Un biet monah, retras într-o chilie,
Încearcă, ispitit de apogeu,
Să-l pipăie c-un braţ pe Dumnezeu,
Dar pipăirea lui tot întârzie.

Probabil, Demiurgul, pe furiş,
L-a prins rostind, în loc de psalmi, agate
Şi nu mai vrea acum să i se-arate
Nici când îl vede singur şi pieziş.

Monahul, obosit de aşteptare,
Văzând că ruga-i este în zadar,
Coboară printre gâze, plin de har
Şi iscă frumuseţi nemuritoare.