Gellu Dorian: Dragă Arcadie Suceveanu,
am intrat în anul Centenarului Marii Uniri din
1918. Aş dori să stăm de vorbă, nu neapărat pe
această temă, ci pe ceea ce înseamnă literatura
dintre Prut şi Nistru scrisă timp de un secol.
Pe 27 martie 2018, Unirea României a început în
Basarabia, provincie a României aflată, pe atunci,
în administrarea noului regim bolşevic de la
Kremlin. Ce scriitori importanţi avea atunci
această provincie?
Arcadie Suceveanu: Da, timp de câteva
luni, din noiembrie 1917 până în martie 1918,
Basarabia s-a aflat sub administraţia noului
regim bolşevic (care nu îşi avea încă
sediul la Kremlin), dar până atunci, începând
din 1812, ea a avut statut de gubernie a Rusiei
ţariste. Aşa cum se ştie, timp de un secol şi
ceva, populaţia autohtonă a fost supusă unui
acerb proces de rusificare, de asimilare şi înstrăinare
de fiinţa ei naţională. Cei câţiva mari scriitori
născuţi din sol basarabean în acea perioadă, între
care B.P.Hasdeu, Costache Negruzzi şi Alexandru
Donici, nu au putut să se afirme decât trecând
Prutul, dincolo, în România. Dacă e să ne referim
strict la momentul Unirii, nu vom atesta decât
câteva nume proeminente în perimetrul basarabean:
Alexei Mateevici, Ştefan Ciobanu, Constantin
Stere, Ion Buzdugan, Pan Halippa şi alţi
câţiva; dar şi ei, cu excepţia lui Mateevici, care
moare chiar în acel an al Unirii, s-au afirmat
îndeosebi în perioada ce a urmat, cea a interbelicului
românesc.
G.D.: Tu te-ai născut, evident, mai târziu,
într-un stat supus regulilor staliniste. Unde?
A.S.: Eu m-am născut pe 16 noiembrie
1952, cu doar câteva luni înainte de moartea lui
Stalin, în comuna Suceveni (rebotezată de sovietici
– cu totul hazardat, contrar oricărei logici – în
Şirokaia Poliana), localitate de români sută la
sută, situată la poale de Carpaţi, în emisfera
nordică, cernăuţeană, a Bucovinei, la mică distanţă
de Rădăuţi şi Putna. Satul Suceveni a făcut parte
din Bucovina istorică,
adică din acea Bucovină
care s-a aflat în componenţa
Imperiului
Austro-Ungar, şi acest
fapt întotdeauna a
constituit pentru mine
şi pentru conaţionalii
mei din acea zonă un
adevărat însemn de
nobleţe. De ce? Pentru
că, fapt cunoscut, în
perioada habsburgică,
limba română şi con-
ştiinţa românească s-au
conservat mai bine în
Bucovina decât în alte
părţi (decât în Basarabia vecină, să zicem), iar
localităţile noastre, în special Cernăuţiul, au
cunoscut un grad mai înalt de progres şi civilizaţie.
G.D.:Cum erau şcolile în care te-ai format?
Pentru că aşa cum este poezia pe care o scrii
acum nu dă a înţelege că ai învăţat ceva din
principiile lui Jdanov sau Makarenko.
A.S.: Am absolvit mai întâi şcoala de cultură
generală de 8 ani din satul natal, apoi şcoala
medie de 10 clase din comuna vecină Carapciupe-Siret,
localitatea de baştină a poetului Vasile
Leviţchi. Deşi noi, cei din Bucovina (Ucraina),
eram recunoscuţi şi atestaţi în acte ca români,
limba de predare din şcolile noastre era
„moldovenească”, iar programele de studii şi
manualele erau cele elaborate şi tipărite la Chişinău,
în RSS Moldovenească. Întregul sistem educaţional
de atunci era, evident, sovietic, adică profund
ideologizat, noi studiam istoria Rusiei şi a URSS,
nu şi (Doamne fereşte!) istoria României, iar
literatura „moldovenească” îi includea doar pe
clasicii circumscrişi ariei geografice a vechii
Moldove – cronicarii Grigore Ureche, Miron
Costin, Ioan Neculce, scriitorii Gheorghe Asachi,
Costache Negruzzi, B.P. Hasdeu, Vasile Alecsandri,
Alecu Russo, Ion Creangă, Mihai Eminescu etc.;
nu însă şi pe Titu Maiorescu, Grigore Alexandrescu,
I.L. Caragiale, George Coşbuc, Liviu Rebreanu,
Tudor Arghezi sau Lucian Blaga, care erau
consideraţi „români”, adică „străini” nouă. Ceea
ce ne-a salvat pe noi atunci a fost educaţia pe
care am primit-o acasă, de la părinţi, limba
română, obiceiurile şi tradiţiile populare româneşti
din satele noastre, cu rădăcini foarte puternice,
care s-au păstrat aproape intacte până azi şi care
ni s-au transmis din generaţie în generaţie.
