E greu să ţii în mână cărţi de o asemenea eleganţă cum sunt cele pe care, la Iaşi, le tipăreşte Emil Stratan la Editura Eis Art şi să rămâi doar critic literar. Să te intereseze, altfel spus, doar textul, încercând să uiţi că actul lecturii are senzualitatea sa, că odată cu privirea se bucură şi mâna care ţine cartea şi că sensibilitatea se lasă tuşată nu doar de lumea tensionată a textului, ci şi de cea, aparent strict materială, a opului. Pe lângă cele două volume de interviuri cu mari pictori contemporani alcătuite de Iolanda Malamen (Interior cu atelier) şi eseul lui Constantin Stan, Drama de a fi normal, a luat naştere o adevărată colecţie de poezie, un adevărat alint pentru iubitorul de frumos, căci menajul liricii unor autori de certificată valoare cu ilustraţia unor artişti plastici pe măsură (Constantin Baciu, Mircia Dumitrescu, Ioan Gânju, François Pamfil, Aurel Vlad, Zamfira Bîrzu) e o adevărată sărbătoare. Cum nu pot discuta pe rând fiecare apariţie, enumăr sec titlurile, pentru a mă opri, ulterior, la câteva texte, apropiate tematic. Lista, aşadar: Mihai Ursachi, Marşul spre stele, Dan Laurenţiu, Efebul de aur, Corneliu Popel, Boema de fier, Şerban Foarţă, Douăzeci şi opt de psalmi, Ioan Es. Pop, Şi cei din urmă vor fi cei din urmă, Lucian Vasilescu, Fără de care ar fi în zadar, Emil Brumaru, Ne logodim cu un inel de iarbă, Varujan Vosganian, Eu sunt un scrib, Liviu Antonesei, cu Dispariţia şi eternitatea Eonei, Universul din cuşcă de Pavel Şuşară plus, ca desert, două sandviciuri "unse pe suflet", cu o compoziţie ce stârneşte fără greş apetitul de lectură: Ioan Es. Pop în tandem cu Emil Brumaru, respectiv Ovidiu Genaru asortat la Lucian Vasilescu. Nu-i de post, dar e tare ispititor... E vorba, aşadar, de o colecţie exigentă, care îşi respectă blazonul (pentru cei sceptici: indiferent de sau în pofida carierei sale politice, Varujan Vosganian este poet adevărat).Am împrumutat titlul acestui articol de la un poem al lui Dan Laurenţiu. Probabil că întreaga mare poezie a lumii de aici porneşte şi tot aici ajunge, ea fiind o tentativă de îmblânzire a morţii şi a iubirii prin scris. Nu e vorba, aşadar, de teme distincte, ci de un aliaj nobil, plămădit de conştiinţa celui care are harul de a-şi salva făptura trecătoare, de a da un sens existenţei limitate. Pentru că poezia, literatura în general se scrie nu pentru a celebra viaţa, ci opunându-se ideii morţii. Orice artist autentic, poetul cu atât mai mult, creează, durează, compensativ, în pofida morţii.O confirmă Emil Brumaru, maestru, la o adică, al scenariilor erotice, dar nescutit, doar pentru atât, de spectrul sfârşitului. Scot din teaca sa din lemn de nuc volumaşul, alcătuit din 12 sonete ilustrate de Zamfira Bîrzu şi decupez: "Scriu ca să mor, mai blând, mai în răbdarea/ Lui Dumnezeu ce se apleac-adânc/ Pân' la pământ şi mângâie spinarea,/ Şi-a mea, şi-a florilor ce-n rouă plâng". Scrisul împacă, deci cu gândul morţii, el intermediază mângâierea lui Dumnezeu, aduce liniştea. Dar cum autorul Infernalei comedii nu este tocmai un benedictin, el îşi caută consolări ceva mai lumeşti, deşi nu laice până la capăt. Există, fireşte, mereu aţâţătoare, "carnea lumească" a iubitei momite în şi prin poem (spaţiul sacru, protector, unde totul e posibil, unde orice coapsă se lasă mângâiată şi orice spaimă dispare la foşnetul unei rochii scoase fără hachiţe specifice), dar şi o spiritualizare a trupului, trezit din somn "tot cu sonete", care devine "biblie de carne". Ritualul senzual nu e o simplă gimnastică de întreţinere reciproc avantajoasă, ci caută să recupereze starea aurorală a cuplului dinainte de căderea în păcat; altfel spus, dinainte de confruntarea cu moartea: "Căci amândoi eram în pielea goală/ Şi bâiguiam cuvinte-abia iscate,/ Cu sufletele într-o dulce halandală/ Şi pipăindu-ne aripile din spate/ Înfăşurate-atunci, semeţe,-n soare,/ Ca nici o vidmă să nu ne doboare..." Emil Brumaru este un mistic, care adoră perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu concretizată în trupul feminin. Tot în căutarea unei vârste situate în afara orizontului thanatic se lansează şi Corneliu Popel (un poet de real talent, stins, din păcate, la numai 28 de ani, în 1978), într-o elegie care deplânge, tacit, ruperea de copilărie. Numai naivitatea infantilităţii îl poate proteja pe om de spaima morţii. Neliniştea sub semnul căreia stă prezentul e această conştientizare adusă fatal de maturitate. Odată cu ieşirea din spaţiul sacru al copilăriei, totul devine simplă risipire, curgere, trecere către un dincolo deloc cordial: "Un Pinocchio zăcea în mine/ C-un noian de îndoieli amare;/ Era verde, dar cu-ncetul şi-a pierdut/ Din suavitate şi culoare./ Iar acuma, plină de candoare,/ Simt în mine o nelinişte crescând./ (Cineva-mi spunea că-n lemnul verde/ Seva dulce circulă arzând):/ Poate că mustind de-atâta sevă/ A-nceput să ardă tumultuos,/ Încât, deschizându-mă spre lume,/ Mi se scutura cenuşa sa pe jos". Prin urmare, sfârşitul vine ca o urmare a prea-plinului, ca o continuare inevitabilă a vitalităţii debordante. Neliniştea nu e decât simptomul neputinţei, căci de data aceasta singura certitudine este moartea, categorică până la a fi nedreaptă. De altfel, poezia lui Corneliu Popel valorifică acest filon tragic, al celui care citeşte semnele morţii şi în manifestările entuziaste ale erosului sau ale tinereţii, imprimând un inedit ton melancolic textelor, care se vor, de cele mai multe ori, blânde isonuri ce însoţesc lugubru inevitabila topire în moarte. Păcat că acest poet nu a avut şansa să-şi cizeleze şi să-şi fixeze talentul în mai mult de 2 volume, păcat că el a alunecat într-o meschină uitare.Soluţia pe care Mihai Ursachi o alege pentru a face faţă acestei presiuni pe care certitudinea finitudinii o exercită asupra conştiinţei este adoptarea unei conduite histrionice. El jonglează cu măşti care sunt purtate cu voită stângăcie (ca în poemul Coliba, care se încheie lucid: "Am auzit şi de singurătate: când am să mor,/ cu cine-oi rămâne'n colibă, când voi fi singur,/ locuitor/ în pustietăţi, în adâncuri...") sau trivializează virtualitatea thanatică, însă nu cu gravitate, nu convins, ci doar atât cât să-şi cenzureze spasmul de nelinişte. E cazul textului intitulat, pe urmele scenariului mioritic, Nunta. Se poate lesne sesiza încă de la început că totul ţinteşte către o transformare a finalului în spectacol: "Şi iată acum mă prezint/ pentru nunta ce nu poate fi amânată./ Port semnul cel alb, pirostrii de argint/ şi sub pirostrii cele şapte stigmate.// Ştiu, ştiu, este foarte târziu,/ de parcă n' a fost niciodată". Când rostirea riscă să se sufoce în patetism, totul este deturnat într-un registru burlesc, care alunecă în derizoriu: "Ce are a face că preotu'i orb,/ când toţi cei de faţă în frunte cu nunii/ se pişcă de buce şi râd ca nebunii..." Kitsch-ul nu poate însă acoperi spaima acută, care reîntoarce confesiunea în zona gravităţii imperturbabile: "Mireasă, mireasă, ce fel de coasă/ este aceea la tine?" De altfel, această poetică a măştilor, care presupune o perpetuă mixare a procedeelor, folosirea ironiei pe post de calmant, îi este specifică "magistrului" Ursachi. Ea nu alungă însă frământarea, ci doar îi imprimă o tonalitate mai decentă. Dar chiar putem fi decenţi în faţa morţii?Nu, pare a răspunde, dintre nişte scoarţe de cupru, Ioan Es. Pop. Nici o şansă, nici o eschivă nu e posibilă, căci "cei din urmă vor fi cei din urmă". Tot copilăria este cea care îl protejează pe om, aşezându-l în sfera tăcerii, a neînţelegerii, de fapt, "ca sub un clopot de fontă perfect ermetic". După ce raptul are loc şi copilul ia act de lumea din jur, "s-a dus şi omul care putea fi alt om", cel care