Excelenţa stilistică face, în primul rând, din Pacientul englez (traducere de Monica Wolfe-Murray, ediţia a IlI-a, Editura Univers, 2006), romanul lui Michael Ondaatje, o minunată bizarerie pentru o bibliotecă stranie (filmul a făcut mult rău acestei cărţi-bijuterie, trebuie specificat acest lucru).
Autorul (antrenat intercultural, dat fiind că aparţine unei familii-cocteil, cu nuanţe srilankeze, olandeze, portugheze, studiază în Anglia şi trăieşte în Canada) reconstruieşte din fragmente structura unui roman şi o înlocuieşte, nouăzeci la sută, cu lirism, izbutind un suculent poem epic pe tema agoniei şi a deşertului. Dar subiectul nu contează de fapt, el este pretext pentru o lecţie de măiestrie stilistică în care mixtura de eros, geografie, literatură şi istorie au darul de a servi, catalizator, performanţelor stilistice.
Reperul minim de subiect al romanului este povestea a două ménage à trois, înainte, în timpul şi la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, primul spaţializat în Cairo şi în teritoriile deşertice, al doilea spaţializat într-o vilă ruinată din preajma oraşului Florenţa. Cel dintâi triunghi este alcătuit din contele Almâsy (geograf, viitorul pacient englez), Katherine (iubita sa) şi Geoffrey Clifton (soţul lui Katherine, spion britanic). Al doilea triunghi este oscilant şi interşanjabil, fiind alcătuit din Almâsy, Hana (infirmiera lui Almâsy) şi Caravaggio (fost hoţ şi spion); sau din Hana, Caravaggio şi Kip (indian genist, iubitul Hanei); sau din Almâsy, Hana şi Kip (genistul indian fiind personajul agreat de celelalte, de aici structura sa de tampon). Viaţa tuturor este, însă, însăilată narativ în funcţie de Almâsy, poreclitul englez al deşertului, geograful mistic ajuns spion, amantul vorace al unei singure femei (Katherine), omul căzut din cer (prăbuşit cu avionul) şi ars, ajuns pacient muribund. Toţi cei din jur se raportează la Almâsy ca la o divinitate rănită, ca la un daimon obsedant: Hana râvneşte să fie mântuitoarea lui, mama-substitut în gesturi ritualice de pietà (întrucât pacientul joacă şi rolul tatălui-substitut) şi adoratoarea lui mistică (pacientul englez este pentru ea un „sfânt deznădăjduit"); David Caravaggio (nicio legătură cu faimosul pictor!) doreşte să fie instanţa punitivă moral a muribundului; Kip este personajul-bastard, care ajută la identificarea celorlalţi „bastarzi"; dar el este şi oglinda tânără a lui Almâsy şi a lui Caravaggio. Ceea ce-i leagă pe toţi este faptul că sunt nişte neofiţi în chestiunea extincţiei, că pot depune mărturie despre sfârşit - Almâsy ca muribund, Hana ca infirmieră care a văzut tot ce ţine de moarte, Caravaggio ca schingiuit mutilat, Kip ca specialist în dezamorsarea riscantă a bombelor.
Indianul este singurul vizibil de altă culoare a pielii; dar sugestia autorului este aceea că Almâsy, Hana şi Caravaggio, la rândul lor, sunt psihic nişte alteri sau bastarzi simbolici, cum spuneam deja.
Pacientul englez este, însă, mai ales un poem epic despre arta lecturii. Almâsy, geograf pasionat, zodier, iscusit al marcajelor şi însemnelor, este un cititor predilect, rafinat. Chiar cu trupul ars, el nu îşi pierde calităţile de cititor aristocrat, dezvoltându-şi simţurile în sens sinestezic şi proustian (vede, miroase, aude, pipăie şi mai ales îşi aminteşte). Odinioară făcuse din Analele lui Herodot biblia sa de geograf şi istoric; ulterior, memoria sa de muribund cu arsuri este una livrescă şi gourmetă: Pico della Mirandola, Botticelli etc. Hana îi citeşte din Herodot şi Tacit (pacientul fiind un connaisseur al celor doi), Stendhal şi Kipling, iar Almâsy o învaţă arta rostirii. Caravaggio, cititor introvertit, vede în cărţi nişte „creaturi mistice", iar uneori se manifestă gelos pe abilităţile narative ale muribundului. Hana este o cititoare în scop ataraxic, dar şi pentru a-şi igieniza sufletul infestat de moarte. Katherine, în inima deşertului, citeşte poezie de Stephen Crane şi John Milton, precum şi povestea regelui Candaules şi a reginei sale (scrisă de Herodot), cea din urmă devenind schema arhetipală pentru triunghiul erotic Geoffrey-Katherine-Almâsy. Madox, prietenul geograf al lui Almâsy, este marcat de lectura romanului Anna Karenina. Toţi sunt cititori împătimiţi pe îndelete, desluşind şi descărnând cărţile până la os.
