Liber Belial sau viaţa
de dincolo adusă la tribunal
În liniştea Bibliotecii Batthianeum
din Alba Iulia, sub cota Ms. I 92, zace
într-o nemeritată uitare unul din cele
mai ciudate şi mai controversate
romane medievale: Liber Belial (1382).
Autorul lui, Giacomo Palladino (1349-
1417), arhidiacon de Teramo, apoi
de Florenza, a dus fabulaţia până
dincolo de graniţele imaginarului
medieval, propunând o rezolvare a
Armaghedonului în... instanţă. În
locul confruntării apocaliptice dintre
draci şi oştile îngereşti, el a imaginat
un insolit duel argumentativ ţinut
după întreg tipicul proceselor medievale,
instanţa fiind chemată să decidă cine
este în fapt stăpânul lumii.
Pretextul de la care începe
nemaiîntâlnitul proces îl are ca
protagonist pe „regele infernal Lucifer”,
cel care, neîmpăcat de pierderea
Paradisului, îl acuză pe Isus că a
încălcat împărţirea lumii prin coborârea
la iad şi eliberarea sufletelor patriarhilor.
În paranteză fie spus, autorul dovedeşte
aici o bună cunoaştere a Testamentelor
celor doisprezece patriarhi, apocrifele
pe care Sf. Paul le citează ades în
epistole şi a căror primă traducere
în limba latină, din 1242, a cunoscut
o enormă popularitate. În numele lui
Lucifer, „avocatul general al Infernului,
Belial”, pe care aceleaşi Testamenta
îl citează de 29 de ori ca pe un echivalent
al lui Satan, soseşte din Gheena pentru
a notifica instanţa divină asupra unei
plângeri împotriva „spoliatorului de
suflete” Isus. Speţa este trimisă de
Dumnezeu-tatăl la o primă instanţă,
„pagan Belial” fiind comisionat să
deschidă proces în faţa înţeleptului
„Rege Solomonis”. Ocupat cu sărbătoarea
Paştelui, Isus alege să fie reprezentat
în instanţă de „marele jurist Moysis”,
care îi propune ca martori-juraţi pe
„Abraham, Isaac, Iacob, David,
Johannes Täufer, Aristoteles, Virgilius
şi Hypocrat”1. Avocat versat, Belial
îi recuză pe toţi, pe motiv că sunt
suflete „spoliate” (spuilen; m. fr.,
despuillé) de Isus din Infern şi nu pot
fi imparţiali într-o cauză care implică
Paradisul şi Infernul. Mai mult, toţi
nu ar fi decât nişte ipocriţi şi nişte
înşelători – mai puţin Ioan Botezătorul,
pentru care Belial manifestă o
inexplicabilă curtoazie. De exemplu,
obiecţia lui2 în cazul lui Aristotel este
modul fraudulos în care acesta şi-ar
fi însuşit bunurile şi filosofia lui Platon!
În cele din urmă, cei doi avocaţi ajung
la mediere în faţa unui fel de curte
supremă, alcătuită din Octavianus
Augustus şi Ieremia, Moise, Isaia
şi Aristotel. Aici, după tiradele
împricinaţilor, mediatorii lasă decizia
în coadă de peşte, legendara ambiguitate
a justiţiei făcând ca ambele tabere
să-şi cânte triumful.