ar fi putut afla, dacă ar fi rămas în acea stare de graţie, îngerească, "ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor,/ singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă". Aşa, nici somnul ca evadare, ca fugă de responsabilitatea la care certitudinea morţii te obligă, nici eschivele etilice, nici laşităţile şi nici crizele cinstite nu reuşesc să-l extragă pe individ din spectrul "religiei morţii". În poemul lui Pop totul e mai absurd decât la Kafka, fiinţa nu mai găseşte şi nici nu mai caută resurse. El e cel mai puţin dispus să îşi inventeze compensaţii sau să-şi agaţe bemoluri la angoasă. Dimpotrivă, tendinţa este cea de a împinge totul până la capăt, în căutarea unui ton tragic fără rest: "nu mai dorm, căci patul se scufundă -/ sicriu fosforescent în întunericul fără pată./ pământ al blestemaţilor, ce caut eu aici,/ de unde nimeni n-a scăpat vreodată?" Ars amandi nu mai există, iar ars moriendi devine o foarte dură mărturisire nudă a spaimei tranchilizante. Poezia (ars scribendi) înteţeşte totul, e un soi de terapie care funcţionează invers, agravând lucrurile (dacă mai e cazul). Mântuirea nu se mai află decât în oroare, totul se cere împins până la capăt, numai astfel ajungându-se la expierea traumei. Căci, mărturiseşte, poetul, doar aşa se mai poate ruga. Cum? Simplu: prin această poezie smulsă din sine, crescută din nevroză. În cele din urmă, ars scribendi devine ars moriendi. Şi viceversa. Ioan Es. Pop împinge până la ultimele consecinţe această tragică asumare existenţială a poemului. La ars scribendi recurge şi Pavel Şuşară pentru a îmblânzi spaima de moarte, în Universul din cuşcă. Acest univers este însă unul livresc, oniric, ficţional, iar cuşca este textul care îl cuprinde. E, altfel spus, o cuşcă de protecţie, nu una coercitivă. Numai în spaţiul ei protector poetul poate fi mai mult decât un simplu observator al unei realităţi care nu se lasă contrazisă. El pune între el şi lume o lentilă de hârtie, care nu e decât textul propriu-zis şi care, filtrând-o, schimbă esenţial realitatea, o poetizează: "coala de hârtie, mirosind a clei, a paie, a stuf, a cârpe murdare, a pădure de brad (...) se ia cu amândouă mâinile, între arătător şi degetul mare, şi se priveşte în faţa geamului, contre-jour, până când lumea se abureşte, devine opacă şi îşi pierde dimensiunea a treia..." Trecerea de la a treia la a doua dimensiune echivalează cu transformarea realităţii în real. Adică în construct textual. Şi astfel poemul se mulţumeşte a fi o lecţie despre poem. Sau, ca să lărgim sensul, despre poezie. Prima regulă: a privi totul doar prin porii de hârtie, printre zăbrelele textului. A muta toate datele realului intra muros. Retrăgându-se din ea, poetul dă iar naştere lumii, purificând-o. Altfel spus, o textualizează. Scriitura devine, treptat, narcisistă şi aboleşte realul, exilându-se, indolentă, în propria piele. Tot ce ţine de realitate, de lumea din afara "cuştii" ("aventura, durerea, suferinţa, martelarea, flagelarea, obedienţa, neruşinarea, onania") este reinventat într-o "sinteză severă", mai pură, prin procedeul "întoarcerii perfide către sine". Astfel, actul scrierii devine principala preocupare a poemului; altfel spus, subiectul poeziei se confundă cu obiectul acesteia, iar gestul concret al naşterii textului capătă greutatea unui rut germinativ. A scrie înseamnă, de fapt, a da viaţă. Vi se par vorbe mari? Nu sunt, vă asigur, căci poezia autentică nu e un discurs ornant, ci unul care îi mijloceşte cititorului accesul la marile experienţe: cea a iubirii şi cea a morţii sau a acceptării acesteia. Accesul înseamnă, de fapt, înţelegere, asumare, nu simplă testare fiziologică a lor.Iată de ce, o colecţie de poezie de un asemenea calibru şi într-o asemenea înfăţişare estetică, cum este cea apărută la Editura Eis Art, trebuie considerată o sărbătoare.

