„Tot atâta poezie cât şi muzică“ ar fi trebuit
să fie scris pe afişul de prezentare al expoziţiei de
la Râmnicu Vâlcea, de la galeria UAP, adusă din
altă galerie, de la Bucureşti, de Angela Tomaselli.
Repetarea fenomenului este uşor de explicat,
artista se întoarce de fiecare dată, de la o vreme,
în ţinuturile natale, aici unde are o grămadă
de prieteni şi unde şi-a fixat şi reşedinţa de
vară, care s-a cam transformat în reşedinţă
permanentă. Oraşul Brezoi, de unde a plecat
în lume cu câteva decenii bune în urmă,
este un oraş special, care s-a dezvoltat ca
oraş industrial forestier imediat după Primul
Război Mondial, în fapt acesta fiind o colonie
de muncitori vărsaţi din mai toată Europa
Centrală, ori din Italia, sărăcite de prăbuşirile care
au urmat marii conflagraţii, de unde a venit şi
tatăl artistei, cu numele său special, făcut să nu
se piardă, ba dimpotrivă, aşa încât, atunci când
s-a putut, fiica acestuia a plecat să reconstituie
partea de familie pierdută prin meandrele istoriei.
De unde s-a întors mai apoi în ţinuturile natale
cu nostalgia unor locuri, pe care le avea în zestrea
genetică, obiectivată de acum, ce aştepta doar
să fie decodificată. Aşadar, în acest fel se poate
porni, cred şi la descifrarea tematicii abordate în
lucrările din această expoziţie despre care amintim
aici, Arhitecturi suprapuse, inaugurată cu un
performance, semănând mai degrabă cu o prezentare
de modă! Înainte de a povesti ce s-a întâmplat
şi mai ales cum, în acea seară de vineri, când galeria
UAP încheia de fapt un ciclu de vernisaje, încă trei
în aceeaşi zi, în alte două săli, cu care a fost cadorisită
filiala de către primărie, să mai aruncăm o privire
prin locurile vizitate de Angela Tomaselli. Nu cu
mulţi ani în urmă consemnam tot în această
pagină, dedicată de România literarăartelor
vizuale, că predispoziţia acesteia de a fixa
cadrul unor zone urbanistice medievale este mai
mult decât o nostalgie după ceva ce ar fi văzut
prin minunata noastră patrie, ci şi o fixare a
cadrului în care mintea aduce prin imaginare
personaje, care pot la rândul lor să populeze basmele
şi poveştile din cărţile pentru copii. Cât de adevărată
este sau a fost această presupoziţie, o ilustrează
ciclul său de alegorii, ce pot să trimită cu gândul
la un clasic al genului, Chagall, de care ne desparte,
în cazul de faţă, însă, atât de mult plăsmuirea în
sine a subiectelor, un suprarealism ponderat şi
nu în ultimul rând o altă manieră de lucru în planul
tabloului, excesiv de grafic pe alocuri la Angela
Tomaselli, tocmai pentru a intra mai uşor în
substanţa poveştii. Parcă înadins, Angela Tomaselli
desparte în cicluri alegoriile de cadrul lor, pe care-l
recuperează acum în aceste arhitecturi. Evident
că acest traseu putea să ia o direcţie mai apropiată
de peisajul pur românesc – dacă poate să existe
aşa ceva! – prin acele câteva ipostaze ale unor
secvenţe asupra cărora aruncă o privire aeriană,
uşor identificabile, unde naturala culoare a
arhitecturilor mănăstirilor moldoveneşti se
armonizează cu cea a colinelor de după care acestea
par că se ascund. Întoarcerea în cetatea medievală
elimină definitiv aproape orice urmă de prezenţă
vegetală, suprapunerile de cadre arhitecturale
suprimând orice posibilitate a acestora de a se
înfiltra în ramă! Îmi amintesc cu foarte mare
precizie câteva locuri pe unde am fost în Italia,
cum ar fi de exemplu un sat de păstori din apropierea
Romei, căruia îi şi spunea Cervara di Roma,
spânzurat pe o înălţime muntoasă greu accesibilă.
De pe cea mai înaltă terasă a clădirii, în care am
locuit câteva zile bune, se deschidea o perspectivă
asupra întregului peisaj, care semăna foarte mult
cu aproape toate înscenările propuse de Angela
Tomaselli în lucrările sale de acum. Imaginaţi-vă
toate suprapunerile de stiluri, intersecţiile de
unghiuri, culoarea acoperişurilor de olane sau de
ardezie, străzile atât de înguste încât fulgerau
ca nişte culoare interioare ale unui asamblaj general
greu de redus la o singura individualitate, dar şi
imposibil de obiectivat altfel decât ar putea să
fie o deconstrucţie a unor stiluri dintr-un amalgam
indescriptibil.
Sunt în desfăşurarea de pe simeze ipostaze
veneţiene, ale unor burguri transilvane, amintiri
ale unor treceri prin atâtea şi atâtea oraşe medievale
ale Transilvaniei de acasă, dar şi ale Italiei, de
care aminteam până acum. Strânse înlăuntrul
lor, aceste arhitecturi se desfăşoară ca orice
releveu peste care se transferă culoarea imaginaţiei.
În acest cadru, de ferestre deschise către o lume
de care ne amintim ca venind din poveştile de
altădată, citite de noi înşine sau auzite de la
bunici, şi-au desfăşurat exerciţiul şi performerii
care au purtat hainele croite şi pictate de Angela
Tomaselli în ziua vernisării, alunecând pe un
preş muzical produs de fiul acesteia, Alex Tomaselli,
însoţit de prietena sa, prin pasaje seducătoare
de ochiuri luminoase, ce ar fi putut fi semnalate
– şi înregistrate ca atare – drept cadre al stabilizării
imaginilor. Personajele, care evoluează în acest
context, transferă pe vesmintele lor aceste imagini
cu care pleacă în lume. Am putea vorbi aici de
un aer uşor artistocrat al veşmintelor, în
niciun caz purtând însemnele unor simboluri
ale artei tradiţionale româneşti, cum scria în
prezentarea de la Bucureşti criticul ce însoţea
expoziţia de atunci. Exista între imaginile din
tablouri şi picturile de pe veşminte – fie ele
pelerine, eşarfe, alte piese de îmbrăcăminte
feminină, o legătură intrinsecă, de acomodare
a lor într-un context care le-a generat pe amândouă,
să rimeze perfect; de abia aşa poezia se insinuează
printre faliile acestor bucăţi de istorie ce trec
uşor prin sita estetică a modernităţii, revitalizându-le.
E şi o romantică privire în toată întreprinderea
Angelei Tomaselli, de a parcurge cumva teritoriile
trecutului, ca o nevoie de obiectivare a visului
trăit doar imaginativ în basmele copilăriei.
Întrebarea, evident, pe care toate aceste
lucruri o pot conţine, ar fi legată de cât de puternice
sunt legăturile dintre pictură şi muzică, îmbrăcăminte
şi atmosfera generală a performance-ului, încât
la ruperea lor, ca piese de sine stătătoare, să mai
păstreze ceea ce de pe acum ar putea să pară
un vis al unei copilării neconsumate până la
capăt, în peisajul unui basm fragmentat.