Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Argumentarea şi sistemele de valori de Rodica Zafiu


O schimbare destul de profundă în natura discursului ştiinţific de la noi, manifestată în unele studii apărute în ultimii ani, priveşte angajarea ideologică clar marcată a autorilor: despre mahala, violenţă, feminism etc. se scrie adesea de pe poziţii eticiste, cu convingerea desfăşurării unei lupte pentru impunerea binelui şi eradicarea răului. Acest ton e într-un fel şocant pentru cei obişnuiţi cu strategiile discursive din perioada totalitară: cînd doar discursul oficial dădea verdicte etice, discursul rezistent sau subversiv opunîndu-i-se printr-o neutralitate cît mai academică. Dar dincolo de obiceiurile noastre condiţionate istoric, şi fără a uita că un anume grad de subiectivism e inevitabil, mi se pare indispensabil, în practica ştiinţifică, efortul de a obţine măcar un anume grad de obiectivitate, prin multiplicarea şi relativizarea punctelor de vedere. E adevărat că la noi discursul etic a fost cam deficitar; dar certitudinile celor care se simt îndreptăţiţi de a despărţi binele de rău le pot da altora oarece fiori.

În cartea recentă care a provocat deja destule reacţii şi dispute - Sorin Adam Matei, Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Bucureşti, Compania, 2004 - sunt reunite studii sociologice adesea interesante la nivel pur descriptiv (chiar dacă cu inexactităţi de detaliu); teribilă mi se pare însă încărcătura evaluativă a textului, fundamental argumentativ şi de-a dreptul propagandistic. Desigur că sensibilitatea noastră la judecăţile de valoare e mult mai ascuţită cînd întîlnim valori pe care nu le împărtăşim. În fond, orice argumentare se bazează pe seturi de valori; sigure şi eficiente nu în absolut, ci în baza consensului pe care îl produce recunoaşterea lor de către public. Introducerea ca universale şi indiscutabile a unor valori care sînt departe de a fi acceptate de toţi e o strategie retorică răspîndită, dar vulnerabilă şi iritantă. În analiza retorică a unui text, izbesc cuvintele puternic marcate evaluativ, nu declaraţiile de obiectivitate care le însoţesc. În cazul de faţă, cîţiva termeni conţin în mod clar judecăţi de valoare, considerate de autor ca automate şi indiscutabile: modern e folosit ca termen pozitiv, elitism e un cuvînt negativ. Polaritatea se poate verifica în context, prin asocierea cu alţi termeni: generaţia elitiştilor paşoptişti deturnează idei şi sensuri, nu se sfieşte să facă uz de ele; în sfera elitismului se situează elementarul, neraţionalul; "idealurile elitiste au deformat idealurile moderne" (p. 10) ş.a.m.d. Chiar termenul paramodern sugerează o imperfecţiune faţă de standardele recomandate (e sufixul din paraliteratură, nu cel din paraleu; cititorul frustrat e totuşi consolat să afle că statutul para- e aplicat şi culturii franceze, sau chiar profesorilor titulari din universităţile americane). Mecanismul argumentativ e concesia: este recunoscut un mic bine, pentru a denunţa marele rău: "deşi bine intenţionată, nu s-a putut feri de păcatul tuturor grupurilor de prestigiu din România" (26); "grupurile de prestigiu nu sînt, prin definiţie, rele (....) însă... " (p. 30). Modalizatorul din păcate indică cu claritate de care parte stă răul: "reacţia lor (...) vine, din păcate, dintr-un trecut intelectual românesc moştenit de la paşoptism şi primul junimism" (p. 33). Dacă nu e cumva autoironic, titlul de capitol "Secretul sănătăţii sociale" are caracterul involuntar comic al ghidurilor practice din colecţii populare (adică esenţialmente pozitive!). Ideologia personală transpare în mărcile distanţării de alte opinii - de exemplu, talentele sînt "presupus înnăscute" - şi în mod special în uzul ghilimelelor: care subliniază ironic, de pildă, Ťcalitateať (p. 15). În sfera pozitivă intră automat modernitatea, cantitatea, valoarea pe piaţă; în schimb, lucruri care nouă ne pot părea înfricoşătoare - "instaurarea popularităţii (...) ca unic criteriu de valoare" (p. 38); "uniformitatea ideilor" (p. 42) - sînt prezentate în modul cel mai neutru. Revendicarea etică a autorului e de fapt foarte parţială: e bun ceea ce e egalitar (inclusiv în artă, talent, inteligenţă: toţi sîntem din naştere înzestraţi la fel!), e rău tot ce se depărtează de acest model. Iar exemplul pozitiv, la noi, l-ar oferi deocamdată televiziunile, care "cu fler pentru gustul public - au reuşit să pună cap la cap o strategie de vînzări şi publicitate care ţinteşte exact acolo unde-l doare inima pe român" (p. 53). De altfel, nu doar în primul studiu al volumului interpretarea e interesantă, în vreme ce evaluarea trezeşte perplexitate: cititorul poate fi uimit de surpriza pe care o acuză autorul în faţa felului în care tineri de succes nu se laudă cu munca lor, preferînd să-şi pună în prim plan viaţa privată: "acest fenomen este (...) produsul unei dramatice inversări a raportului dintre spaţiul public şi cel privat" (p. 187). Inversare, şi încă dramatică, din perspectiva unui set de valori pe care poate că nu toţi sînt obligaţi să-l împărtăşească.

Cred că, în genere, ideea că o argumentare ar putea convinge logic, raţional, prin exemple şi silogisme, e o stranie utopie: dacă seturile de valori ale autorului şi ale unora dintre cititori sînt total diferite, nu se produc acte de convingere, nici măcar parţială, ci doar iritări reciproce... Or, aici problema stă chiar aşa: nu cum este judecată o persoană sau interpretat un fapt cultural contează, ci semnul pozitiv sau negativ acordat unor noţiuni de bază: dacă modern înseamnă egalitarist, termenul este pentru unii clar pozitiv; dacă însă implică şi uniformitatea culturală, acelaşi termen devine, pentru alţii, negativ. Autorul îmbrăţişează total o anumită versiune a culturii populare americane, pentru care ar conta doar piaţa, consumul, succesul: o asemenea viziune e, desigur, utilă în cultura română, în măsura în care ne scoate din inerţiile elitiste (reale), dar devine foarte periculoasă dacă e propusă ca valoare supremă şi ideal către care trebuie negreşit să se tindă. Glisajul are loc în plan pur valoric: cultura pieţii ne pîndeşte, într-adevăr; "din fericire", ar zice autorul acestei cărţi; în vreme ce noi (care am ales deja, neinocent, verbul a pîndi) am putea spune "din păcate".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara