Amândoi sunt mari poeţi
ai exilului românesc;
au plecat (sau au rămas)
în Occident după ce
publicaseră versuri şi în
ţară. Aron Cotruş devenise
unul din poeţii importanţi
ai perioadei interbelice, unul
dintre cei mai citiţi şi mai recitaţi;
Ştefan Baciu, tânăr poet – între
ei era o diferenţă apreciabilă de
vârstă, publicase în ţară doar
volumul de debut, bine primit
de critica literară a vremii şi
premiat de Revista Fundaţiilor
Regale.
Amândoi erau biografic legaţi de
Braşov, frumosul oraş de la poalele
Tâmpei. Ştefan Baciu, mai mult,
căci era născut la Braşov, era fiul
directorului Liceului braşovean „Andrei
Şaguna”, şi ca elev de liceu încă începuse
să publice în revistele locale germane
sau româneşti. Aron Cotruş făcuse
câteva clase de liceu la Braşov,
unde îşi trecuse şi bacalaureatul şi
era prieten cu profesorul Ion Baciu,
tatăl „poetului tânăr”, ambii făcând
parte într-o vreme din redacţia „Gazetei
Transilvaniei”. Ştefan Baciu era un
mare admirator al poeziei lui Aron
Cotruş, avea toate volumele poetului,
unele chiar în două sau trei ediţii,
achiziţionate îndată după apariţie, şi,
în exil fiind, această preţuire a rămas
statornică, publicând articole despre
Aron Cotruş, omul şi poetul.
Una din cele mai importante
publicaţii literare ale exilului românesc
a fost „Revista Scriitorilor Români”
despre a cărei apropiată apariţie Virgil
Ierunca îl vesteşte pe Aron Cotruş
printr-o scrisoare din 16 mai 1960:
Stimate Domnule Cotruş,
Ultimul Congres al Societăţii Academice
de la Roma a luat hotărârea să scoată
o revistă de literatură cu redacţie la
Paris şi intitulată „Revista Scriitorilor
Români”. Cum redacţia acestei reviste
mi-a fost încredinţată mie, lui Vintilă
Horia, Mircea Popescu şi Eugen Drăguţescu,
îmi fac o datorie să vă invit să cinstiţi
primul număr al acestei reviste cu unul
sau mai multe poeme.
Cu speranţa că veţi răspunde afirmativ
acestei iniţiative de slovă şi gând –
pe româneşte – vă rog să primiţi odată
cu mulţumirile mele, asigurarea stimei
ce v-o port.
Virgil Ierunca
(v. Dumitru Borţan, Ion Buzaşi, Aron
Cotruş- Marele desţărat .Corespondenţă.
Întregiri documentare, Editura Armanis,
Sibiu, 2013, p. 278.)
Revista proiectată apare cu doi ani
mai târziu, în 1962 şi se deschide
cu un articol-program (nesemnat,
redactat, probabil, de Virgil Ierunca)
şi intitulat Cuvânt înainte, având ca
motto legământul lui Bălcescu, rostit
în exil, atât de potrivit cu statutul
acestor scriitori grupaţi în jurul
revistei:„Noi aici ne vom lupta cu
cuvântul cât vom putea”. Articolulprogram
– amintind de vestita Introducţie
a lui Kogălniceanu la „Dacia literară”
deplânge starea jalnică a literaturii
din ţara, pe care au fost nevoiţi să o
părăsească, dar „o parte din talentele
româneşti a aflat adăpost în lumea
liberă, unele au câştigat faimă peste
mări şi ţări.” „Revista Scriitorilor
Români” afirmă că „adevăratul spirit”
al literaturii româneşti este „prezent
şi viu” în paginile acestei publicaţii,
care vrea să stabilească o „legătură
vitală între trecut şi viitor”. Evident
că atunci când se vorbea despre scriitorii
din exil „care au câştigat faimă peste
mări şi ţări”, articolul-program îl avea
în vedere, în primul rând, pe Aron
Cotruş, la acea dată cel mai cunoscut
poet al exilului românesc. Poetul
răspunde invitaţiei de colaborare, dar
poeziile sale (Rugăciune, Psalm românesc
nr.1 şi În noi toţi uriaş reînvie) apar
postum, poetul trecuse la cele veşnice
în toamna anului 1961. În primul
număr mai găsim semnăturile lui
Mircea Eliade, Vintilă Horia, N. I.
