Andreï Makine, Patria
locotenentului Schreiber, Traducere
de Constanţa Ciocârlie, Polirom 2015,
193 p. Le pays du lieutenant Schreiber,
cea mai recentă carte a lui Andreï
Makine, nu este un roman, ci
mai curînd un foarte bun scenariu
de film documentar. Din punct
de vedere literar, e un produs deja
specific acestui autor de succes devenit
de-acum maestru în montajul de tip
cinematografic. Creator al unui stil
elegant şi suplu, care nu mai rezervă
surprize, dar continuă să placă pentru
că din fiecare trăsătură a lui transpare
ataşamentul şi reverenţa faţă de limba
din care se naşte, Makine sacrifică
aici mult din eleganţă şi supleţe, în
favoarea notaţiei lapidare, cu schimbări
rapide de cadru, racursiuri de efect
între trecut şi prezent, treceri de la
acţiune la portret. În româneşte,
avem norocul să-l apreciem de
astă dată în traducerea Constanţei
Ciocârlie, care rezistă fără fisură la
confruntare (o menţiune specială se
cuvine pentru rezolvarea tuturor
tehnicalităţilor militare) şi transmite
plăcerea traducătoarei de a-i susţine
calităţile.1 În acest stil prin urmare,
Andreï Makine spune aici povestea
unei vieţi şi a propriului text, şi
pledează o dublă cauză, care pînă
la urmă e una singură: a „ţării
locotenentului”, şi a locotenentului
însuşi – Jean-Claude Servan-Schreiber,
nonagenar acum (născut în 1918),
descendent al unei vechi familii de
evrei prusaci imigraţi; în ţara adoptivă,
familia Servan-Schreiber şi-a dobîndit
prestigiul unei dinastii de oameni de
presă şi politicieni, dintre care cei
mai proeminenţi sînt fără îndoială
Robert Servan-Scrhreiber, tatăl lui
Jean-Claude, care, împreună cu fratele
său Émile, a fondat ziarul Les Échos
(1908), cotidian economic şi financiar
de referinţă pînă în zilele noastre, şi
Jean-Jacques Servan-Schreiber, care,
alături de Jean-Claude vărul său, a
creat săptămînalul L’Express (1953),
cu o influenţă decisivă în orientarea
spre stînga a politicii Franţei din a
doua jumătate a secolului XX. Pentru
a respecta nuanţele, trebuie spus că
Jean-Claude a rămas fidel idealurilor
lui de Gaulle (la alegerile legislative
din 1968, el l-a combătut pe François
Mitterrand), ceea ce a dus la despărţirea
sa de mult mai celebrul său văr.
Pentru Jean-Claude Servan-Schreiber
nici un titlu de glorie nu este însă
mai presus decît acela de luptător şi
de erou al Bătăliei pentru Franţa,
în care s-a angajat din cel mai sincer
patriotism, sentiment pe care, contrar
noilor tendinţe, el nu-l consideră nici
deplasat, nici demodat. Din apartamentul
său parizian, unde trăieşte înconjurat
de fotografii vechi şi de amintiri de
tot felul ale unui trecut care îl
apără de prezent, în semn de solidaritate
intelectuală, i-a scris lui Andreï Makine
în 2006: „Stimate domn, Cartea
dumneavoastră Franţa pe care uităm
s-o iubim m-a mişcat profund. Cu
atît mai mult cu cît citaţi două personaje
pe care le-am cunoscut bine [...] Dacă
vă interesează şi aveţi cîteva minute
de pierdut, veniţi să beţi un whisky
la mine. […] Am uitat să mă prezint:
am optzeci şi opt de ani, am obţinut
medalia militară la Dunkerque în
1940, am debarcat pe 16 august 1944
la Nartelle, în fruntea plutonului meu
de tancuri, şi am ajuns în Bavaria, la
frontiera austriacă, în mai 1945. Sînt
comandor al Legiunii de onoare, cu
titlu militar. Sunt nepotul unor evrei
imigraţi în 1877, şi mîndru de a fi
luptat pentru frumoasa mea ţară”
(subl. mea MV).
Cette France qu’on oublie d’aimer2
apăruse în acelaşi an, ca răspuns al
lui Makine la o comandă a Editurii
Gallimard, care lansase un fel de
anchetă, sau investigaţie, cu prilejul
celebrării Anului Francofoniei (al
cărui sommet s-a desfăşurat la
Bucureşti!), pentru a afla ce reprezintă
Franţa pentru un străin, pentru un
francofon. Mai mult ca sigur că din
partea autorului Testamentului francez
se aştepta un răspuns flatant, în acord
cu tonul sărbătoresc al aniversării,
dar iată că Makine a livrat un text
plin de toată amărăciunea lui decantată
în cei peste douăzeci de ani de
viaţă în Franţa, în cursul cărora s-a
adîncit ceea ce el numeşte „sindromul
care îl loveşte pe orice străin îndrăgostit
de Franţa”, atunci cînd compară „ţara
visată” cu „ţara de astăzi”, cînd face
diferenţa dintre „acea” Franţă şi
„această” Franţă. Ce semnificativ, în
paranteză fie spus, că în franceză
adjectivul demonstrativ este ambiguu,
şi nu se dezambiguizează pentru a
indica „apropierea” sau „depărtarea”
decît în context, iar Makine, intitulîndu-ş
i eseul Cette France şşi nu la
Franceţ qu’on oublie d’aimer, evident
că la „acea” Franţă „visată” se gîndeşte,
pe ea o descrie – acea Franţă cu uriaşa
ei vocaţie modelatoare, formatoare,
succesoare a Imperiului Roman în
Europa –, pe ea o pune în contrast
cu „această” Franţă de astăzi, care
se vrea multiculturală şi corectă
politic, şi care şi-a pierdut „impetuozitatea
intelectuală”. Consideraţiile din acest
eseu care nu lasă prea multe iluzii
francofoniei i-au atras cîteva critici
severe, gîndirea sa a fost taxată de
„îngrădită”, iar el a fost acuzat că
vehiculează „clişee” preluate de la
politicienii de dreapta. Apoi, în jurul
cărţii s-a instalat tăcerea, grea şi
deplină, pînă la scrisoarea trimisă de
Jean-Claude Servan-Schreiber,
echivalînd pentru autor cu „o voce
amicală pe care-ar auzi-o un om
mergînd printr-un deşert.”
Urmarea acestei manifestări de
solidaritate a fost începutul unei relaţii
de prietenie, consolidată pe măsură
ce Makine a descoperit pentru prima
dată aspecte din istoria Franţei restituite
prin mărturia vie a unui om alcătuit
parcă după chipul şi asemănarea
Franţei sale „visate”. Amintirile
din război ale locotenentului Schreiber
sînt uluitoare, iar felul în care povesteşte
el curajul şi eroismul ca atitudini
fireşti, şi viaţa de zi cu zi în orizontul
neschimbat al morţii, timp de patru
ani, i-au revelat lui Andreï Makine
consistenţa aproape palpabilă a
sacrificiului acelor tineri francezi
căzuţi la datorie, ale căror nume
gravate pe lespezile bisericilor Franţei
le evocase în debutul şi în încheierea
eseului său din 2006. Asta l-a determinat
să insiste ca locotenentul Schreiber
să-şi scrie amintirile, şi aşa s-a născut
Tête haute. Souvenirs. Carte apărută
în 2010 la o editură mică, Pygmalion,
condusă de un englez, singurul pe
care Makine a reuşit să-l convingă
să o publice; dar care după apariţie
nu a avut parte decît de verdictul dat
de indiferenţă, cel al eşecului total,
al retragerii din librării şi al trimiterii
ei la topit. De aici revolta lui Makine,
şi înverşunarea de a relua în nume
propriu povestea locotenentului
Schreiber, creîndu-i un fond acuzator:
va descrie războiul aşa cum l-a înţeles
de la el, va reînvia eroii şi faptele lor
cu interes netrucat, cu pasionată şi
uimită implicare, într-un ritm pe care
intenţionat trebuie să-l fi adaptat
atenţiei repede schimbătoare a
receptorilor vizaţi, printre care şi
tinerii cu dispoziţie „zapantă”, cum
îi numeşte el. De aceea probabil că
a renunţat şi la aura de poezie şi
dramatism reţinut care dădea o notă
de personalitate inconfundabilă stilului
său francez; dar evocarea sa capătă
relief suplimentar prin regizarea
contrastelor, cum ar fi de pildă
tulburătoarea „placare” a vieţii întru
moarte care este războiul pe imagini
din viaţa Parisului ocupat, unde în
efervescenţa unor fiestas însufleţite,
vorba cîntecului, de Wein, Weib und
Gesang, se năştea existenţialismul,
iar autori consideraţi curajoşi îşi
publicau cu aprobarea Gestapoului
opiniile considerate curajoase. Întrun
astfel de montaj bazat pe contraste
puternice, Makine oferă o a doua
şansă amintirilor de război relatate
cu „capul sus”; cu avantajul, în plus,
de a aduce foarte pregnant în primplan
şi personalitatea şi chipul
memorialistului – un străin de
fapt, devenit francez din convingere
moştenită, şi catolic prin revelaţie,
chiar în timpul războiului; care a iubit
şi a slujit Franţa în ciuda tuturor
resentimentelor ei faţă de el.