Iar când au apărut radioul şi televiziunea, aparatele
noastre erau fixate de dimineaţa până seara pe
posturile româneşti, spiritul nostru absorbea cu
aviditate tot ce venea din „arcadia” românească.
Codul genetic al omului nu se schimbă, oricât
s-ar încerca... Dar adevărata mea conştiinţă
românească mi s-a revelat
şi a putut să se dezvolte
abia la Universitatea de
stat din Cernăuţi, când,
student la Facultatea de
Filologie Română, discipol
al unor profesori ca Vasile
Leviţchi, Zinaida Peniuc,
Grigore Bostan, am descoperit
cartea românească,
„biblioteca”, bucuria lecturii,
istoria şi estetica, când
am început să scriu şi să
public primele grupaje de
versuri. Eu şi colegii mei
de atunci, tineri poeţi
români din urbea cernău-
ţeană, citeam cu febrilitate revistele România
literarăşi „Luceafărul” (pe care le primeam pe
căi ocolite, tocmai din Rusia), descoperiserăm
fondul de „carte secretă” al Bibliotecii universitare,
unde puteam citi ediţii rare, cumpăram cărţi
româneşti din reţeaua de librării „Drujba” din
Cernăuţi, Moscova, Leningrad, Odessa, şi în
câţiva ani am reuşit să ne încropim, fiecare,
biblioteci personale. Ne consideram (şi chiar
eram!) scriitori români în literă şi spirit, cum se
zice, încercam să ne sincronizăm cu scrisul
congenerilor noştri din România, visam clipa
fericită când vom putea trece dincolo de sârma
ghimpată, pentru a ne cunoaşte mai bine ţara,
istoria, colegii de breaslă şi de generaţie...
G.D.: Cum era Cernăuţii, zonă a Bucovinei
de Nord, dar şi, în parte, a Ţării de Sus: Ţinutul
Herţei şi cel de până la Hotin şi Ceremuş erau
pline de români?
A.S.: Regiunea Cernăuţi a fost întotdeauna
un teritoriu multietnic, în care populaţia majoritară
o formau românii şi ucrainenii. Cu timpul, însă,
începând din anul 1940, românii, trecuţi prin
malaxorul deportărilor şi exterminării în masă,
al deznaţionalizării şi mankurtizării forţate,
divizaţi pervers în „români” şi în „moldoveni”,
au fost aduşi treptat la condiţia de etnie minoritară.
Ţinutul Herţa, care dintotdeauna fusese în istorie
trup din trupul Regatului României, era (şi aşa
a rămas până în prezent) zona românească cea
mai pură. De asemenea, românii prevalau în
satele de pe valea Siretului şi în cele de pe malul drept al Prutului (există un mic segment
de Prut şi în Bucovina), adică în localităţile din
cele trei raioane – Hliboca (Adâncata), Storojineţ
şi Noua Suliţă. În schimb, în satele aşezate în
zonele nord-vestice ale Bucovinei, în care prevalau
rutenii şi huţulii – Chelmeneţi, Coşmani, Hotin,
Zastavna, Putila, Berhomet, Ceremuş etc. –
dispăruse încă pe atunci orice urmă românească,
ele fiind în câteva decenii complet ucrainizate.
