Acestea sunt doar o parte
dintre meseriile pe care
le poate avea traducătorul
din Franţa şi din spaţiul
francofon în secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea.
Lor li se adaugă altele
precum, ajutor de notar,
preceptor, pedagog, instructor,
tipograf, trezorier, militar, om
de litere sau de ştiinţă.
Bibliotecarii şi jurnaliştii vin
să se alăture acestei meserii în
secolul al XVIII-lea, cînd se
semnalează şi activitatea unor
traducătoare, care provin, în
general, din mica nobilime şi
care preferă, cel mai adesea,
să traducă din engleză sau din
germană. În acest peisaj traductiv
văzut în mod feminin, Doamna
Dacier şi traducerile ei din
Homer constituie o figură aparte.
Meseria de traducător este, aşadar,
văzută sub semnul diversităţii şi al
eteroclitului; dacă traducătoarele
provin mai cu seamă din mica nobilime,
traducătorii pot proveni din nobilime,
cler, din elitele intelectuale, dar, la
fel de bine, din clasele medii.
Merită semnalat şi un alt fenomen,
care contribuie şi el în secolul al
XVII-lea la recompunerea şi extinderea
peisajului lingvistic al traducerilor,
care exprimă dezbaterile despre latină
şi locul ei în traducere, în concurenţă
cu limbile moderne, vii, dar care
spune ceva şi despre locul limbilor
orientale. Funcţionează în această
vreme Şcolile tinerilor de limbă (dacă
e să traducem literal), finanţate direct
de către regele Franţei, şcoli care
formează „dragomani”, adică interpreţi
pentru turcă, arabă, persană, importanţi
în diverse tratative cu Poarta Otomană,
de exemplu (Balliu, 2005, 17).
Acest secol propune, de altfel, o
imagine plină de contraste a
traducătorului, văzut uneori ca un
scriitor ratat sau ca o persoana
care scrie „atît de bine cît poate scrie
cineva lipsit de geniu”, cum va spune
maliţios d’Alembert, mai tîrziu, în
ale sale Observaţii asupra artei de
a traduce din 1759. În ciuda diversităţii
de meserii care furnizează traducători,
meserii, destul de deconcertante
astăzi în vremea şcolilor specializate
în traducători şi interpreţi, portretele
propuse de autorii volumului II al
proiectului deja semnala despre ILTF
– Istoria traducerilor în limba franceză
– dezvăluie dominante, valabile şi în
zilele noastre: abatele Desfontaines
este un literat în căutarea bunuluigust,
Jean Barbeyrac este un traducător
angajat, Paul-Jéremie Bitaube este
un conştiincios, prin excelenţă.
Imaginea controversată a
traducătorului este corectată progresiv
şi ameliorată către sfîrşitul secolului
al XVIII-lea, cînd se proiecteză chiar,
în tînăra republică franceză, o instituţie
pentru finanţarea traducerilor,
nerealizată însă. Mai tîrziu, de-a
lungul secolului al XIX-lea traducătorii
sunt identificaţi pe categorii precum
„funcţionar”, „prestator”, „lucrător”,
„savant”, „profesionist”, în funcţie
nu de sarcinile de lucru, ci de statutul
juridic şi administrativ. Cîţiva dintre
ei se bucură şi de un portret, care
reconstituie munca şi opera lor de
traducători, cu detalii despre condiţiile
de lucru, termene sau tarife şi uneori
şi cu acces la ideile lor despre traducere.
Traducătorii sînt puşi în lumina şi
scoşi din uitare, cu atît mai mult cu
cît ei nu lucrează doar pe texte literare
ci şi tehnice, ştiinţifice, juridice,
religioase, sau filozofice, după caz.
Putem spune că istoria concepută
de echipa ITLF este vie şi concretă
şi pentru că ea este, în egală măsură,
istoria traducătorilor şi a traducătoarelor,
cei 2000 identificaţi în primul volum
pentru secolul al XIX-lea, cei 1500
în al doilea, pentru secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea, cei 600 în
tomul recent apărut, centrat pe
Renaştere, urmînd să vedem cît de
spectaculos va creşte numărul lor în
ultimul volum proiectat în acest
ansamblu, cel pe secolul al XX-lea.