Patria locotenentului Schreiber
nu poate fi despărţită de Franţa pe
care uităm să o iubim, pentru că este
ilustrarea eclatantă a tuturor remarcilor
de acolo şi confirmarea îndreptăţirii
lor. Ambele texte au din fericire un
fond de idei solidar cu al multor altora,
unele evocate sau sugerate de Makine
însuşi, care ne rezervă şi aici surprize:
să fi acordat oare cineva importanţă
faptului că Franţa pe care uităm să
o iubim îi este dedicată lui Marie-
Pierre Daninos, plecat dintre noi în
2005? Marie-Pierre Daninos, nimeni
altul decît Pierre Daninos, „tatăl”
maiorului Thompson (1954), „englezul” care îşi nota în Carnetele sale uimirea
vecină cu fascinaţia în momentul
descoperirii Franţei şi a francezilor.
Din perspectiva acestei dedicaţii,
eseul lui Makine se citeşte ca o replică
în registru grav dată ironiei lui Daninos,
cînd tandre, cînd muşcătoare, faţă
de ţara lui, care admite bucuroasă
că e „făclie a civilizaţiei”, dar nu-şi
recunoaşte titlul de campioană a
contradicţiilor.
Ar mai fi de semnalat că amîndouă
textele lui Makine sunt afíne şi cu
eseul lui Cioran Despre Franţa,
care a creat un şoc la apariţie, deoarece
Franţa afla că un alt autor fetiş al ei
îi era vechi judecător, şi îi arunca
în faţă adevăruri teribile.3
Coborînd cu încă o sută şi ceva de
ani în timp, vom da peste un breton
de viţă veche, Chateaubriand, care
poate şi el să-l susţină pe Makine
(şi cu ce puteri!). În Memoriile de
dincolo de mormînt, reflecţiile sale
privind viitorul Franţei sunt de multe
ori implacabile. Iată una dintre ele:
„De cînd într-o piaţă publică, un
suveran cu părul tăiat, cu mîinile
legate la spate, şi-a înclinat capul
sub paloş, în sunetul tobei; de cînd
un alt suveran [Ludovic-Filp], înconjurat
de plebe, s-a dus să cerşească voturi
pentru alegerea sa, în răpăitul aceleiaşi
tobe, într-o altă piaţă publică, cine-
şi mai păstrează cea mai mică iluzie
în privinţa coroanei? Cine crede că
această regalitate schingiuită şi
pîngărită mai poate să impună respect
lumii? […] Monarhia europeană ar
fi putut să meargă mai departe dacă
s-ar fi păstrat în Franţa monarhia
mamă, fiică a unui sfînt şi a unui mare
bărbat, dar sămînţa lor a fost împrăştiată:
nici un rod nu va mai da. [...] Franţa,
cea mai matură dintre naţiunile actuale,
se va duce probabil cea dintâi.”
Dacă Andreï Makine, scriitor rus
naturalizat francez, se adresează
Franţei de astăzi în apărarea Franţei
de odinioară atît de vibrant cum o
face în Patria locotenentului Schreiber,
este şi pentru ca această profeţie
să nu se împlinească.
Marina Vazaca
________________
1 De observat că Andreï Makine are
în limba română o mulţime de „voci”:
din multele sale cărţi traduse, rar se
întîmplă ca două sau trei să aibă acelaşi
traducător. Inexplicabilă inconstanţă, cel
puţin aparent! Vocea sa îşi păstrează
totuşi personalitatea, ceea ce dovedeşte
că e o „voce” puternică.
2 Franţa pe care uităm s-o iubim,
traducere de Gabriela Creţia, Humanitas,
2007.
3 Scris în româneşte în 1941 şi rămas
în manuscris, a fost tradus în franceză
de Alain Paruit abia în 2009 (Editons
de l’Herne), după eseul lui Makine; în
România a fost publicat la Editura Humanitas
în 2011 (ediţie îngrijită de Constantin
Zaharia).