Julian Barnes, Cu ochii larg deschişi
(Eseuri despre artă), traducere din
limba engleză şi note de Radu
Paraschivescu, Bucureşti,
Editura Nemira, 2016
Exerciţiul scrierii despre
artă este astăzi mai
democratic decât oricând.
Iar dacă în Occident
(unde există o bogată
piaţă de artă şi piaţă
editorială de artă) ne-am
aştepta să se dezvolte filtre
draconice de selecţie şi
pătrundere în lumea comentariului
de artă, în realitate, această
lume occidentală insistă că
arta trebuie demuzeificată
şi că rostul ei trebuie să fie
trăirea, emoţia, receptarea
vie; motiv pentru care condeiul
plastic şi alert al unui prozator
poate ajunge să servească
drept contrapunct pitoresc şi
credibil chiar şi în reviste de
profil cum este Modern Painters.
În această revistă, apărută în Anglia
în 1988 şi strămutată apoi la New
York, au apărut şapte din eseurile
despre artă ale romancierului postmodern
Julian Barnes (n. 1946), adunate anul
trecut în volumul tradus recent şi
în româneşte, cu titlul Cu ochii larg
deschişi. Citându-l pe prozatorul
american John Cheever, care a afirmat
odată că „primul canon al esteticii
este interesul”, Barnes îşi argumentează
indirect prezenţa printre comentatorii
de artă cu obişnuitele argumente
stângiste: „Arta nu este şi nu poate
fi un templu din care să-i alungăm
pe incompetenţi, pe şarlatani, pe
cei care încearcă marea cu degetul
şi pe vânătorii de publicitate”. De
fapt, a nu se înţelege că îşi face
sieşi un portret! Cuvintele sale trebuie
citite în cheie ironică şi nu îi vizează
în context pe critici, ci pe artiştii
aspiranţi de tot soiul, cărora Barnes
le arată indulgenţă doar pentru că,
în opinia lui, testele de autentificare
a oricărui tip de artă sunt relativ
simple: „e acel obiect de interes pentru
ochi, stârneşte creierul, pune mintea
la treabă şi mişcă inima? Mai mult,
intră în discuţie şi un nivel aparent
al priceperii?” Pare de bun-simţ, şi o
mare parte a artei de stânga a evoluat
în acest fel, deşi aceste criterii pragmatice
prezintă certul dezavantaj că ajung
să excludă tot ceea ce, în tradiţia
vechilor maeştri, poate să lase rece
în zilele noastre pe un privitor neinstruit.
Esenţa volumului de faţă o constituie
arta modernă franceză, de la începuturile
sale romantice şi până la postimpresionişti
(cu incursiuni în câteva experienţe
cubiste, foviste şi suprarealiste). La
final, cuprinde şi câteva eseuri despre
spaţiul non-francez, respectiv despre
sculptorul de pop-art Claes Oldenburg,
hiperrealistul Ron Mueck si doi artişti
britanici contemporani, Lucian Freud
şi Howard Hodgkin. Modernitatea
artistică franceză este un spaţiu care
îi este cel mai bine cunoscut scriitorului
britanic şi pe care şi-l reclamă,
într-o anumită măsură, ca formator
începând cu anii tinereţii şaizeciste.
Acesta este momentul în care, deşi
Marea Britanie se pregătea de
postmodernism, Julian Barnes (devenit
el însuşi scriitor postmodern) înţelege
că, în materie de arte vizuale, modernismul
– îl citez – „era mişcarea «mea»”.
Convingerea sa că oricine ar fi căutat
să se exprime în artele acelui timp
avea datoria să reflecteze asupra mişcării
anterioare, ca şi a situării proprii pe
urmele modernismului, s-a produs,
în cazul de faţă, în paralel cu o conştientizare
şi o lentă îndrăgostire de artele plastice,
pe fondul unei educaţii în care părinţii
(profesori de franceză) încercaseră,
iniţial fără succes, să le inducă fiilor
respectul faţă de artă: Barnes îşi
aminteşte că în casă era un pian la
care nu cânta nimeni, pe pereţi atârna
un nud care adolescentului i se
părea mai mult „solemn” decât erotic,
iar discuţiile despre arte frumoase de
la radio, ascultate la îndemnul părinţilor,
i se păreau aride şi plicticoase.
Prima experienţă muzeală autentică
o trăieşte mult mai târziu, în muzeul
simbolistului Gustave Moreau din Paris,
iar ulterior, propria-i maturitate creatoare
şi vocaţia de om de cultură îi îmbogăţesc
viaţa cu o serie de experienţe artistice
demne de invidiat: cunoaşte personal
şi se împrieteneşte cu artişti vizuali
britanici faimoşi, vizitează sute de
expoziţii, călătoreşte des şi ia contact
cu arta veche. Editorii îl încurajează
şi îi creditează opiniile, şi aşa ajunge,
în paralel cu cariera literară de succes
(dar mai ales datorită ei!), să publice
despre artă în reviste şi antologii.