În anii copilăriei mele şi ai primei tinereţi, oraşul
Cernăuţi mai păstra câte ceva din vechea atmosferă
de urbs bucovinensis, în pieţe şi pe străzi se mai
putea auzi vorbă românească, mai circula tramvaiul,
iar de sub varul de pe frontispiciul câte unei
clădiri transpăreau câteodată inscripţiile firmelor
şi instituţiilor interbelice... Dar, se înţelege, în
acea vreme coordonata românească fusese practic
exclusă din viaţa socială şi culturală a nordului
acestei provincii, iar din faimosul „model
multicultural bucovinean” nu mai rămăsese
aproape nimic. Cu toate acestea, românii au
reuşit să-şi păstreze identitatea şi să se bucure
de dreptul de a studia în limba maternă, iar
scriitorii şi ziariştii, împreună cu intelectualii
de marcă, au refăcut pe parcursul a câtorva
decenii instituţia literelor româneşti ce fusese
desfiinţată după 1940. Orice am spune acum, în
acea perioadă (spre deosebire de cea de acum)
existau cenacluri literare, funcţiona o librărie
cu o secţie de carte românească, iar Catedra
de Filologie română de la Universitatea din
Cernăuţi era o mică citadelă de cultură şi conştiinţă
românească.
G.D.: Când ai debutat şi cu ce?
A.S.: Am debutat pe când eram elev, în
1967, cu o poezie dedicată Mamei, în „Zorile
Bucovinei” – unicul ziar de limbă română din
Bucovina („sovietică”, bineînţeles). Editorial,
am debutat cu volumul de versuri Mă cheamă
cuvintele, în 1979, la Editura Karpaty din Ujgorod,
Ucraina, o editură care avea şi o mică secţie de
carte cu destinaţie pentru minoritatea românească
din Bucovina.
G.D.: Ţi-a fost greu să treci de la chirilice
la scrierea latină?
A.S.: Nu, nu mi-a fost deloc greu, pentru
că însuşisem această scriere încă din anii de
şcoală. În biblioteca noastră din sat se păstraseră
ca prin minune câteva cărţi în grafie latină, iar
bibliotecara, ştiind că tatăl meu şi mama mea
făcuseră şcoală românească şi nu se descurcau
în chirilice, mă însărcinase să le duc din când în
când aceste cărţi părinţilor mei acasă. Ei, fiind
oameni simpli, preocupaţi de muncile câmpului,
nu le mai citeau, în schimb eu, împins de curiozitate,
am început să le buchisesc... Astfel, îmi amintesc
că prima carte citită de mine în grafie latină a
fost volumul de nuvele Crucea a Şaptea de Anna
Sieghers. Mai târziu, la facultate, îmi formasem
o bibliotecă personală bogată (impunătoare
chiar), alcătuită aproape în întregime din
cărţi româneşti. Nu mai spun că, începând chiar
din acei ani de studenţie, îmi scriam poeziile
exclusiv în grafie latină. Or, temperamentul latin,
„sunetul originar” îţi cereau, intuitiv, veşmântul
firesc, însemnele nobiliare...
G.D.: Glastnosti-ul şi Perestroika te-au
prins la Cernăuţi sau la Chişinău? Ce te-a determinat
să emigrezi spre cealaltă provincie a Moldovei?
A.S.: După absolvirea facultăţii, din 1974
şi până în 1979, am fost profesor de română în
Horbova, o comună situată pe traseul dintre
Cernăuţi şi Herţa. În acea perioadă, noi,
tinerii literaţi români, reuşiserăm să creăm la
Cernăuţi un cerc literar destul de puternic,
ambiţionându-ne să scriem „altfel”, să ne
modernizăm limbajul şi discursul, să ne sincronizăm
cu literatura tânără ce se scria la Chişinău, la
Bucureşti, Iaşi sau Cluj. Comportamentul nostru
destul de radical şi iacobin, aş zice, nu putea
să nu atragă atenţia KGB-ului, astfel încât, în
scurt timp, am fost etichetaţi drept „naţionalişti
români”, drept „elemente periculoase”. În
consecinţă, Ilie T. Zegrea a fost forţat să plece
de la ziar şi să se angajeze ca simplu muncitor
la o tipografie, Ştefan Hostiuc a fost nevoit să
părăsească Catedra de limbă română de la
Universitate, Simion Gociu a fost înlăturat şi
el de la ziar şi, cu mare greutate, şi-a găsit un
post de profesor la o şcoală dintr-o comună
îndepărtată de Cernăuţi... Iar dacă luăm în calcul
şi dispariţia subită (o moarte misterioasă,
neelucidată nici până azi), în 1969, a lui Ilie
Motrescu, tânăr ziarist şi poet de mare talent,
se conturează cu claritate umbra acelei mâini
nefaste care ne-a fragmentat, care ne-a dispersat
cu bună ştiinţă, spre a reduce potenţialul intelectual
românesc până la cota cea mai de jos posibilă.