|E greu să ţii în mână cărţi de o asemenea eleganţă cum sunt cele pe care, la Iaşi, le tipăreşte Emil Stratan la Editura Eis Art şi să rămâi doar critic literar. Să te intereseze, altfel spus, doar textul, încercând să uiţi că actul lecturii are senzualitatea sa, că odată cu privirea se bucură şi mâna care ţine cartea şi că sensibilitatea se lasă tuşată nu doar de lumea tensionată a textului, ci şi de cea, aparent strict materială, a opului. Pe lângă cele două volume de interviuri cu mari pictori contemporani alcătuite de Iolanda Malamen (Interior cu atelier) şi eseul lui Constantin Stan, Drama de a fi normal, a luat naştere o adevărată colecţie de poezie, un adevărat alint pentru iubitorul de frumos, căci menajul liricii unor autori de certificată valoare cu ilustraţia unor artişti plastici pe măsură (Constantin Baciu, Mircia Dumitrescu, Ioan Gânju, François Pamfil, Aurel Vlad, Zamfira Bîrzu) e o adevărată sărbătoare. Cum nu pot discuta pe rând fiecare apariţie, enumăr sec titlurile, pentru a mă opri, ulterior, la câteva texte, apropiate tematic. Lista, aşadar: Mihai Ursachi, Marşul spre stele, Dan Laurenţiu, Efebul de aur, Corneliu Popel, Boema de fier, Şerban Foarţă, Douăzeci şi opt de psalmi, Ioan Es. Pop, Şi cei din urmă vor fi cei din urmă, Lucian Vasilescu, Fără de care ar fi în zadar, Emil Brumaru, Ne logodim cu un inel de iarbă, Varujan Vosganian, Eu sunt un scrib, Liviu Antonesei, cu Dispariţia şi eternitatea Eonei, Universul din cuşcă de Pavel Şuşară plus, ca desert, două sandviciuri "unse pe suflet", cu o compoziţie ce stârneşte fără greş apetitul de lectură: Ioan Es. Pop în tandem cu Emil Brumaru, respectiv Ovidiu Genaru asortat la Lucian Vasilescu. Nu-i de post, dar e tare ispititor... E vorba, aşadar, de o colecţie exigentă, care îşi respectă blazonul (pentru cei sceptici: indiferent de sau în pofida carierei sale politice, Varujan Vosganian este poet adevărat).
Am împrumutat titlul acestui articol de la un poem al lui Dan Laurenţiu. Probabil că întreaga mare poezie a lumii de aici porneşte şi tot aici ajunge, ea fiind o tentativă de îmblânzire a morţii şi a iubirii prin scris. Nu e vorba, aşadar, de teme distincte, ci de un aliaj nobil, plămădit de conştiinţa celui care are harul de a-şi salva făptura trecătoare, de a da un sens existenţei limitate. Pentru că poezia, literatura în general se scrie nu pentru a celebra viaţa, ci opunându-se ideii morţii. Orice artist autentic, poetul cu atât mai mult, creează, durează, compensativ, în pofida morţii.
O confirmă Emil Brumaru, maestru, la o adică, al scenariilor erotice, dar nescutit, doar pentru atât, de spectrul sfârşitului. Scot din teaca sa din lemn de nuc volumaşul, alcătuit din 12 sonete ilustrate de Zamfira Bîrzu şi decupez: "Scriu ca să mor, mai blând, mai în răbdarea/ Lui Dumnezeu ce se apleac-adânc/ Pân' la pământ şi mângâie spinarea,/ Şi-a mea, şi-a florilor ce-n rouă plâng". Scrisul împacă, deci cu gândul morţii, el intermediază mângâierea lui Dumnezeu, aduce liniştea. Dar cum autorul Infernalei comedii nu este tocmai un benedictin, el îşi caută consolări ceva mai lumeşti, deşi nu laice până la capăt. Există, fireşte, mereu aţâţătoare, "carnea lumească" a iubitei momite în şi prin poem (spaţiul sacru, protector, unde totul e posibil, unde orice coapsă se lasă mângâiată şi orice spaimă dispare la foşnetul unei rochii scoase fără hachiţe specifice), dar şi o spiritualizare a trupului, trezit din somn "tot cu sonete", care devine "biblie de carne". Ritualul senzual nu e o simplă gimnastică de întreţinere reciproc avantajoasă, ci caută să recupereze starea aurorală a cuplului dinainte de căderea în păcat; altfel spus, dinainte de confruntarea cu moartea: "Căci amândoi eram în pielea goală/ Şi bâiguiam cuvinte-abia iscate,/ Cu sufletele într-o dulce halandală/ Şi pipăindu-ne aripile din spate/ Înfăşurate-atunci, semeţe,-n soare,/ Ca nici o vidmă să nu ne doboare..." Emil Brumaru este un mistic, care adoră perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu concretizată în trupul feminin.