În secolul al XIX-lea, există deja
două mari categorii după care pot
fi împărţiţi traducătorii şi anume,
traducerea pragmatică sau nonliterară
şi traducerea editorială sau
literară, împărţire valabilă şi azi, dacă
ne gîndim la cartea lui Nicolas Froeliger
(2013), care defineşte traducerea
pragmatică drept tot ceea ce nu este
traducere literară.
Locul de care se bucură traducătorii
în istoria pe care o comentăm, exprimă
şi interesul pentru străinul şi stranietatea
din textul tradus, şi acestea mai
invizibile sau vizibile, de la o epocă
la alta, în funcţie de mentalitatea
traductivă dominantă. Se poate, de
altfel, vorbi în acest secol de o
lentă şi încă nesigură progresie către
profesionalizarea traducătorilor însoţită
de o anume structurare a unui
compartiment de traducere în lumea
editorială. În această situaţie traducerea
va fi socotită, în primul rînd, ca o
practică remunerată şi distinctă de
alte meserii privind limbile. Un alt
obiectiv al acestei istorii este şi punerea
în lumină a experienţei cît mai concrete
a traducătorilor pentru care traducerea
este activitatea principală şi care nu
sînt cunoscuţi, spre deosebire de
traducătorii de prestigiu, dar pentru
care, paradoxal, traducerea nu
este decît o activitate conexă.
În ciuda tendinţei de a oculta figura
traducătorului, tendinţă valabilă încă
şi în zilele noastre, percepţia romantică
asupra traducătorului poate să conducă
la o constatare optimistă ca aceea
a Louise-ei Swanton Belloc care afirma
deja în 1824în cartea sa Lord Byron:
„Sîntem în secolul traducerilor;
niciodată Franţa nu s-a arătat mai
avidă ca acum de opere străine.”
(2012: 151)
Autoarea capitolului intitulat
„Traducători”, Susan Pickford, încearcă
să răspundă la o întrebare deja pusă
de Patrick Hersant: De unde setea şi
nevoia de a traduce?
Răspunsul cel mai frumos este
desigur interesul pentru străin, pentru
celălalt, pentru stranietatea şi străinătatea
lui. Dar mai există şi răspunsul
mai terestru, ţinînd de partea economică
şi pragmatică a activităţii de traducere,
care are loc, tot mai des, în birouri
şi agenţii de traducere pentru a sigura
servicii specializate şi a permite
difuzarea informaţiilor din „artele
economice”, cum sunt numite ele pe
atunci. E vorba de texte apărute în
germană, suedeză, daneză, rusă sau
engleză, traduse în franceză. Această
categorie e în directă legătură cu
mişcarea de birocratizare, lansată în
Franţa încă la început de secol al
XIX-lea dar pregătită de alte fenomene.
Am pomenit deja şcolile de limbi
create în secolul al XVII-lea; la acestea
se adaugă, încă înainte de revoluţie,
birouri în care lucrează traducători
specializaţi în traducerea de acte şi de
decrete. Munca traducătorilor funcţionari
depăşeşte în secolul al XIX-lea traducerea
propriu-zisă şi merge spre asigurarea
unor cursuri de limbă, prestarea de
servicii de interpretariat, de selecţii
din presă etc.
Ei sunt aleşi în urma unor teste
de traducere, sunt adesea străini sau
provin de regiuni de frontieră, dar şi
„capitalul lor socio-cultural” este
important. Statutul de traducător
funcţionar este complex şi nu se
confundă cu cel de simplu copist,
după cum ne spune Auguste Brasévich,
traducător la Ministerul Afacerilor
Externe pe la 1846, al cărui dosar
s-a păstrat şi a putut fi consultat
de către Susan Pickford, care îi
face un portret de „traducător funcţionar”.
În cazul său este vorba de un
eroism disperat prin eforturile şi
numeroasele demersuri pe care el le
face, fără rezultat, pentru a obţine
tipul de salariu ce i se cuvine pentru
munca sa, pentru competenţele sale
lingvistice, pentru vechimea pe care
o are şi pentru sacrificiul tatălui său, mort pe cîmpul de luptă ca interpret
militar.
Apariţia traducătorilor prestatori,
experţi independenţi şi precursori ai
traducătorilor tehnici de profesie
liberală de astăzi, reprezintă tendinţa
de teritorializare care datează şi ea
de la începutul aceluiaşi secol. Ei sînt
recunoscuţi pe baza unui jurămînt,
numele lor figurează în nişte „almanahuri
judiciare” sau de comerţ iar jurămîntul
lor este ca o schiţă de „cod deontologic”
(2021:161), fiindcă ei sunt recomandabili
atît prin „moralitatea cît şi prin
cunoştinţele lor”, cum spune un anunţ
pentru o agenţie de traduceri.