În toţi aceşti ani, uşile ziarului „Zorile
Bucovinei” şi ale redacţiei Radioului regional au
fost pentru mine închise, în toate instanţele
eram tratat cu neîncredere şi ostilitate. În acest
context, pe 13 august 1979, am urcat în autobuzul
Cernăuţi-Chişinău şi m-am oprit în capitala
„celeilalte provincii a Moldovei”, aşa cum spui,
acolo unde am fost urmat, câţiva ani mai târziu,
de însuşi mentorul nostru Vasile Leviţchi.
Anii de Glastnosti şi Perestroika i-am trăit
la Chişinău, pe când eram tânăr membru al
Uniunii Scriitorilor din URSS (începând din
1983), redactor, apoi redactor-şef al Editurii
Literatura Artistică (devenită ulterior Hyperion).
Spre norocul meu, aici, la editură, am nimerit
într-un mediu intelectual de elită, fapt ce mi-a
permis să-mi lărgesc orizontul cultural, să-mi
dezvolt aptitudinile literare. Acei ani de luptă şi
de romantism revoluţionar, de implicare directă
în miezul evenimentelor ce au dus la prăbuşirea
leviathanului şi la trezirea conştiinţei naţionale
a românilor basarabeni, au fost poate cei mai
frumoşi din viaţa mea.
G.D.: Literatura pe care o scrii se desfăşoară
pe mai multe planuri, de la poezie la eseu, jurnalism
la poezia pentru copii şi de atitudine, de mesaj
patriotic. Eşti mulţumit de mesajul operei
tale?
A.S.: Sunt un poet căruia îi place să gloseze
pe marginea fenomenului literar, să scrie din
interiorul procesului de creaţie, cum se zice.
Sunt de părerea că un poet din secolul XXI e bine
să aibă chei şi pentru alte uşi, nu doar pentru
poezie. De aceea, în afară de poezie, am scris
şi eseu, cronici şi portrete literare, cărţi pentru
copii, am tradus poezie şi proză din limbile rusă
şi ucraineană ş.a.
Cât priveşte poezia „de atitudine, de mesaj
patriotic”, vreau să spun că noi, poeţii din Basarabia
şi Bucovina, spre deosebire de colegii noştri din
România, nu ne-am putut permite „luxul” de a
scrie doar poezie „pură”, sau, aşa cum zice undeva
Arghezi, doar „poezie-poezie”. Atunci când vezi
cum limba în care scrii moare, cum în sufletul
conaţionalilor tăi, atât de fragmentaţi şi derutaţi
decenii la rând de forţe malefice, renaşte în sfârşit
sentimentul naţional, conştiinţa românească
– atunci, crede-mă, nu poţi sta deoparte, simţi
nevoia de a te implica, de a pune lirei tale şi
alte coarde, răsunătoare, de bronz. Şi asta, chiar
cu riscul ca mesajul poeziei tale să apară, în final,
mai puţin coerent, cu diferenţe de fază în timp,
cu variaţii de timbru ori de tonalitate.
Referitor la poezia pentru copii, de
mult am certitudinea (şi, vreau să cred, cărţile
mele, alături de cele semnate de Ana Blandiana,
Grete Tartler, Vasile Romanciuc, Şerban Foarţă,
Ion Hadârcă, Horia Gârbea ş.a., pot demonstra
acest lucru) că parametrii paradigmatici ai acestui
gen de literatură pot fi extinşi, că se poate face
literatură pentru copii într-o altă viziune, înnoind
şi radicalizând limbajul, recurgând la procedeele
poeticităţii postmoderne, cum ar fi (auto)ironia,
exerciţiul ludic, intertextualitatea chiar, fără a
diminua gradul de accesibilitate a textelor.
G.D.: Cum eşti receptat în spaţiul literar
al republicii artificiale dintre Prut şi Nistru? Dar
în cel de peste Prut, în România de Vest, cum i
se spune acolo României?