Pe când Aristotel
era confundat cu Lucifer
Dincolo de meritele retorice sau
literare, de detaliile istorice despre
funcţionarea tribunalului public
medieval, sau de tensiunea şi logica
argumentaţiilor teologice, romanul
acesta mai conţine ceva. El ne semnalează
mobilizarea tradiţiei oculte a Occidentului,
o tradiţie pe care canonicul de Teramo
o leagă direct de numele lui Lucifer,
spunând explicit că o cunoaştere
luciferică vine direct din Egiptul
păgân, acolo unde, argumentează
autorul3 prin gura personajului său
Moise, versetul din Ezechiel (29, 3):
„Pharaoh rex, Aegypti, draco magne”,
a sălăşluit „Sathan prinţul tenebrelor”
şi de unde vin toate ereziile şi idolatriile
aşa-zis luciferice care au invadat
lumea creştină. Despre acest Lucifer
spune Ezechiel (28, 13 sq) – şi aminteşte4
Giacomo de Teramo – că ar fi fost
cândva în Paradisul plin de pietre
preţioase un „heruvim ocrotitor cu
aripile întinse” (Ez. 28, 14), conducătorul
corurilor de îngeri, o poziţie egală cu
a arhanghelilor, din care, datorită
nelegiuirilor lui, a fost „doborât la
pământ”. Biografia celestă a lui Lucifer,
semnalată de eruditul canonic din
Teramo va ajunge punctul central al
ocultismului modern, epicentrul din
care s-a propagat un luciferianism
de masă, numit curentul New Age.
Când spui de Teramo, spui Belial,
iar când spui Belial invoci tot dreptul
secular diavolesc, bazat pe tradiţia
Sibilelor şi pe lucrarea lui „Sathanas”
şi Belzebub. Este tradiţia care a pus
la îndoială – spune teologul de Teramo5
– credibilitatea lui Isus, de la imaculata
concepţie până la pasajele aşa-zis
demonice din Isaia, Ezechiel sau
Apocalips. La această tradiţie, cartea
lui de Teramo adaugă şi ea un personaj,
pe demonul Belial, care intră în biblia
ocultismului medieval, Agrippa von
Nettesheim dovedind că l-a citit atent
pe de Teramo când se întreabă retoric,
în Cartea III din De occulta philosophia
(1533), cap. XVIII: De ordinibus
malorum daemonum, oare ce înţelegere
tainică (conventio) a putut avea Christos
cu „prinţul demonilor Belial (princeps
eorum Belial)”? Prin ocultismul
renascentist, mai exact prin Robert
Fludd şi a lui Istorie metafizică, fizică
şi tehnică a celor două lumi (1617-
1621), care face din Belial prinţul
demonilor în prima încercare de
sistematizare a universului magic,
moştenirea lui de Teramo va fi definitiv
inclusă la temelia ocultismului
occidental.
Dar Liber Belial mai semnalează
ceva. Ea ne arată că, în ciuda concesiilor
făcute de Biserică cu privire la gândirea
stagiritului, numele lui Aristotel
ajunsese în vremea în care de Teramo
făcea din filosof un personaj în romanul
său, o sinonimie a magiei demonice.
Cauza acestei maculări satanice este
celebra apocrifă Secretum Secretorum,
care a răspândit de la traducerea
ei, în 1232, faima magului Aristotel.
De fapt, era vorba aici de un Pseudo-
Aristotel, care a umbrit cu îngeri,
demoni şi miracole numele adevăratului
Aristotel.
De două ori, cenzurat!
Astfel de licenţe luciferice trebuie
să fi pus pe gânduri Inchiziţia romană,
care a trecut fără prea multe explicaţii
Liber Belial la Index librorum
prohibitorum6 în anul 1621. Era
perioada, poate nu întâmplător,
în care apărea în Germania Utriusque
cosmi historia, cosmologia magică
a lui R. Fludd, care făcea din Dumnezeu,
conform teoriei lui Paracelsus, un
alchimist care lucrează neobosit,
ajutat de îngeri şi demoni în laboratorul
său: universul. Dar epoca de glorie
a lui Liber Belial apusese deja, ultima
apariţie a romanului, în 1611, cu
un titlu schimbat: Processus Luciferi
contra Jesum coram judice Salomone,
nu se vrea decât un exemplu de alte
„jocuri serioase”, pe care editorul
le adună în volumul Processus iuris
joco–serius, Hanoviae, 1611. Câţiva
ani mai târziu, în 1617, şi tot în
Germania, juristul Jacob Ayrer va
da tonul interpretărilor ulterioare,
reducând Cartea Belial la o simplă
lucrare de practică juridică în
Historicher Processus Juris, colecţia
sa de procese pentru uz didactic.
