Katerina Tucková s-a născut în 1980
la Brno şi a crescut într-un sat din
sudul Moraviei. A studiat Istoria artei
la Universitatea Carolină din Praga şi
Literatură cehă la Universitatea Masaryk
din Brno. A curatoriat numeroase expoziţii
de pictură contemporană, atât în Republica
Cehă, cât şi în străinătate, şi a semnat
mai multe lucrări de specialitate dedicate
artei contemporane. Katerina Tucková
a publicat nuvela Montespaniáda, în
2006, şi două romane, Expulzarea Gertei
Schirch în 2009 şi Dumnezeiţele din
Moravia în 2012. Cel mai recent roman,
tradus şi în româneşte, a avut un mare
succes de public în Cehia şi i-a adus
autoarei mai multe premii literare
importante: Josef Škvorecký, 2012, Premiul
pentru bestseller, 2012, Magnesia Litera
– Premiul cititorilor, 2013, Ceské knihy
– Premiul cititorilor, 2013. În 2014, Teatrul
Municipal din Zlín a pus în scenă o
dramatizare a romanului, iar drepturile
cinematografice au fost cumpărate de
FilmBrigade.
Luminiţa Corneanu: Dragă Katerina
Tuckova, sunteţi în România la
Târgul de Carte Bookfest, ca
reprezentantă a Cehiei, care este
ţara invitată de onoare a acestei
ediţii. Unul dintre evenimentele
prezentate de Cehia a fost
prezentarea romanului Dvs.,
„Dumnezeiţele din Moravia”. E un
roman care a avut un mare succes în
Cehia şi de care mulţi cititori
români deja s-au declarat
îndrăgostiţi, şi eu sunt unul dintre
ei. Subiectul e unul neobişnuit –
jumătate din el este ceva foarte des
întâlnit în ţările foste socialiste,
anume cum serviciile secrete
pătrundeau în viaţa oamenilor şi o
influenţau, dar partea cealaltă e
ceva cu totul insolit şi aş vrea să
începem rugându-vă să ne povestiţi
cum aţi ajuns la acest subiect –
„dumnezeiţele”.
Katerina Tuckova: Nu am ştiut foarte
mult timp de existenţa lor, deşi trăiam
într-o regiune foarte apropiată de
Jitkov, în Moravia. Singurul lucru pe
care în copilărie îl auzeam, ca o
antipropagandă care se făcea, neştiind
despre ce e vorba, era o zicală care se
folosea în Moravia, „minţi ca o dumnezeiţă
din Jitkov”. Nici nu mi-am pus întrebarea
cine sunt dumnezeiţele, de fapt nici
nu credeam atunci că au existat în
mod real. După ce am terminat primul
meu roman, căutam o temă pentru
noul roman, în care voiam să mă ocup
de relaţiile dintre oamenii din comunităţi
mici cum este satul şi de partea de
folclor din sat, pentru că eu m-am
născut într-un sat mic. Am trăit acolo
până la şase ani, familia mea avea
ferme în sat şi practic am vrut printr-o
operă literară să rezolv relaţia mea
personală cu satul, cu începutul copilăriei
şi să văd cum s-a schimbat percepţia
asupra satului de când eram eu mică
şi până acum. Căutând un subiect din
zona rurală, am aflat de acest sat,
Jitkov, unde existaseră aceste dumnezeiţe
şi a început ca totul să se contureze.
Şi în celelalte două romane ale Dvs.
vă concentraţi cumva tot pe
personaje feminine. Dumnezeiţele
din Moravia e istoria unui neam de
femei. E o temă aleasă anume sau
aşa s-a întâmplat?
Eu întotdeauna protestez la această
categorisire de „literatură feminină”.
De exemplu, în Cehia, când am interviuri
îmi tot spun „scriitoare cehă”, dar
nu mă simt că scriu literatură feminină,
pentru că subiectele sunt foarte serioase.
Dar pentru că sunt femeie, caut să am
o modalitate de abordare şi să privesc
anumite realităţi istorice din punctul
de vedere al sângelui de femeie care
curge prin venele mele. E ceva foarte
ciudat că mi se spune tot timpul că e
literatură feminină pentru că avem
personaje feminine. Unui scriitor bărbat
nimeni nu i-ar spune că scrie o literatură
masculină pentru că are un personaj
principal masculin.
Revenind la Dumnezeiţele din
Moravia, spuneţi în nota de final a
cărţii că „documentele” prezentate
în carte nu sunt 100% reale, dar
sunt bazate pe documente reale. Ce
a presupus efectiv documentarea
pentru acest roman?
E un lucru foarte important, pentru
că la o temă care e plină de ezoterism
şi de mituri, am vrut să am o abordare
de cap limpede şi de aceea am căutat
foarte multe documente reale despre
aceste dumnezeiţe. De aceea am mers
în locul respectiv, am lucrat cu istorici,
am ascultat poveşti spuse de oameni
obişnuiţi, după care am cercetat foarte
mult în arhive, încercând să verific
dacă ceea ce mi s-a povestit se regăseşte
efectiv în documentele scrise de agenţii
Securităţii. În primul rând, am căutat
dosarele unor personaje cheie din acea
regiune. Sigur că acolo am găsit mai
multe lucruri, persoane care erau
urmărite pentru că erau practicanţi
catolici sau martorii lui Iehova, inclusiv
aceste dumnezeiţe, şi din aceste dosare
mi-am pregătit practic dosarul meu
propriu pe care l-am scris în carte.
Foarte important a fost să înţeleg bine
limbajul pe care îl foloseau agenţii
de Securitate.
E ceva care v-a impresionat în mod
special în această cercetare de
arhivă?
