„Dulceaţa umbrei” este titlul, superb, al cărţii pe care istoricul francez Alain Corbin o consacră simbolisticii arborilor în decursul veacurilor şi de-a lungul culturilor. Începând din secolele II-III, Biserica creştină a asociat crucea supliciului lui Iisus cu arborele vieţii înălţându-se de la pământ spre cer. Cărţile de psalmi ale Evului Mediu, vitraliile, miniaturile imaginează deseori Sfânta Cruce plină de muguri sau înflorită. Patru specii de arbori au fost reţinute, după dezbateri îndelungi, ca fiind benefice şi binecuvântate: palmierul, cedrul, chiparosul şi măslinul. În Atena antică, tăierea unui măslin se pedepsea cu moartea ca un sacrilegiu. Areopagul trimitea comisari să constate cum sunt întreţinute livezile de măslini. Ca o dovadă a schimbării complete a obiceiurilor şi credinţelor, iarna trecută, a fost tăiat şi pus pe foc măslinul milenar sub care Platon îi învăţa filosofie pe ucenicii săi. Ca să vedeţi ce face criza! Unii arbori trăiesc, se poate spune, mult mai mult decât durează credinţele oamenilor în ei. Afirmă Corbin într-un interviu: „La scară umană, arborele este efectiv nemuritor”. Un plop din Utah ar avea 90.000 de ani! Dar arborele este, graţie mai cu seamă tradiţiei creştine, asociat deseori cu diavolul, deşi caracterul malefic al tisei, de exemplu, vine de mult mai departe, de la Virgiliu, care, spune Corbin, interzicea arborelui cu pricina să facă umbră casei sale. Şi pentru Pliniu cel Bătrân tisa e malefică. Tatăl lui Hamlet e otrăvit cu suc extras din frunze de tisă. Somnul la umbra tisei este letal. Malefic, iar în limbaj religios, blestemat, este considerat carpenul: unde creşte el, naşterile sunt dificile. Evul Mediu a văzut în nuc arborele tenebrelor: a dormi la umbra lui comportă riscul de a cădea pradă spiritelor infernului. Şi aşa mai departe.