A.S.: Nu ar trebui să am motive de
nemulţumire, în cei peste 40 de ani de activitate
literară scrisul meu s-a bucurat de o apreciere
şi de o receptare mai mult decât favorabile din
partea criticii literare şi a publicului cititor. Cu
excepţia, bineînţeles, a unor momente de
până la Perestroika, când eram criticat de cerberii
ideologici pentru excese „moderniste”, pentru
limbajul „radical, încifrat”, pentru „spiritul
avangardist” ori pentru unele atitudini „incompatibile
cu...”. Astăzi cărţile mele se află în toate
bibliotecile din R. Moldova, selecţii din versurile
mele au apărut în volume de autor sau în antologii
traduse în mai multe limbi, creaţia mea
se studiază în şcoli şi licee etc. Dincolo de
Prut, în România, sunt mult mai puţin cunoscut,
e adevărat, deşi în ultimii 20-25 de ani am apărut
şi acolo în diverse antologii de poezie, în dicţionare
şi istorii literare, am primit mai multe premii
literare, între care Premiul Uniunii Scriitorilor
din România, Premiul pentru Poezie „M. Eminescu”
al Academiei Române, Premiul Centenar Lucian
Blaga (Cluj-Napoca), Premiul Revistei „Poesis“
(Satu Mare), Premiul Avangarda XXI (Bacău)
ş.a. Încă din 1995, am apărut cu o antologie de
versuri în colecţia „Scriitori români contemporani”
a Editurii Eminescu, iar recent Editura Academiei
Române mi-a scos o antologie de poeme în
prestigioasa serie „O sută şi una de poezii”. Despre
cărţile mele au scris de-a lungul timpului critici
literari de prestigiu, cum ar fi Cornel Regman,
Alex Ştefănescu, Ion Pop, Gheorghe Grigurcu,
Constantin Ciopraga, Constantin Cubleşan,
Mircea A. Diaconu, Gabriel Coşoveanu, Ştefania
Mincu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu,
Octavian Soviany, Dumitru Chioaru, Răzvan
Voncu ş.a. Aşadar, eu personal nu am avut niciodată
probleme de sincronizare şi de integrare în
circuitul general-românesc, am fost scriitor
român încă de la prima vocabulă scrisă.
G.D.: Conduci breasla scriitorilor din
Republica Moldova. Ce simţi, din punct de vedere
unional, european, în rândul celor peste 300
de scriitori câţi are Uniunea Scriitorilor din
Republica Moldova?
A.S.: Scriitorii din Basarabia sunt, şi se
consideră ca atare, parte integrantă şi indivizibilă
a literaturii române. De aceea, fiecare îşi doreşte
să fie publicat, editat, omologat în România.
Deschiderile şi colaborările din ultima perioadă
au marcat benefic „strategia apropierii”, iar
relaţiile dintre Uniunea Scriitorilor din Moldova
şi Uniunea Scriitorilor din România se consolidează
tot mai mult pe principii sănătoase, echitabile,
de „eligibilitate literară”. Se face tot mai simţită
prezenţa scriitorilor basarabeni în presa literară
din România, în dicţionarele şi antologiile
literare (mai puţin în istoriile literare şi în
enciclopedii). România literarăacordă
şi ea, alături de alte reviste de cultură, tot
mai mult spaţiu scriitorilor basarabeni. Astăzi
putem afirma că există puţini scriitori
importanţi rămaşi în afara procesului de
integrare şi recuperare. Dar aceste acţiuni
trebuie adâncite şi fructificate cu şi mai multă
pricepere şi perseverenţă, în cadrul unor programe
bine gândite, monitorizate şi finanţate la nivel
instituţional, într-o interacţiune şi sincronizare
continuă de eforturi şi acţiuni. Dacă susţinem
ideea de „două state şi o singură literatură” –
această literatură ar trebui să aibă de asemenea
programe comune.
În context mai larg, european, facem
eforturi de a reînfiinţa aici, la Chişinău, instituţia
traducerii, de a stabili cât mai multe relaţii de
colaborare cu asociaţii de scriitori din străinătate.
În acest scop, organizăm în fiecare an Festivalul
Internaţional „Primăvara Europeană a Poeţilor”, ajuns în acest an la cea de-a VIII ediţie, la care
participă importanţi scriitori şi traducători
din toată lumea, interesaţi de procesul literar de
la noi. La ora actuală, avem în Basarabia scriitori
cu adevărat importanţi, care merită să fie cunoscuţi
şi în alte spaţii de cultură.
G.D.: Ce crezi că s-ar putea face de către
cei care scriu istoria literaturii române azi pentru
a integra cum se cuvine în spaţiul larg al literaturii
române valorile acestei provincii aflate vremelnic
în graniţele unui stat care vorbeşte aceeaşi limbă?
A.S.: Rămâne actuală ideea conform căreia
s-ar cuveni ca un critic literar important „de
dincolo” să analizeze, metodic şi profesionist, în
deplină cunoştinţă de cauză, fenomenul literar
basarabean de ieri şi de azi. Am spus-o tranşant
şi cu alte ocazii, o repet şi acum: în critica literară
şi în mediul scriitoricesc din România există încă,
în virtutea unor inerţii, unele idei preconcepute
despre literatura din Basarabia. De foarte multe
ori, despre ea se scrie judecându-se „după ureche”,
iar mulţi cred, cu totul greşit, că aici a început să
se scrie literatură adevărată abia după anul 1990.
Dacă s-ar încerca o schimbare de percepţie şi de
atitudine, s-ar vedea limpede că în acest spaţiu
există multe valori autentice, că la ora actuală,
de exemplu, avem cel puţin 5-10 poeţi care ar
putea candida chiar şi la Premiul Naţional „Mihai
Eminescu”, al cărui iniţiator şi coordonator eşti.
Golul informaţional privind starea acestei literaturi,
la care m-am referit mai sus, e pe cât de ridicol,
pe atât de păgubos şi ruinător. Nu putem să nu
vedem că „centrul”, întotdeauna suficient sieşi
şi mai tot timpul indiferent faţă de „margine”,
nu prea manifestă interes faţă de Basarabia,
lăsând-o abandonată şi re-sacrificată în marginalitatea
ei. În acest context, ne luăm curajul să
întrebăm: oare întotdeauna „centrul” este
funciarmente obiectiv şi totalmente superior
valoric „periferiei”?
În aceeaşi ordine de idei, se impune
implicarea scriitorilor basarabeni în cât
mai multe acţiuni şi proiecte ale USR. Ar fi
bine ca ei să fie incluşi în jurii, în delegaţii
ale USR, să fie invitaţi la serile de literatură,
la târgurile de carte din România şi din
străinătate.
G.D.: Ce te nemulţumeşte acolo, în ţara
ta, şi ce te nemulţumeşte aici, în ţara noastră?
A.S.: Sunt profund afectat de incertitudinea
clasei noastre politice privind soarta de mai
departe a statului Republica Moldova. Pentru cei
mai mulţi dintre politicienii actuali de toate
culorile, integrarea europeană a R.M. nu este un
obiectiv sincer asumat, ci un joc de culise, regizat
de forţe distructive, antieuropene, ghidate şi
încurajate financiar şi politic din exterior,
forţe ce ar vrea să ne ţină în continuare în
sfera malefică a leviathanului. Din această cauză,
am ajuns restanţieri ai istoriei, în mare măsură
defazaţi şi necompetitivi.
Mă nemulţumeşte, în aceeaşi măsură,
lipsa de acţiune a Patriei noastre istorice, România,
indiferenţa ei faţă de soarta acestui fragment al
propriului popor abandonat în 1940 în restriştea
istoriei. Bucureştiul ar trebui să aibă curajul să
abordeze problema R.M. la nivel euro-atlantic.
Cum? În primul rând, prin iniţierea unor proiecte
de anvergură între Moldova, România şi UE,
proiecte care, pe lângă componenta economică,
ar avea şi o semnificaţie simbolică: construcţia
unei autostrăzi moderne Bucureşti – Iaşi –
Chişinău, înlocuirea ecartamentului de cale ferată
Chişinău – Ungheni cu un ecartament care să
corespundă standardelor europene, finalizarea
lucrărilor la conducta de gaz Iaşi – Ungheni,
conectarea R.M. la sistemul românesc de alimentare
cu energie electrică ş.a. În noi e încă vie speranţa
că România, învingând complexul păgubos de
„naţiune mică”, de „ţară săracă”, va formula,
cu capul sus, în toată statura ei de ţară membră
a UE şi NATO, aceste iniţiative în faţa forurilor
europene şi euro-atlantice. Ea trebuie să arate
că proiectele pe care le propune sunt favorabile
nu doar Republicii Moldova, ci şi Uniunii Europene,
Organizaţiei Tratatului Nord Atlantic, şi, de ce
nu, statului vecin, Ucraina, care luptă cu vărsare
de sânge pentru integrarea europeană şi euroatlantică.