Herescu, Petru Dumitriu care părăsise
de puţină vreme România comunistă,
şi semnătura unui admirator al lui
Aron Cotruş, Ştefan Baciu, – aflat şi
el acum în exil, care publică la trei ani
după moartea poetului lui Horia, în
nr. 2/1964 al revistei un amplu eseu
Aron Cotruş – omul şi poetul. Titlul
este uşor derutant căci nu este un eseu
monografic, ci o frumoasă evocare
memorialistică, în care este conturat
mai ales portretul omului Aron Cotruş.
Ştefan Baciu vorbeşte de începuturile
sale literare (debutul din 1933, când
era încă elev la Liceul „Andrei Şaguna”
din Braşov), despre comoara de cărţi
şi autografe ţinute într-o ladă moştenită
de la un unchi al său în care se
aflau George Coşbuc, Eugen Goga,
Victor Eftimiu, în ediţii cu afectuoase
dedicaţii către tatăl său profesorul
Ion Baciu – şi bineînţeles Aron Cotruş,
cu volumul său de debut Sărbătoarea
morţii, Arad, 1915, toate având caligrafia
atât de originală, stranie a lui Aron
Cotruş, „ accentuată cu timpul devenind
o adevărată pictură, făcută parcă din
pană de gâscă, aşternută pe hârtie
cu tihnă, spre a da cât mai mult impresia
de scris muncit, cugetat, temeinic”.
Cititor statornic al poeziei lui
Cotruş, tânărul Ştefan Baciu, aspirant
şi el la gloria poeziei, se străduieşte
să-şi facă rost de volumele sale, îndată
după apariţie, şi atunci când nu
reuşeşte, îi scrie poetului chiar în
Varşovia, unde acesta se afla ca ataşat
de presă, să binevoiască a-i expedia
volumul Printre oameni în mers,
1933, care „aduce un sunet cu
totul nou, nu numai în poezia monocordă
a lui Cotruş, dar ceea ce mi se părea
mult mai important, în poezia
românească, în mijlocul căreia aceste
cântece sunau cu un timbru neobişnuit,
cu o melodie în care, în acelaşi timp,
se îmbinau, strigătul lung al moţului
geamgiu sau ciubărar, lovitura de
târnăcop a minerului, ciocanul omului
din fabrică, sunetul coasei în iarba
umedă, furnalul de fabrică la margine
de oraş. Cum era de aşteptat, au
apărut imediat imitatorii, poeţi ce se
vroiau «cotruşieni», care însă niciodată
n-au izbutit să se ridice nici măcar
până la genunchii acestui poet, care,
cu o siguranţă excepţională, îşi mergea
drumul, acest drum început de Andrei
Mureşianu, dus la culme de Octavian
Goga.” (loc. cit., p.12-13)
Cea mai puternică impresie i-o
produce însă volumul Horia (1934).
Îl consideră cel mai bun volum de
poezii a lui Aron Cotruş „atât de
nou ca sunet poetic românesc, atât
de vechi ca sentiment revoluţionar
transilvan, încât, în timp foarte scurt,
lungul poem avea să fie publicat şi
republicat în numeroase reviste, recitat
la serbări şi şezători literare” (p.13)
Şi cum în perioada interbelică era
moda şezătorilor literare , Ştefan
Baciu îşi aminteşte că a asistat la
Braşov în sala Astra, în 1935, sau
1936, la o recitare extraordinară a
poemului chiar de către Aron Cotruş.
Din grupul de scriitori prezenţi la
Braşov la acea şezătoare literară mai
făceau parte nume cunoscute ale
literaturii interbelice: Ionel Teodoreanu,
Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu,
Mihail Sorbul, Al.Cazaban ş.a.
Prezentatorul era poetul George
Gregorian, care, la un moment dat,
spre sfârşitul şezătorii literare a
anunţat:„Şi acum, iubiţi braşoveni,
poetul Aron Cotruş va declama poemul
Horia .” Urmează cea mai frumoasă
pagină a acestei evocări şi în mod
sigur cea mai reuşită descriere a
felului în care Aron Cotruş recita
acest poem, care începe cu versurile
devenite clasice:
„De jos, / te-ai ridicat drept, pietros,
viforos, / pentru moţi, / pentru cei săraci
şi goi şi pentru toţi / ş-ai despicat în
două istoria, / ţăran de cremene / cum
n-a fost altul să-ţi semene, / Horia.
