Dan Hăulică, Oliv Mircea (ed.), Horea Paştina,
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

În Prelegerile de estetică Hegel spune că pictura are neajunsul de a depinde mereu de un perete de care e silită să atîrne, fiecare tablou fiind o podoabă menită a acoperi o suprafaţă goală, precum o parergă colorată umplînd un loc vacant.

În faţa acestei servituţi spaţiale, tabloul îşi ia revanşa prin conţinutul spiritual, caz în care pînza încetează să fie un accesoriu inert, devenind în schimb centrul în jurul căruia se organizează încăperea. Nu tabloul e ornament, ci încăperea e decorul care îşi trage sensul din aşezarea pînzelor în ea. Aceasta e impresia pe care o încerci în atelierul lui Horea Paştina de pe str. Simetriei nr. 74. Acuarelele lui pot sta foarte bine în raftul unei biblioteci sau pe speteaza unui fotoliu, după cum ochiul privitorului simte că acolo le e locul. Ce le defineşte e stăruinţa cu care îşi cer singure locul în care se cuvine să stea. Această decenţă a locului cuvenit face ca tablourile lui Paştina să dea încăperii statutul de decor. Nu tabloul e element de decor, ci camera. Ochiul nostru grăbit nu mai surprinde rădăcina comună a decenţei şi decorului, ambele descinzînd din deceo (a se potrivi, a se cădea) ca act de naştere a armoniei. Cînd spunem despre un om că nu face parte din decor, surprindem lipsa de potrivire cu locul, adică discrepanţa ce-l rupe spiritual de mediu. Acelaşi lucru se întîmplă cu tablourile: armonia locală e dată de detaliul că încăperea îşi trage sensul din conţinutul lor.
Din această armonie inversă, în care incinta creşte din culoarea pînzelor, se hrăneşte pictura lui Paştina. Ce izbeşte la tablourile lui e că lucrurile nu lasă umbră, conturul lor nefiind însoţit de haloul de întunecime pe care îl cere o lumină care cade de undeva: de sus, de jos, din spate sau din părţi. Lumina nu cade de niciunde, şi de aceea nu lasă umbre. De aici senzaţia că obiectele lui Paştina se aplatizează sub presiunea unei priviri frontale care le lăţeşte, furîndu-le adîncimea. Majoritatea pînzelor nu au perspectivă: cana fără toartă nu are grosime, pianina cu vioară nu are coadă, potirul de pe masă nu are un fundal sugerat prin tuşe. Lucrurile se epuizează în suprafaţa lor bidimensională, graţie unei vederi în plan, în care cea de-a treia dimensiune e înlocuită de culoare. Dar la Paştina culoarea nu e amestec cromatic, ci pigment sufletesc, adică proiecţie a stării de spirit pe care o pune în desen. Avînd o natură mansuetă a cărei sfială atinge pragul inhibiţiei verbale, din pensula lui culorile ies stinse, uneori şterse, niciodată stridente, ca o veştejire moale în tente limfatice. E moliciunea de ochi recules a unui credincios care molipseşte lucrurile cu blîndeţe contemplativă, de aici tenta apoasă, alburie sau pămîntie a desenelor.
Predilecţia pentru nuanţe şterse merge mînă în mînă cu conţinutul tablourilor. Paştina pictează colţuri de lume, dar aproape deloc situaţii umane. Cele cîteva portrete (mama, soţia, Dumitru Stăniloae) sînt prea rare pentru a încălca regula. Ochiul său e atras de naturi moarte, de peisaje şi de interioare obişnuite, de aceea pictura nu-i alegorică: ea nu povesteşte nimic în accepţia epică a termenului. O farfurie cu struguri, cîteva ghivece cu flori sau un ungher de grădină nu au o parabolă în subsidiar. Ele nu transmit cunoştinţe, ci deşteaptă imbolduri meditative. Pictura lui Paştina nu are fabulă însoţitoare. Zadarnic ai căuta un sens logic acelor episoade pe care, în lipsa desenului, le-ai putea descrie prin cuvinte. La Paştina nu există sens logic, ci doar miez estetic care culminează în tresărire mistică.
Contemplativ pînă la înlemnirea cu orele într-un scaun, Paştina nu pictează din imaginaţie şi nici sub inspiraţia unui motiv cultural, şi de aceea ar fi inutil să te întrebi ce spune cutare tablou. Pentru Paştina, sensul logic al picturii e vană superstiţie, din acest motiv pînzele nu spun ceva, ci trezesc dispoziţii asemănătoarecelor din care s-au născut. Mereu are în faţa ochilor un model de la a cărui concreteţe nu abdică niciodată, singura abatere pe care şi-o îngăduie fiind repetiţia unor laitmotive pe care le strecoară în pînze: motivul crinului, al porumbelului, al florii de măr, al acoperişului, al cobzei etc.