Eseurile lui Julian Barnes poartă
inconfundabil pecetea unui prozator
talentat. Deşi cuprind un mare volum
de sinteze critice operate de autor
dintr-un material bibliografic nedeclarat,
multe din ele se pricep să decupeze
din proza vieţii ţinuta intelectuală
a unui artist, iar altele, dimpotrivă,
refac invers traseul moral al operei,
revenind la praful şi tina din care
s-au născut ideile artistice. Ochiul
literatului se dovedeşte cu deosebire
exersat în comentariul documentelor
literare (jurnale, scrisori) şi în studiul
afinităţilor literare ale marilor pictori.
De exemplu, cel puţin trei dintre
pictorii comentaţi (O. Redon, Cézanne,
L. Freud) au fost mari admiratori ai
lui Flaubert, care este şi unul din
modelele lui Barnes. Legăturile dintre
pictură şi literatură sunt frecvente.
De altfel, un deschizător de drumuri
a fost Baudelaire, teoretician al
modernităţii artistice în Pictorul vieţii
moderne şi personaj episodic care
se mişcă viu în paginile lui Barnes.
Este de apreciat că incursiunile
biografice nu trivializează peste măsură
imaginea artiştilor. Deşi în Anglia au
fost destui cititori simandicoşi care
i-au reproşat detaliile scabroase (de
exemplu, despre bolile şi degradarea
fizică a pictorilor sau portretul oribil
pe care i-l face în mod indirect, dar
crud şi bine ţintit, lui Lucian Freud),
aceste indiscreţii nu sunt excesive
în matca originară a istoriilor relatate,
a analizelor şi a comentariului critic
(personal sau citat). Deşi o serie de
mici reconstituiri istorice (relaţii între
artişti, contexte familiale, originea
unor opere de artă în politică, fapt
divers sau drame personale) ar fi putut
reprezenta un punct de interes suficient
pentru un prozator (a cărui datorie nu
e să contribuie la bibliografii), valoarea
cărţii rezidă tocmai în forţa comentariului
şi a formulei teoretice (originale sau
citate) cu care Julian Barnes îşi înnobilează
eroii: de exemplu, vorbind despre
„monahismul” lui Cézanne, vede o
„muncă permanentă, strădanie
permanentă, distrugerea frecventă a
lucrărilor nesatisfăcătoare şi nevoia
unei incoruptibilităţi a vieţii de care
depindea incoruptibilitatea artei”;
„portretele lui sunt opusul celor realizate
ca să surprinzi o stare de spirit, o
ocheadă, o clipă fugară (...). Cézanne
dispreţuia aceste fleacuri, la fel cum
desconsidera autenticitatea supralicitată
şi încercările de definire a firii. „Pictez
un cap la fel ca pe-o uşă”, a spus el
cândva. „Nu pictezi suflete”, bombănea
Cézanne. „Pictezi corpuri; iar când
corpurile sunt bine pictate, fir-ar să
fie, sufletele – dacă există aşa ceva
– strălucesc peste tot în tablou”. Sau,
despre George Braque: „Exista ceva
în calmul, în tăcerea şi în dăruirea
artistică a lui Braque pe care-l manifestau,
fără voia lor, din ce în ce mai puţini
bărbaţi şi femei. Această autoritate
vine, în cele din urmă, chiar din tablouri:
simţul formei, al armoniei, al echilibrului
cromatic – seriozitatea adevărului
despre natură şi despre artă – au o
temelie morală. Iar Braque a devenit,
cu anii, o respingere vie a vanităţii,
a pompozităţii, a şarlataniei”.
Nu acelaşi lucru se poate spune,
însă, şi despre observaţiile autorului
cu privire la arta epocilor vechi. Sunt
extrem de puţine şi ar fi putut lipsi
din text, pentru că dovedesc o evidentă
necunoaştere: temele Arcăi lui
Noe nu constituie o „lacună iconografică”
în arta europeană (vezi Uccello,
Ghiberti, G. Bellini, Michelangelo,
A. Carracci ş.a., plus nenumărate
reprezentări anonime pre-renascentiste
în iconografia bisericească), Furtuna
lui Giorgione nu a fost mai uşor de
„citit” imediat după ce a fost pictată
(n-a fost nici atunci, nici acum), iar
ironiile la adresa unui universitar
care le descifrează studenţilor intenţiile
artistice ale lui Mantegna sunt
nefondate, pentru că în epocile vechi
sistemul artelor se traduce prin
limitări care adesea fac intenţia
artistică mai cognoscibilă decât
ulterior, în mareea experimentalismului
de tip modernist. Altminteri,
o carte agreabilă şi o sinteză de
comentarii inspirate despre arta
modernă şi contingenţele ei.
