C. D. Zeletin: Domnu-i domn şi lerui ler, Bucureşti,Ed. Spandugino, 2017, 504 p.

în procesul creaţiei literare, selecţia constituie un act trebuitor pentru obţinerea unui text esteticeşte valid; despărţirea grîului de neghină. Un bilanţ fie şi provizoriu, în diverse etape, diriguit de ţelul reprezentativităţii, sub chipul arbitrajului între cantitate şi calitate, cu satisfacţia afirmării celei dintîi. La o vîrstă înaintată selecţia poate coincide cu un bilanţ avînd alura „definitivului“. E cazul lui C. D. Zeletin, ajuns octogenar, care ni se confesează amplu pe tema „arderii manuscriselor“ vechi. Cu superbie, d-sa declară: „De fapt, nu fac ordine, ci creez neant!“. Manuscrisele din adolescenţă şi chiar din copilărie – indiciu de precocitate – sunt supuse unui sever examen, în marea majoritate a cazurilor eliminatoriu. Ceea ce se cuvine reţinut nu în ultimul rînd e raportarea acestuia la criterii speculative. La capătul lor pare a se afla infinitul: „Iluzia de încheiere corespundea mai mult activării simţului meu de finit, «le sens du fini» în sensul franţuzesc. Încă din copilărie mă domina impresia că toate peste cîte dau, chiar dacă se încheie, sunt de fapt alte starturi, alte deschideri, astfel că agresiunea aceasta mă copleşea“. Aşadar începutul şi sfîrşitul ajung a coincide, într-o viziune de eternel retour. Multilateralul om de litere se autoanalizează cu o luciditate care îşi deploră din capul locului „o întreagă tinereţe refuzată“, cu atît mai dureros fapt cu cît se recunoaşte a fi fost înzestrat nu doar cu „instinctul lapidarităţii“, ci şi, oarecum paradoxal, cu cel al „fecundităţii“. Ceea ce înseamnă retrospectiv recunoaşterea unui efort considerabil, însă cu rezultatul zăgăzuit de condiţiile unei epoci nefaste. Refuzînd „orice concesii ideologiei comuniste“, d-sa risca neîndoios „toate avatarurile anonimatului“. Chiar dacă nu mai corespund conştiinţei auctoriale actuale, prin textele sacrificate ale scriitorului pulsează existenţialul, după cum ne încredinţează, „prin puterea de a evoca ani şi împrejurări de viaţă la care sunt mai sensibil acum decît eram atunci“. Am străbătut împreună aceeaşi epocă de marasm, care, în destule momente, părea fără ieşire, ceea ce ne îngăduie a ne apropia simpatetic secvenţele memoriei. Elev al Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu“ din Bârlad, C. D. Zeletin se vede nevoit a se replia prematur într-o lume a „visătoriei“, al cărei reper preţios îl reprezenta biblioteca şcolii, „concentrat de vremuri apuse, o insulă pacifică într-un ocean deloc pacific“. Fascinat de cărţile de odinioară, unele cu autograful scriitorilor interbelici, d-sa îşi adnotează astfel îndurerata candoare bibliofilă: „Eu n-am fost nici şoarece, nici fiară de bibliotecă: am fost copil de bibliotecă, adică înger…“. Dar paradisul cărţilor n-a putut supravieţui. În 1952, printr-un ordin „de la partid“, „cărţile au fost ridicate, duse în mare parte în groapa de var din curte, unde li s-a dat foc, ori cărate în cine ştie ce tărîm al pierzării“. Şi nu a fost singurul sacrificiu, întrucît cel ce urma să scrie el însuşi destule cărţi, îngrozit de ceea ce se întîmpla în preajmă, a găsit de cuviinţă a se autocenzura într-un mod ce semnifică în sine o probă a vinovăţiei regimului totalitar: „mi-am revăzut atent caietele de poezii, arzîndu-le (…) în sobă, pe cele care aveau legătură, în vreun fel sau altul, cu tabu-urile comuniste, necruţînd nici cea mai suavă aluzie care ar fi putut atrage atenţia vînătorilor de cuvinte speciale“. Adolescentul împătimit de lectură se vedea pe deasupra condamnat la solitudine chiar în mediul colegial. Propaganda oficială a ajuns să-i contamineze şi pe destui elevi care „dîrdîiau fericiţi sub fierbinţelile bolşevismului, dar care pe el îl încastrau şi mai mult în lumea lui“. Cei ce cutezau a-şi păstra corectitudinea riscau puniţiuni dintre cele mai aspre, în măsură a le compromite restul vieţii. Spectacolul oferit de una dintre victime e terifiant: „Tocmai ieşise clătinîndu-se dintr-o şedinţă clocotitoare sub imprecaţiile: «Te-am demascat, banditule! Ascundeai faptul că eşti fiu de chiabur! Cerem să fii eliminat din toate liceele din ţară!» Etc. Era de-adevăratelea distrus, mergea fîlfîind, eliminat de ura de clasă urlată de către colegii ameţiţi din aula toxică“. Alt elev care a emis vorbe inconformiste s-a pomenit „vîndut Securităţii“ de ticăloşia unui coleg care a „demascat“ un întreg grup şcolar, inclusiv un profesor, unii din cei în cauză sfîrşindu-şi zilele în temniţă. Un caz specific epocii. Ceea ce impresionează în mod aparte e neîndoios înşiruirea de scrupule prin care condeiul lui C. D. Zeletin tentează a-şi justifica întîrzierea cu care a purces la revizuirea textelor d-sale iniţiale. Găsim aici schiţat spectrul moral al unui scriitor în confruntarea cu vîrstele proprii, dar şi cu cele ale lumii care l-a circumscris, sub semnul unei sensibilităţi ce-şi află rezonanţa în cele trăite de subsemnatul, ca şi de alţi numeroşi congeneri: „Am amînat şi dintr-o stranie şi oarecum inexplicabilă dragoste ce port lucrurilor vechi, iar manuscrisele deveniseră, pe măsura trecerii anilor, tot mai vechi, tot mai ziditoare a cetăţii trecutului personal… Am amînat din respect faţă de un copil pe care îl simt că dispune de o altă identitate decît cea prin care mă recomand eu astăzi… Şi pe care trebuie să-l respect într-un sens ce nu mi-e clar. Am amînat şi dintr-un soi de deşertăciune care se luptă ca întinderea temporală să nu-i fie ştirbită. În sfîrşit, poate am amînat şi din slăbiciunea de a lăsa numai cît să fie bănuit, nu şi cunoscut, copilul ce eram, ca într-o sinestezie a simbolismului… Probabil pentru a părea mai bogat, mai felurit, mai interesant… În orice caz, important nu. Asta nu înseamnă că am renunţat să le rup“. Chiar dacă într-o accepţie obiectivă o asemenea evaluare semnifică un sfîrşit, dezolarea ce-o conţine nu i s-ar putea subordona. Unele suferinţe sufleteşti lasă urme de neşters.