Imediat după pronunţarea primelor
două versuri, cuvintele au câştigat alt
sunet: pietros, viforos dintr-o dată a
dispărut politeţea şlefuită şi totuşi
directă pe care o văzusem de dimineaţă,
şi-acum aveam impresia că Detunata
a început să vorbească. (Ciudat: în
1960, când am călătorit prin America
Centrală, trecând prin El Salvador,
m-am oprit în faţa vulcanului Ilopango,
din care iese necontenit o coloană de
fum, însoţită foarte des de sunete
subterane, şi m-am gândit că vocea
lui Cotruş era, de fapt, o voce a
pământului). Poemul se desfăşura
în faţa unei săli împietrite, în acelaşi
timp ca o enormă frescă, dar şi ca o
furtună care s-apropie desemnându-
şi pe cer siluete de nori negri, din care
ies fulgere ce trag figuri nebănuite pe
nourii tot mai deşi.
Omul în haina albastră nu mai era
un poet care declama: cred că prin glasul
lui se adresau sălii Horia schingiuit pe
roată, Iancu doinind din fluier, Mureşianu
scandându-şi marşul redeşteptării
naţionale, întreg Ardealul. Într-o măreaţă
şi impresionantă defilare, trecutul se
perinda în faţa acelor oameni care îşi
vedeau, în mod paralel, poetul şi istoria,
întrupată într-una din cele mai caracteristice
şi mai profunde piese de poezie românească.
Câteodată, când Cotruş răsufla mai adânc,
ca să reînceapă cu vigoare mai gravă,
sala părea că e legată cu un fir invizibil
de vocea care izbucnea de sub «papillon»,
dar, de fapt, acolo nu mai era nici o cravată
«domnească», ci pieptul aspru şi păros
al unui ţăran din Haşag, care făcea un
bilanţ şi vedea, în viitor, peste prăpăstii
de potrivnicie, toată istoria neamului
românesc, pentru care Horia, întrupat
acum din cuvintele poetului, era cel mai
desăvârşit simbol. Câteodată mi se părea
că vorbele poetului rămân suspendate
în aer şi că iau trup în formă de statuie,
dar când vroiam să pun mâna să le simt,
îmi dădeam seama că acest artist
făcea sculptură din cuvinte, şi că,
după ce cuvintele luau formă, se împrăştiau
deasupra sălii, ca o coroană nevăzută de
fum. Sângele lui Horia, izbucnind din
vorbele lui Cotruş, picura peste braşovenii
din sala teatrului «Astra»”. (loc.cit. p.19-
20. Ediţia menţionată , Aron Cotruş,
marele desţărat, este însoţită de un C.D.
cuprinzând un ciclu de poeme între care
şi Horia în recitarea inimitabilă a poetului
care ne poate da o idee despre acea seară
de poezie braşoveană cu declamarea de
neuitat a lui Aron Cotruş)
A ascultat peste câţiva ani poemul
Eminescu, scris la 50 de ani de la
moartea poetului, dar impresia nu a
mai fost la fel de puternică: „… l-a
spus extrem de frumos, ritmat
într-o ţinută aproape eminesciană,
dar n-am găsit în vocea lui, când
vorbea despre poetul «Luceafărului»
aceeaşi fervoare, acelaşi elan, aceeaşi
putere de luptă, pe care în seara din
Braşov le-am descoperit ca pe-o
adevărată forţă telurică.” (p.20)
Ajuns secretar de redacţie la revista
„Gândirea”, Ştefan Baciu îl convinge
pe Aron Cotruş să colaboreze la revista
lui Nichifor Crainic, deşi poetul lui
Horia nu era în relaţii bune cu acesta.
Apoi au emigrat amândoi – „doi ardeleni
în lumea largă” – , Ştefan Baciu în
America de Sud, Cotruş în Spania
şi apoi în Statele Unite, trimiţându-i
tânărului confrate ultima carte de
poeme „de pe care nu lipsea aducerea
aminte a oraşului nostru, Braşovul,
care atât pentru Cotruş, cât şi pentru
mine a însemnat atât de mult, nu
numai din punct de vedere sentimental,
dar şi ca mediu intelectual.”(p.22)
În 1960, cu un an înaintea morţii
lui Cotruş, a ascultat înregistrarea
poemului O, plecările ale cărui versuri
(„O, plecările, plecările, plecările/ din
toate porturile şi din toate gările”) „au
ajuns simbolice atât pentru poet cât
şi pentru mine şi pentru atâţia alţii
exilaţi români, care-şi plimbă nostalgic
dorul între Atlantic şi Pacific…Doi
ardeleni în lumea largă ”! (p.25)