Tot în căutarea unei vârste situate în afara orizontului thanatic se lansează şi Corneliu Popel (un poet de real talent, stins, din păcate, la numai 28 de ani, în 1978), într-o elegie care deplânge, tacit, ruperea de copilărie. Numai naivitatea infantilităţii îl poate proteja pe om de spaima morţii. Neliniştea sub semnul căreia stă prezentul e această conştientizare adusă fatal de maturitate. Odată cu ieşirea din spaţiul sacru al copilăriei, totul devine simplă risipire, curgere, trecere către un dincolo deloc cordial: "Un Pinocchio zăcea în mine/ C-un noian de îndoieli amare;/ Era verde, dar cu-ncetul şi-a pierdut/ Din suavitate şi culoare./ Iar acuma, plină de candoare,/ Simt în mine o nelinişte crescând./ (Cineva-mi spunea că-n lemnul verde/ Seva dulce circulă arzând):/ Poate că mustind de-atâta sevă/ A-nceput să ardă tumultuos,/ Încât, deschizându-mă spre lume,/ Mi se scutura cenuşa sa pe jos". Prin urmare, sfârşitul vine ca o urmare a prea-plinului, ca o continuare inevitabilă a vitalităţii debordante. Neliniştea nu e decât simptomul neputinţei, căci de data aceasta singura certitudine este moartea, categorică până la a fi nedreaptă. De altfel, poezia lui Corneliu Popel valorifică acest filon tragic, al celui care citeşte semnele morţii şi în manifestările entuziaste ale erosului sau ale tinereţii, imprimând un inedit ton melancolic textelor, care se vor, de cele mai multe ori, blânde isonuri ce însoţesc lugubru inevitabila topire în moarte. Păcat că acest poet nu a avut şansa să-şi cizeleze şi să-şi fixeze talentul în mai mult de 2 volume, păcat că el a alunecat într-o meschină uitare.
Soluţia pe care Mihai Ursachi o alege pentru a face faţă acestei presiuni pe care certitudinea finitudinii o exercită asupra conştiinţei este adoptarea unei conduite histrionice. El jonglează cu măşti care sunt purtate cu voită stângăcie (ca în poemul Coliba, care se încheie lucid: "Am auzit şi de singurătate: când am să mor,/ cu cine-oi rămâne'n colibă, când voi fi singur,/ locuitor/ în pustietăţi, în adâncuri...") sau trivializează virtualitatea thanatică, însă nu cu gravitate, nu convins, ci doar atât cât să-şi cenzureze spasmul de nelinişte. E cazul textului intitulat, pe urmele scenariului mioritic, Nunta. Se poate lesne sesiza încă de la început că totul ţinteşte către o transformare a finalului în spectacol: "Şi iată acum mă prezint/ pentru nunta ce nu poate fi amânată./ Port semnul cel alb, pirostrii de argint/ şi sub pirostrii cele şapte stigmate.// Ştiu, ştiu, este foarte târziu,/ de parcă n' a fost niciodată". Când rostirea riscă să se sufoce în patetism, totul este deturnat într-un registru burlesc, care alunecă în derizoriu: "Ce are a face că preotu'i orb,/ când toţi cei de faţă în frunte cu nunii/ se pişcă de buce şi râd ca nebunii..." Kitsch-ul nu poate însă acoperi spaima acută, care reîntoarce confesiunea în zona gravităţii imperturbabile: "Mireasă, mireasă, ce fel de coasă/ este aceea la tine?" De altfel, această poetică a măştilor, care presupune o perpetuă mixare a procedeelor, folosirea ironiei pe post de calmant, îi este specifică "magistrului" Ursachi. Ea nu alungă însă frământarea, ci doar îi imprimă o tonalitate mai decentă. Dar chiar putem fi decenţi în faţa morţii?