Preşedintele Băsescu a făcut mai multe
lucruri bune pentru Basarabia, între care simplificarea
procedurii de redobândire a cetăţeniei române.
Acum le-a venit rândul Preşedintelui Iohannis
şi Premierului Dăncilă să persevereze şi să ducă
până la capăt aceste câteva proiecte, vitale pentru
integrarea europeană a R.M. şi (poate chiar pentru)
reîntregirea ţării.
G.D.: Ce te face fericit acolo şi te-ar putea
face fericit aici?
A.S.: Sunt fericit că am ajuns să pot trăi
liber în limba română şi să am acces la Patria
mea istorică. Acest sentiment îl pot înţelege
numai cei care au trăit în condiţiile de odinioară,
în vechiul regim, când România era pentru noi
o ţară tabu, când mult mai uşor puteai să
ajungi în Cuba sau în Vietnam, ori chiar la Cercul
Polar, decât la Bucureşti, Iaşi sau Botoşani.
Aş fi mai fericit dacă, într-o zi, aş ajunge
să trăiesc într-o Românie întregită, fără de
frontierele actuale ce îi despart pe români de
români, şi dacă naţiunea română ar avea o imagine
mai bună, superioară, între naţiunile europene,
aşa cum şi merită.
G.D.: Ce scriitori basarabeni crezi că ar
merita să intre în atenţia criticii literare de la
Bucureşti?
A.S.: Există scriitori basarabeni, de ieri şi
de azi, de incontestabilă valoare, despre care
critica literară din ţară ar trebui să scrie în
mod curent şi constant, pentru a fi asimilaţi în
circuitul metabolic al literaturii române. Mă
gândesc la prozatori precum Ion Druţă, Vladimir
Beşleagă, Aureliu Busuioc, Vlad Ioviţă, Vasile
Vasilache, Serafim Saka, la poeţi ca Liviu Damian,
Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Nicolae Esinencu,
Anatol Codru... Despre unii dintre ei s-a mai scris
pe ici, pe colo, dar de fiecare dată insuficient.
Din păcate, majoritatea nu mai sunt astăzi în
viaţă. Pe ceilalţi, din generaţia actuală, prefer să
nu-i nominalizez aici şi acum, din motive de
linişte şi securitate, dar mai mulţi dintre ei sunt
cu adevărat valoroşi şi merită să fie aduşi în
circuitul mai larg al literaturii române.
G.D.: Ştiu că organizezi acolo, la Chişinău,
festivaluri de literatură, care adună la un loc
scriitori importanţi din cele două ţări. Care sunt
acestea?
A.S.: De regulă, invităm scriitori din
România la mai toate manifestările noastre cele
mai importante. Vorbeam mai sus despre Festivalul
Internaţional „Primăvara europeană a poeţilor”.
Trebuie să vă spun că alături de invitaţii din alte
ţări europene, din America Latină şi Africa,
participă de fiecare dată şi scriitori din România.
Mai mult, marele premiu al Festivalului cu
înmânarea trofeului se acordă unui poet important
din partea dreaptă a Prutului (printre laureaţi
se numără Ileana Mălăncioiu, Ioan Es. Pop, Liviu
Ioan Stoiciu, Linda Maria Baros, Cassian
Maria Spiridon, Nichita Danilov). Alături de
Filiala Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România,
USM se implică activ în organizarea Festivalului
de Literatură Bucureşti – Chişinău – OrheiulVechi,
eveniment de anvergură ajuns în acest an
la a patra ediţie, la care participă zeci de scriitori
din R.M. şi România. Dar şi la alte acţiuni ale
noastre au fost întotdeauna prezenţi colegi din
dreapta Prutului – la Festivalul „Lucian Blaga,
poetul şi filosoful” (2013), la Simpozionul „Constantin
Stere – 150 de ani de la naştere”, cu deplasare la
Soroca (2016), la Simpozionul „100 de ani de la
scrierea poemului Limba noastră şi de la moartea
lui Alexei Mateevici” (2017), la Sărbătoarea Limbii
Române, pe 31 august, la Ziua aniversării şi Ziua
comemorării lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie,
respectiv, 15 iunie, la Ziua de naştere a lui Grigore
Vieru, pe 14 februarie etc.
G.D.: Ce scriitori români sunt mai apropiaţi
de valorile autentice din Basarabia?