În background, adevăratul personaj al romanului este deşertul ca pasiune şi însingurare, ca stare de uitare faţă de Dumnezeu sau, dimpotrivă, ca divinitate. Almâsy face parte din aşa-numita „societate a oazelor", alcătuită din geografi, cărturari, nesăţioşi de utopii materializabile, oameni dincolo de istorie sau cu istoria veche în creier, inimă şi în piele, obsedaţi, fascinaţi de deşert - acesta devine patria şi naţiunea lor (geografii renunţă benevol la apartenenţa naţională). Este un deşert altfel decât enigmaticul şi angoasantul pustiu uscat din proza lui Dino Buzzati. Un deşert luxuriant, beatificat de geografii căutători de teritorii, istorii, urme de regi. Specialişti în oaze, dune de nisip şi civilizaţii pierdute, nu se tem de acest deşert, ci îl amuşină cu voluptate, îl iubesc şi îl divinizează. Fac din acest deşert plin chiar sufletul lor. Este un deşert care conţine un erotism intens ori care chiar descompune dragostea în gesturi violent-pasionale şi adicte, făcând din ea o mistuire (uneori, şi o tămăduire). Acest tip de deşert necanonic se prelungeşte şi se infiltrează până în Italia, în vila părăsită unde zace muribundul ars care îşi rosteşte povestea de dragoste, unind istoria deşertului cu aceea a războiului şi cu povestea infirmeriei improvizate. De la Cairo şi de la deşert învaţă Almâsy inclusiv cum un bărbat pustnic poate deprinde erotica extremă, întrucât maestrul lui Almâsy este deşertul, inclusiv moartea Katherinei în deşert fiind preschimbată în apoteoză. Deşertul este luxuriant, o formă de înflorire maximă, aşa explicându-se de ce personajele sunt suculente lăuntric (cu o singură excepţie - Geoffrey Clifton, soţul înşelat). Ratarea şi împlinirea dragostei dintre Almâsy şi Katherine îşi au corespondent în împlinirea şi ratarea dragostei dintre Hana şi Kip (traseul este invers şi totuşi la fel, în chip paradoxal; dar în timp ce erotica dintre primii este colerică, erotica dintre ultimii este florală sau stelară); cele două cupluri sunt marcate de aceeaşi frumuseţe senzorială înăuntrul pasiunii corporale, de aceleaşi gesturi infinitezimale şi extatice. Dragostea este cosmicizată ritualic, migălită pe fărâme împlinitoare.
Aproape fiecare propoziţie din roman este o bijuterie specială şi fiecare personaj, un mister cu mirodenie care face din Pacientul englez un soi de carte-sanctuar. Ceea ce mi s-a părut aparte în romanul lui Ondaatje este condiţia de cititori aplicaţi a personajelor sale: aceştia nu citesc mult, dar citesc bibliofilic opuri predilecte din care fac chiar viaţa lor sau pe marginea cărora îşi construiesc viaţa. Cititul devine artă rafinată de a trăi, gândi şi simţi şi de-abia apoi lectură în sine. Cititul devine cogniţie erotică şi ontologie. Pacientul englez este o carte care construieşte adică lumea eminamente pe baza a două sau trei cărţi într-o singură viaţă: biblioteca nu este necesară în chip multiplu, ci redus şi esenţializat. Personajele din Pacientul englez iubesc, suferă şi mor pentru că, în chip special, citesc aprofundat, ritualic; şi citind astfel, se citesc pe ele însele, se desluşesc, pricep, devoalează ori chiar devin cărţi umane, încarnări ale cărţilor citite.
Există pe lumea noastră, încă mai există, cred, meseria de dantelăreasă. S-ar cuveni inventat şi masculinul acestui termen, acela de dantelar, întrucât Ondaatje este aşa ceva; iscusinţa lui nu este una ca oricare, ci o măiestrie de bijutier în dantelă lirico-epică. Lirismul romanului este unul de excepţie prin migală, parfum şi incandescenţă (recomand măcar citirea clasificării soiurilor de vânt care bântuie prin deşert şi ar fi de ajuns). Stilul este constant aromat încât îmi pot permite să citez de oriunde din carte: de aceea voi deschide cartea la întâmplare şi voi extrage un fragment tot la întâmplare (ceea ce nu fac de obicei, întrucât întotdeauna aleg). „Tânjea după un aer care să nu miroase a nimic uman, dorea lumină de lună, chiar dacă era însoţită de furtuni."