Ca orice natură credincioasă, Paştina are aderenţă la fundament, adică aplecare spre latura ominoasă a existenţei, convingerea că pretutindeni există un temei spiritual împrumutîndu-i optica unui cercetător care vede efigia duhului peste tot: în crucile unui cimitir, în silueta unui salcîm, în crusta pîinii, în conturul scaunului, într-o cană cu trei garoafe. E în Paştina o natură rustică, iubind asperităţile concrete şi simple, cu înclinaţie htonică spre făpturi de pămînt: ceramică, livezi, cîmpuri, alături de atracţia pentru prezenţe lemnoase: biserici, ferestre, trunchiuri de pomi.
Premisa lui Paştina e că în orice colţ de lume substratul spiritual iese la iveală, grija artistului fiind să pună pe pînză ce vede în faţa ochilor, căci oricît de banală e realitatea pictată, din ea răzbate epifania. Sacrul dospeşte sub aparenţe banale. O pictură redă realitatea în măsura în care îi oglindeşte fundamentul de duh. Dacă însă duhul lipseşte, pictura e în carenţă de orizont spiritual, şi atunci observaţia lui Hegel intră în vigoare: tabloul devine accesoriu de umplut pereţii.
Paştina e un credincios fără principii dogmatice, un mistic fără argumente discursive. O natură clementă, tăcută, fără vehemenţe oratorice. Decît să lege o conversaţie de politeţe mai bine pictează zece acuarele. Un taciturn cu apetenţe monahale şi cu umori placide. Rugat să vorbească despre propriile tablouri, nu ştie să le laude, nu ştie să le explice. E un pictor fără doctrină şi fără replici pregătite de acasă. E ingenuu pînă la spontaneitate naivă, de aceea la Paştina flerul numinos nu e însoţit de un simţ critic care să dea sentinţe abstracte.
Paştina are repulsie de abstracţiuni, simboluri şi coduri, avînd vocaţia concretului pe care îl are sub ochi. E încredinţat că un tablou se împlineşte atunci cînd duhul se străvede în el, iar pentru asta trebuie să fie fidel flerului mistic. Din acest motiv, Paştina e un pictor cu virtuţi religioase în ale cărui tablouri nu e nici urmă de dogmatică bisericească. Nu a încercat niciodată să picteze icoane, poate din aceeaşi candoare de a nu se apuca de ceva pentru care nu era pregătit tehnic, deşi sub unghiul curăţeniei lăuntrice Paştina e peste pragul iconarilor. Pe de altă parte, cînd l-a nemulţumit înfăţişarea unui tablou, nu l-a aruncat şi nici nu l-a distrus, ci l-a răzuit fără milă folosindu-i din nou pînza. Cînd l-am întrebat cînd îşi dă seama că un tablou e gata, răspunsul i-a respectat latura nesofisticată a intelectului: „cînd simt că, dacă îi mai adaug ceva, îl stric“. Dar instinctul surplusului care desfigurează un tablou nu e sprijinit pe argumente teoretice: pictorul simte măsura, intuieşte pragul şi se opreşte, dar măsura nu poate fi descrisă, cum nici pragul nu poate fi explicat. Însuşi detaliul că Paştina se consideră pictor şi nu „artist plastic“, adică purtător de vocaţie, şi nu posesor de meserie, e un indiciu al hramului pe care îl poartă.
Spuneam că la Paştina culoarea nu e o chestiune de dozaj cromatic, ci o formă de pigment afectiv, amănunt pe care îl resimţi în efectul alinător al pînzelor. Tablourile au efect de parigorie, adică de liniştire pe baza unei molipsiri tihnite. Atmosfera e de răgaz cuminte şi viziunea e statică, liniştită, fără răscoliri şi fără tensiuni. De fapt nu se întîmplă nimic în tablourile sale: nu găsim acte, ci potenţe, nu aflăm gesturi, mişcări, atitudini, ci, stări, aşteptări, cufundări. Lucrurile sînt lăsate în voia lor, nu sînt smucite şi nici deformate, ele plutesc în tihna creaţiei, în duhul zăbovirii ce atinge lucruri concrete. Trăsătura tipică a lui Paştina corespunde grecescului sophrosyne – amestec de sfială, cuminţenie, cumpătare şi bun-simţ –, de aceea cînd Platon şi-a scris dialogul Charmides, a cărui temă e chiar virtutea cuminţeniei (sophrosyne), personajul pe care l-a avut sub ochi trebuie să fi semănat cu Horea Paştina.
Singurele pînze care contrazic alura aerisită, de colţuri de lume liniştitoare, sînt cele care înfăţişează luxurianţa obositoare a unor grădini exotice (grădina lui Dan Nasta, din strada Rozmarin), unde privitorul se sufocă de înghesuirea prea multor detalii pe unitatea de suprafaţă. Densitatea de flori îţi provoacă saţietatea şi, în consecinţă, dorinţa de a fugi din faţa pînzei. E acolo o junglă prea încărcată ca să fie în ton cu reţinerea sfioasă a pictorului.
În rest, pînzele lui Paştina dau privitorului un sentiment de acalmie reculeasă, în contrast cu viermuiala citadină, fiecare cadru aducînd cu un exerciţiu de meditaţie fără cuvinte. Hegel are dreptate: pictura de talent nu are nevoie de pereţi.