A.S.: Există mulţi scriitori români, între
care critici literari, directori de edituri, şefi de
reviste, care sprijină într-un fel sau altul cultura
şi scrisul din Basarabia, publică cronici şi recenzii
la cărţile autorilor de aici, invită scriitorii basarabeni
la diverse manifestări, acordă premii etc. Mult
mai puţini însă manifestă un interes constant,
„profesional” faţă de literatura din acest spaţiu
şi scriu despre ea în cunoştinţă de cauză, cu scopul
de a selecta valorile şi de a le integra în cuprinsul
general al literaturii române. Între aceştia puţini
i-am numi aici pe Răzvan Voncu, Ion Pop, Ioan
Holban, Adrian Dinu Rachieru, Mircea A. Diaconu,
Ion Simuţ, critici literari care stăpânesc întregul
tablou axiologic al scrisului din „interriverania”.
Dar şi alţi scriitori s-au arătat întotdeauna sincer
apropiaţi şi ataşaţi de „valorile autentice din
Basarabia”: Ana Blandiana (poeta susţine o rubrică
permanentă în „Revista literară“), Nichita Danilov
(care, cunoscând bine realităţile literare aici, a
scris o serie de portrete şi eseuri despre creaţia
mai multor poeţi), Lucian Vasiliu (mai cu seamă,
în calitatea sa de director al Editurii Junimea),
Gabriel Chifu, Cassian Maria Spiridon, Gellu
Dorian, George Vulturescu, Dumitru Chioaru...
G.D.: Transmite pe această cale un
mesaj tuturor românilor, dar în mod special celor
care ar trebui să arunce lacătele de pe uşile
prejudecăţilor din România, pe care ştiu că le
scoţi de fiecare dată în evidenţă, când e vorba de
integritate europeană, implicit, românească.
A.S.: Mesajul meu îi vizează, în egală
măsură, pe românii din România şi pe românii
din Republica Moldova. Iată-l.
Rareori istoria a fost îngăduitoare cu noi,
românii. Dar tot atât de adevărat este că soarta
noastră se află (şi) în mâinile noastre. Dincolo
de orice graniţe artificiale, întotdeauna am
fost şi vom rămâne fraţi aparţinând aceleiaşi
naţiuni. Pentru noi, unirea nu poate fi doar o
poveste, o istorie înţepenită în manuale, o piesă
de muzeu. În condiţiile geopolitice de azi, România,
ca Patrie istorică a tuturor românilor, e datoare
să-şi asume iniţiativa şi responsabilitatea actului
de Reunificare, despre care am mai vorbit în acest
interviu. Nu mai există la ora actuală o altă naţiune
în Europa care să stea divizată – două jumătăţi
gemene, lipite spate în spate una de alta – precum
românii din R.M. şi românii din România, fără
să facă efortul (şi, o bună parte dintre ei, fără
să mai dorească) să se (re)unească. R.M. fiind
ţinută în continuare în sfera de interese a imperiului
de la răsărit, România trebuie să adopte o strategie
aparte, neconvenţională, în această problemă.
Îl voi cita aici pe colegul Vitalie Ciobanu, care
într-un interviu recent din România literară
spune: „România trebuie să lucreze cu toată
lumea în Republica Moldova, inclusiv cu minorită-
ţile, să-şi sporească numărul prietenilor, să nu
se limiteze doar la unioniştii declaraţi. Să nu
se prezinte doar ca mamă-interbelică ce-şi caută
copila basarabeană rătăcită, ci să fie un stat
european, o interfaţă a Occidentului, să ofere
Moldovei un model de modernizare. Aceasta este
cartea câştigătoare.”
Atât în epoca comunistă, cât mai cu seamă
în cele aproape trei decenii de democraţie, noi,
românii, am reuşit performanţa de a ne uzurpa
propriul trecut, propria imagine de naţiune
europeană civilizată în perioada interbelică,
ne-am denaturat istoria, aservind-o unor interese
politice meschine din prezent. În anii ce urmează,
România şi Republica Moldova, naţiunea română
în integritatea ei, trebuie să-şi construiască o
nouă (inter)faţă, un nou statut de demnitate în
Europa.
G.D.: Mulţumesc, dragă Arcadie, şi să ne
revedem într-o Românie aşa cum ne-o dorim,
întreagă.
A.S.: Şi eu mulţumesc. Şi sper că asta va
fi cât de curând.
