fără vîrstă, de culoarea penumbrei cu iz de arhondaric uitat, vrafuri de casete ("Să-ţi pun una cu Mircea Eliade, revăzut recent la Paris, după douăzeci de ani"; "Hai să ascultăm nişte colinde de Constantinescu" etc. etc.), suna telefonul, îşi trecea ţigara în dreapta, da, promitea că va fi mîine la Dalles şi-şi va ţine conferinţa despre Ţuculescu, îşi aprindea altă ţigară, uitînd s-o stingă pe cealaltă, bătea la uşă factorul şi-i lăsa maldărul de ziare, intra o umbră şi lăsa cafelele pe biroul lui de strateg al donquijoteştelor bătălii, se aşeza la maşina de scris: "Să notăm, să nu uităm ce-am vorbit...". Împrăştiatul, atît de meticulos ordonîndu-şi bioritmul într-o incredibilă cadenţă Fascinante, vizitele acestea (ale de curînd debutantului în pictură, ale redactorului pentru arte de la "Cronica", contînd pe colaborarea sistematică a febricitatului homo americanus), fascinante (şi vivante), asigurîndu-mi-le pentru îndepărtarea eventualelor parşive bîrfe privind specialul libidou al gazdei cu uşoara companie a cîte unei pempante de Iaşi, de altfel captată imediat în galanteriile amfitrionului.
          
Cît de tabucchian simple erau/sînt aceste încăperi, în superba lor devălmăşie