Cel mai mult m-a şocat abordarea
oamenilor care depuseseră un jurământ
al lui Hippocrate, cei care trebuiau să
ajute lumea, însă ei colaborau cu
sistemul şi distrugeau oamenii. Nu
m-au şocat atât de tare agenţii STB şi
însemnările lor şi modul precar şi
răutăcios în care descriau lucruri pe
care nu le înţelegeau, pentru că la ei
era deja un fapt aşteptat că sunt oameni
cu încărcătură negativă, pentru că erau
agenţi STB, însă acei medici care au
distrus în instituţii din psihiatrie catolicii
practicanţi sau pe cei care practicau
medicina alternativă m-au şocat.
Este încă unul dintre punctele care
apropie Cehia de România, pentru
că şi la noi, în anii aceia, psihiatria
era instrumentalizată de sistem. Aş
vrea să vă întreb dacă Cehia s-a
împăcat cu ce s-a întâmplat în
perioada comunistă, incluzând aici
urmărirea persoanelor şi
distrugerea indezirabililor prin
astfel de practici.
Cred că cea mai mare parte din
societate e indiferentă şi nu doreşte
să abordeze în nici un fel problema,
e o mare parte care neagă – de exemplu,
un caz concret, al unuia dintre medicii
care sunt descrişi în carte de la Institutul
de Psihiatrie din Kromeríž. Am primit
multe scrisori de la medici din acea
clinică în care îmi spuneau că aşa ceva
era imposibil să se întâmple la ei în
spital, ceea ce nu are sens, pentru
că mărturiile depuse ulterior şi cercetările
făcute au dovedit că ce am povestit
era un lucru real. Pentru a nu fi total
pesimistă, trebuie să spun că există şi
un grup de oameni care doresc să se
ocupe de această zonă mai întunecată
a istoriei noastre şi să scoată scheletele
din dulap. E necesar să se deschidă,
să se scrie despre ele şi într-un fel sau
altul să se cureţe. Acest lucru se întâmplă
chiar în aceste luni, în aceste zile în
faţa ochilor mei în cadrul Anului
Împăcării care are loc anul acesta la
Brno şi se referă la tema cărţii mele
anterioare, Expulzarea Gertei Schnirch,
care a fost de naţionalitate cehogermană,
ceea ce era un lucru foarte
obişnuit în Brno. În Cehoslovacia, în
1945 au avut loc multe acţiuni brutale
faţă de germanii din familiile mixte.
În mai 1945, în Brno, în cadrul acţiunii
denumite Marşul Morţii, au fost expulzaţi
în mod brutal 20 000 de femei, copii
şi oameni în vârstă de origine germană,
populaţie civilă care nu a participat în
mod dovedit la război. Au murit de
epuizare sau din cauza abuzurilor 1700
de oameni. Acest aspect a fost tabu
până în 1989, la început nu era voie
să se vorbească despre ce s-a întâmplat,
apoi lumea a uitat. De-abia generaţia
mea a început să se intereseze de asta
şi în final vocea noastră, a artiştilor
din Brno, a fost atât de puternică încât
am obligat primăria din Brno să dea o
declaraţie, care va fi făcută anul acesta,
de scuze faţă de germanii care au fost
expulzaţi pe nedrept. Pe 30 mai va
avea loc un act de împăcare faţă de
care sunt mari proteste în Brno pentru
că încă se întreabă mulţi de ce ar trebui
să ne împăcăm noi cu germanii. Însă
această acţiune va avea loc la fix 70
de ani de la evenimente şi cred că e
o acţiune absolut necesară de reparaţie
pentru ceea ce s-a întâmplat, a unei
expulzări brutale şi inutile, căci cehii
trebuie să conştientizeze că şi ei s-au
purtat brutal după război. Ca să mă
întorc la întrebare, e şi la noi o parte
a societăţii, o parte chiar din politicieni
care se ocupă de aceste aspecte şi care
doresc să scoată, cum spuneam,
scheletele din dulap.
Revenind la cartea Dvs., ce credeţi
că explică succesul ei în Cehia,
având în vedere tocmai că este o
carte care scoate schelete din
dulap?
Cred că în cazul particular al acestei
cărţi, este vorba despre faptul că ea
a reuşit să ajungă la două grupuri
majore de cititori, anume, publicul
larg, care a fost interesat de partea
aceea ezoterică a cărţii, iar publicul
de specialitate a apreciat precizia
documentării.
Sunteţi de părere că arta trebuie să
fie militantă şi dacă da, în ce fel?
E cred că arta are capacitatea de
a convinge tocmai pentru că nu e
militantă, pentru că ştie să prezinte
o poveste, ştie mult mai bine să distribuie
emoţia şi astfel oamenii de rând pot
mai bine să se identifice cu un anume
eveniment istoric. Cred mai degrabă
în caracterul militant al declaraţiilor
de tip politic decât în caracterul militant
al artei, care lucrează cu alte instrumente
de convingere. În Brno, tot acest proces
de care am vorbit a durat 15 ani. În
anul 2000 s-a cerut prima dată să se
vorbească public despre acest eveniment
şi să se ceară scuze public din partea
autorităţilor, după care eu am scris
cartea, alţi artişti au făcut o piesă de
teatru după carte, alţi colegi ai mei de
generaţie, cineaşti, au făcut un film
documentar şi practic doar după 15
ani s-a ajuns ca şi politicienii să facă
acel gest de a-şi prezenta scuze.
Noi, practic, în aceşti 15 ani, am parcurs
un drum cu delicateţe. Am distribuit
emoţii.
Mulţumesc pentru interviu.
Interviu realizat de
Luminiţa Corneanu
cu sprijinul translatoarei
Mădălina Turcanu