Această reducţie face din romanul
lui de Teramo victima unei duble
cenzuri, clericale şi seculare, care
vor estompa toate deschiderile
conotative prin care textul respiră
o tradiţie luciferică. De atunci,
romanul care a cunoscut 38 de ediţii
doar în perioada 1468-1499 (după
1500 neexistând un inventar exact),
cu numeroase traduceri în germană,
franceză, italiană şi chiar olandeză,
cu nenumărate còpii de mână
care circulau în paralel cu volumele
tipărite, zace uitat în biblioteci. Din
perioada lui de glorie să mai reţinem
că prima ediţie tipărită nu a fost
nici în latină, nici în italiana autorului,
ci în limba germană, graba cu
care limba lui Faust l-a primit,
anunţând parcă epoca de aur a
necromanţilor Trithemius şi Agrippa...
Intitulată Consolatio peccatorum,
seu Processus Belial von der zeit der
gedonten urteil, Bamberg, Albrecht
Pfister, 1464, ediţiaprinceps a romanului
a apărut la un an după traducerea
manuscrisă deţinută de Biblioteca
Batthianeum. O traducere după o
copie latină, cum lasă să se înţeleagă
numele latineşti păstrate în text, şi
intitulată: Jacobus de Teramo, Das
rechtbuch genan(n)t der Beliall. În
codexul familiei von Trenbach, romanul
ocupă filele 1r-74r, şi arată ca un
manuscris neterminat, cu 44 de locuri
libere pentru figurile care trebuiau
să ilustreze textul. Pe coperta 2, o
însemnare manuscrisă lipită precizează
că „Das buch hat h(e)r bernhart /
geschennkt Ortolffus Trenb(ach) /
Anno Dm. 1468 (Cartea o are dl.
Bernhardt / cadou Ortolff Trenbach
/ Anul 1468)”. Iar pe f. 74r, după
Amen-ul final, un colofon datează
manuscrisul în „Anno Dom(ini) 1463
lasse(n) am Sankt Georgi tag Martz
iv (Anul 1463 terminată la abaţia
Sf. George ziua iv martie)”.
Aşadar, manuscrisul german aflat
la Alba Iulia a fost cândva proprietatea
vechii familii bavareze von Trenbach,
al cărui blazon apare miniat ca literă
capitală pe fila 78r şi ca ex libris
pe coperta 3 (lipit). Au fost doi Ortolffi
în familia von Trenbach, dar manuscrisul
a aparţinut, se pare, lui Ortolff von
Trenbach die Jüngere (1442-1502),
bunicul din Sand Mertten al fraţilor
Christoph (1511-1552) şi Urban
(1525-1598), unul alchimist, celălalt
cu studii de geomanţie şi chiromanţie
la universităţi din Italia şi Austria.
De numele primului se leagă laboratorul
alchimic descoperit în anii 1980 în
subsolurile conacului său din
Oberstockstall. Şi poate că manuscrisul
acestui lusus serius cunoscut azi sub
numele Liber Belial, citit la focul din
salonul conacului, în serile lungi de
iarnă de pe Tennengebirge, nu a
făcut decât să trezească sensibilitatea
şi curiozitatea tinerei generaţii
Trenbach pentru arcanele cunoaşterii
luciferice.
Note:
1 Cf. [J. de Teramo], Belial zu teutsch,
(in colofon:) Das recht buch Belial genant/
von des gerichts ordnung/ von latein
in tütsche sprach gebracht/ Hat gedruckt
und ordenlicher gefert/ der fürsichtig
Johannes Prüss Büchtrucker Burger zu
Strassburg zum thiergarten, 1507, f.
27v; v. et J. de Ancharano, Processvs
Luciferi contra Jesvm coram Jvdice
Salomone, Hanoviae, Typis Villerianis,
impens. Conr. Biermanni et cons., 1611, [sine pag.].
2 Cf. Belial zu teutsch, Strassburg,
1507, f. 38r.
3 Cf. idem, f. 38v-40r.
4 Idem, f. 40v.
5 Idem, f. 91r.
6 Index librorum prohibitorum, Romae,
Typ. Reverendae Camerae Apostolicae,
1841, p. 224.