Nu, pare a răspunde, dintre nişte scoarţe de cupru, Ioan Es. Pop. Nici o şansă, nici o eschivă nu e posibilă, căci "cei din urmă vor fi cei din urmă". Tot copilăria este cea care îl protejează pe om, aşezându-l în sfera tăcerii, a neînţelegerii, de fapt, "ca sub un clopot de fontă perfect ermetic". După ce raptul are loc şi copilul ia act de lumea din jur, "s-a dus şi omul care putea fi alt om", cel care ar fi putut afla, dacă ar fi rămas în acea stare de graţie, îngerească, "ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor,/ singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă". Aşa, nici somnul ca evadare, ca fugă de responsabilitatea la care certitudinea morţii te obligă, nici eschivele etilice, nici laşităţile şi nici crizele cinstite nu reuşesc să-l extragă pe individ din spectrul "religiei morţii". În poemul lui Pop totul e mai absurd decât la Kafka, fiinţa nu mai găseşte şi nici nu mai caută resurse. El e cel mai puţin dispus să îşi inventeze compensaţii sau să-şi agaţe bemoluri la angoasă. Dimpotrivă, tendinţa este cea de a împinge totul până la capăt, în căutarea unui ton tragic fără rest: "nu mai dorm, căci patul se scufundă -/ sicriu fosforescent în întunericul fără pată./ pământ al blestemaţilor, ce caut eu aici,/ de unde nimeni n-a scăpat vreodată?" Ars amandi nu mai există, iar ars moriendi devine o foarte dură mărturisire nudă a spaimei tranchilizante. Poezia (ars scribendi) înteţeşte totul, e un soi de terapie care funcţionează invers, agravând lucrurile (dacă mai e cazul). Mântuirea nu se mai află decât în oroare, totul se cere împins până la capăt, numai astfel ajungându-se la expierea traumei. Căci, mărturiseşte, poetul, doar aşa se mai poate ruga. Cum? Simplu: prin această poezie smulsă din sine, crescută din nevroză. În cele din urmă, ars scribendi devine ars moriendi. Şi viceversa. Ioan Es. Pop împinge până la ultimele consecinţe această tragică asumare existenţială a poemului.
La ars scribendi recurge şi Pavel Şuşară pentru a îmblânzi spaima de moarte, în Universul din cuşcă. Acest univers este însă unul livresc, oniric, ficţional, iar cuşca este textul care îl cuprinde. E, altfel spus, o cuşcă de protecţie, nu una coercitivă. Numai în spaţiul ei protector poetul poate fi mai mult decât un simplu observator al unei realităţi care nu se lasă contrazisă. El pune între el şi lume o lentilă de hârtie, care nu e decât textul propriu-zis şi care, filtrând-o, schimbă esenţial realitatea, o poetizează: "coala de hârtie, mirosind a clei, a paie, a stuf, a cârpe murdare, a pădure de brad (...) se ia cu amândouă mâinile, între arătător şi degetul mare, şi se priveşte în faţa geamului, contre-jour, până când lumea se abureşte, devine opacă şi îşi pierde dimensiunea a treia..." Trecerea de la a treia la a doua dimensiune echivalează cu transformarea realităţii în real. Adică în construct textual. Şi astfel poemul se mulţumeşte a fi o lecţie despre poem. Sau, ca să lărgim sensul, despre poezie. Prima regulă: a privi totul doar prin porii de hârtie, printre zăbrelele textului. A muta toate datele realului intra muros. Retrăgându-se din ea, poetul dă iar naştere lumii, purificând-o. Altfel spus, o textualizează. Scriitura devine, treptat, narcisistă şi aboleşte realul, exilându-se, indolentă, în propria piele. Tot ce ţine de realitate, de lumea din afara "cuştii" ("aventura, durerea, suferinţa, martelarea, flagelarea, obedienţa, neruşinarea, onania") este reinventat într-o "sinteză severă", mai pură, prin procedeul "întoarcerii perfide către sine". Astfel, actul scrierii devine principala preocupare a poemului; altfel spus, subiectul poeziei se confundă cu obiectul acesteia, iar gestul concret al naşterii textului capătă greutatea unui rut germinativ. A scrie înseamnă, de fapt, a da viaţă.
Vi se par vorbe mari? Nu sunt, vă asigur, căci poezia autentică nu e un discurs ornant, ci unul care îi mijloceşte cititorului accesul la marile experienţe: cea a iubirii şi cea a morţii sau a acceptării acesteia. Accesul înseamnă, de fapt, înţelegere, asumare, nu simplă testare fiziologică a lor.
Iată de ce, o colecţie de poezie de un asemenea calibru şi într-o asemenea înfăţişare estetică, cum este cea apărută la Editura Eis Art, trebuie considerată o sărbătoare.