În numărul anterior al revistei noastre, Mircea Mihăieș a făcut o radiografie (termenul mai potrivit ar fi, totuși, biopsie) a așa-zisei „literaturi noi” și a contestației la care sunt supuse – de către oameni auto-validați, în cel mai bun caz – mecanismele fundamentale ale instituției Literaturii.
Care, de la reviste la critică și de la premii la însăși arta literară, fac obiectul unor susținute campanii de subminare și defăimare. Revistele sunt proaste, criticii și-au pierdut brusc relevanța, premiile sunt rezultatele unor comploturi tenebroase, arta literară, ca și talentul, nu mai contează. Contează prezenteismul: să fii pe Facebook, să ai like-uri, să faci parte din rețele și să ai parte de rezidențe.
Probabil că obiectivul acestor campanii nu este distrugerea respectivelor mecanisme fundamentale, de la critică la breaslă: oricât de nelepturați ar fi unii dintre protagoniști, se știe, totuși, la un secol și-un pic de la debutul avangardei, că așa ceva nu se poate. Mai plauzibil este un alt obiectiv (despre care am scris eu însumi, cu ceva timp în urmă, tot în paginile României literare): și anume, controlul asupra acestor mecanisme și înlocuirea actualului canon, rezultat din acțiunea impersonală a criticii ca întreg, cu un altul.
Operațiunea, dacă ar reuși, ar prăbuși literatura contemporană într-o adevărată Cântarea României. Nu valori, ci circulație. Nu recunoașterea publicului specializat, ci reacția (de profunzimea intelectuală a datului din coadă) cât mai multor neaveniți.
În acest asalt, mulți s-au legitimat incitând, în mod paradoxal. Nerușinarea cuvântului fără greutate care umple mediile de socializare a răsturnat, cum spuneam în preambul, circuitul firesc al negației. În loc să acumuleze o brumă de recunoaștere profesională, de autoritate, ca scriitori, înainte de a contesta critici, jurii, premii și comisii, unii și-au construit (firește, numai în mediul virtual) reputația de scriitori exclusiv dintr-o așa-zisă contestare a tot ce mișcă. În cea maideplină absență a oricărei opere, ba chiar a unor promisiuni elementare de cultură și talent, care ar anunța o eventuală operă viitoare.
Cum a arătat și Mircea Mihăieș, tot eșafodajul incitării rezistă, cât de cât, numai până la examenul textelor. E suficient să le citești, ca să constați că, dincolo de zgomotul produs de artistul sonor, se ascund câteva anti-calități care scot respectivele produse scripturale din sfera literaturii, a culturii, în general. Iar cea mai evidentă dintre aceste anticalităț i este absența totală a artei literare.
Această absență începe de la conținut. Mileniile de literatură au acreditat o relație fără de care aceasta nici nu există, de fapt: legătura strânsă cu spiritul umanist (în sensul larg al termenului). Există, firește, opere anti-umaniste în istoria literaturii, dar ele sunt puține și funcționează numai pe post de excepții care confirmă regula că, fără o largă preocupare pentru fenomenul uman, sub toate aspectele sale, avem cel mult divertisment, dacă nu texte utilitare ori aberații, pur și simplu. Una dintre caracteristicile a ceea ce esteticienii numesc arta schizofrenică, de pildă, este tocmai absența acestui spirit umanist, a acestei implicite reflecții conținute asupra fenomenului uman. La fel și „arta” întâmplătoare a animalelor: penelul legat de coada unui măgar care împroașcă, apoi, pânza cu vopsea poate produce un involuntar „tablou” non-figurativ, eventual decorativ, dar nu un Jackson Pollock. Arta nu poate fi despărțită de conștiință, care e însăși esența umanului.
A doua caracteristică negativă a așa-zisei „literaturi noi” (la care se căciulesc, în speranța unei posterități, și foști reprezentanți ai celei „vechi“) sunt gravele carențe culturale. Literatura nu e obligatoriu să fie livrescă pentru a fi bună, dar dintotdeauna scriitorul a fost identificat cu cel care știe mai mult decât tribul. Căci, altminteri, de unde pretenția de a-i spune cum să simtă și să gândească? De ce să comunici, dacă nu ai ce comunica? Dacă tot ceea ce poți oferi cititorului este doar o emoție primară, nefiltrată prin cunoaștere și înțelegere, din care și insul comun are destule?
Unii – mulți – dintre mogulii „literaturii noi” sunt atât de inculți, încât nu știu nici măcar că în artă tautologia este un pericol mortal. Dacă intri pe teritoriul temei narcoticelor, bunăoară, fără să știi că aceasta există de foarte mult timp în literatură și a cam fost epuizată de prin anii 1970, de când cu generația beat și mișcarea rock, nu faci altceva decât să plictisești. Dacă îți tai gâtul în stradă (sau, poftim, într-un selfie pe Facebook), ar trebui să scrii măcar mai bine decât Panait Istrati. Dacă te dezbraci în public (în loc să citești poezii bune), riști să fii comparat – defavorabil, se-nțelege – cu John Lennon, care avea geniu.