Juridicizarea statutului de traducător
conduce la recunoaşterea traducerii
drept „prestaţie intelectuală”, a
„expertizei” drept apanaj al
profesionistului şi, fireşte, la exploatarea
competenţelor lingvistice în „economia
emergentă a ştiinţei” (2012: 160).
Portretul lui Charles-Louis Havas,
antreprenor în domeniul traducerii,
lămureşte şi mai bine importanţa
stăpînirii informaţiei şi distribuirea
ei printr-o agenţie de traducere, în
ciuda erorilor şi contrasensurilor care
se strecoară adesea în textele traduse.
Traducerea pentru editură este
obiectul unei specializări deosebite
şi este în strînsă legătură cu legislaţia
drepturilor de autor, elaborată ca
urmare a congresului de la Bruxelles
din 1858. Şi în acest domeniu Susan
Pickford distinge între mai multe
categorii: traducerea literaturii de
mare difuzare, realizată, în general,
de către traducătorii „proletari”,
„muncitori”, traducerea literaturii
prestigioase, făcută de către traducători
cu un capital literar şi o reţea (socială,
familială, literară) care îi susţine,
traducere practicată de către scriitori
recunoscuţi, traducere care se hrăneşte
adesea din aura lor literară deja
dobîndită. Portretul traducătoarei
literare Louise Swanton Belloc pune
în lumină importanţa pentru un
traducător de a face parte din una
sau mai multe reţele – familială,
literară, intelectuală – în cazul ei.
Cînd traducerea aduce mulţi bani,
ea este văzută ca o afacere şi presupune
procedee de accelerare a procesului
de traducere: sub-contractare,
segmentarea sarcinilor de lucru, sau
lucru în flux intens. Aceasta ne permite
să vorbim de o „maşină de tradus”,
de o „uzină de tradus” în care sarcina
lucrătorului temporar priveşte doar
lucrul brut, finisat apoi şi semnat
de către un traducător. O astfel de
organizare a activităţii de traducere
explică un caz uluitor ca acela al lui
Charles Auguste Defauconpret căruia
i se atribuie 800 de volume traduse
pe întreaga carieră, dintre care 47
într-un singur an şi anume 1928.
Uriaşa muncă de documentare
înfăptuită de Susan Pickford în arhivele
Editurilor Hachette et Hetzel dezvăluie
condiţiile contractuale de traducere
din epocă, în care se disting ierarhii
după limbi, genuri, public vizat, după
profilul traducătorului. Opoziţia
bărbat/femeie, parizian/provincial
joacă în defavoarea celei/celui din
urmă căruia i se nesocotesc drepturile
morale asupra traducerii.
Aceasta
din urmă poate fi asimilată în cazul
lor cu o simplă imitaţie, cu un act
mecanic şi nu cu o creaţie, cu o
producţie spirituală ca în cazul
traducătorilor prestigioşi.
Această complicată şi încă actuală
problemă a vizibilităţii/invizibilităţii
traducătorilor, care după cum ştim
deja nu sunt egali în faţa istoriei,
va reveni sub o formă sau alta de-a
lungul întregii serii numite Istoria
traducerilor în limba franceză, în
tentativa mereu reînnoită de a repune
în drepturi şi în lumină traducătorii
şi munca lor neştiută.
Referinţe:
Balliu, Christian, Les confidents
du Sérail, Université Saint-Joseph,
collection Sources/Cibles, Beyrouth,
2005.
Chevrel, Yves, D’hulst, Lieven,
Christine Lombez, Histoire des
traductions en langue française
XIX e siècle, Verdier, Paris, 2012.
Chevrel, Yves, Cointre, Annie, Tran-
Gervat, Yen-Maï (coord.) Histoire des
Traductions en Langue Française XVII e-
XVIII e siècles, Verdier, Paris, 2014.
Froeliger, Nicolas, Les noces de
l’analogique et du numérique. De la
traduction pragmatique, , Les Belles
Lettres, col. Traductologiques, 2013.
Pickford, Susan, „Traducteurs” în
Chevrel, Yves, D’hulst, Lieven, Christine
Lombez, Histoire des traductions en
langue française XIX e siècle, Verdier,
Paris, 2012: 149-188.