Mai departe, lipsește adâncimea din textele „noilor literatori”. „Poeziile” lor sunt lungi litanii spontane, dar fără profunzimea metaforică a textelor avangardiștilor autentici, de la Geo Bogza la Gellu Naum. Prozele sunt fie fragmente aglutinate după o logică bizară, fără arhitectură și, implicit, fără finalitate, fie antropologie narativă, adică transcrierea conștiincioasă a vulgarității lumpenilor. Totul, proză sau poezie, are aerul prozaic (în sensul rău al termenului) al unei gazetării grăbite, de serviciu, din care izbucnește ca o tumoră improvizația. Argumentul că asta se citește acum e de gâgă. Dimpotrivă, cei care citesc sunt un public de elită, care are acces direct (prin Amazon.com) la literatura lumii și știe încotro se îndreaptă literatura. Lumpenii spiritului, culturalii de Facebook, nu citesc nimic, necum texte cu veleități literare.
Improvizația este, fără doar și poate, un mijloc artistic legitim. Practicată masiv și cu sistem, cu forța unui mare talent – cum făcea, să zicem, Nichita Stănescu în ultimii săi ani –, poate da creații artistice remarcabile. Cu toate acestea, dacă tot am dat exemplul lui Nichita Stănescu, trebuie să spun că marile reușite ale improvizației rămân întâmplătoare și nu sunt decât, în cel mai bun caz, egale cu capodoperele rezultate din travaliul sistematic. Câte o poezie ca Fiind și strigând se poate scrie spontan, ca exercițiu, însă nici o improvizație nu poate păstra de la cap la coadă tensiunea gândului din 11 elegii.
Dar absolut nici unul dintre „noii literatori” nu este și nici nu va fi vreodată, oricâtă „iarbă” va crește în textele sale, Nichita Stănescu. Nu spun asta cu satisfacția nostalgicului, ci, dimpotrivă, cu mâhnirea criticului obligat să lucreze mai degrabă cu ce nu este decât cu ce este.
În fine, lipsește din „literatura nouă” meșteșugul literar cel mai banal. Acela care îl împiedică pe prozatorul adevărat să acumuleze în pagină clișee după clișee sau pe criticul adevărat să confunde discursul unui personaj cu cel al autorului romanului. Producția „noilor literatori”, deja dezolantă prin incultură, prozaism și repetarea involuntară a unor formule de mult desuete, te izbește în moalele capului prin lipsa oricărei expresivități. Ori citești panourile de informare din metrou, ori „poezia” care se pretinde nouă, nivelul de expresivitate, de stăpânire a limbajului, e același. Evident că nu am uitat de „Ceci n’est pas une pipe” sau de „Fântâna” lui Duchamp. Numai că acestea au fost, s-au făcut deja, iar repetarea lor involuntară, exclusiv din cauza nestăpânirii meșteșugului literar, nu are nici un haz. Și absolut nici o valoare artistică.
Ignorarea elementelor de măiestrie sau violentarea lor conștientă pot fi, nu încape îndoială, un program artistic. Unul minor, de acord, totuși legitim, atunci când este practicat cu sistem. În literatură – spun o banalitate –, dacă arunci retorica pe ușă, ea revine pe geam și anti-romanul este tot roman. În special literatura postmodernă are darul de a-și inventa ad-hoc propria retorică, lărgind și redefinind normele de gen și aspirând către Urdichtung, către textul de dinainte ca Aristotel să-l fi înțeles eronat pe Platon, dând astfel naștere teoriei celor trei genuri. Însă nu asta fac „revoluționarii” noștri. Nu: ei scriu inexpresiv pentru că nu pot scrie expresiv și, departe de a redefini frontierele literaturii, nici măcar nu se apropie de ea. Impotența creativă explică în bună măsură, alături de carențele de caracter și de educație, violența gratuită cu care se raportează la o literatură care i-a întâmpinat, de fapt, cu multă bunăvoință.
Din împrejurarea că unele dintre vocile „contestației”, adică ale tentativei de preluare troțkistă a controlului asupra canonului, au tăcut subit, în ultimul timp, nu cred că putem trage concluzia că bătălia s-a încheiat. Dimpotrivă, cred că ea se va extinde și generaliza. Și nu va semăna cu periodicele (benefice) bătălii dintre generații, ci cu stalinista „lichidare a literaturii burghezomoș ierești” și înlocuirea ei cu „literatura nouă”, din deceniul realismului socialist. De altminteri, pseudo-literatura nouă are multe din caracteristicile realismului socialist, fiind, practic, un stalinism literar fără de partid și fără ideologie. În această calitate, acțiunea ei se va întinde nu doar asupra prezentului, ci și a trecutului, care va fi rescris prin ignorare sau prin răstălmăcirea tendențioasă (vezi îndemnul la eliminarea lui Sadoveanu din manuale, pe motiv de... violență domestică).
Evenimentele, vorba lui Marin Sorescu, sunt în curs...
