Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Ţara dragonilor de Ioana Pârvulescu


Nu ştiu dacă are vreo legătură cu patriotismul (probabil că nu), dar eu tresar de cîte ori e pomenită România în vreun film pe care-l văd, de parcă ar fi vorba acolo de un prieten vechi, o rudă sau chiar de mine însămi. E întotdeauna util să te uiţi în oglinda din mintea celuilalt, să te vezi aşa cum te vede “străinul”. “Eu”, care în acea clipă mă identific chiar fără fior patriotic, cu România, am apărut în ochiul cinematografic al străinului în cele mai instructive ipostaze. Voi descrie doar cîteva, mai recente.

La începutul anului, din motive de cultură generală, am hotărît că e timpul să umplu un gol de informaţie şi să văd un Harry Potter. S-a nimerit să fie primul din serie, cel cu piatra filozofală. Junii familiei m-au asigurat că e acceptabil, pot să mă uit. “Cu sufletul meu de-acum”, vorba poetului, prefer să cer detalii înainte de a mă duce la un film. Verdictul era corect, la fel şi filmul, însă nu mi s-a părut o capodoperă a genului. La un moment dat Potter şi prietenul lui mai bondoc şi mai intelectual (şahist) sînt singurii din toată şcoala de vrăjitorie care nu pleacă acasă în vacanţa de Crăciun. Harry Potter pentru că e orfan, iar micul şahist pentru că părinţii săi, specialişti într-un domeniu mai rar, dragoneria, sînt plecaţi tocmai în părţile noastre de lume, în România, ca să vîneze sau să studieze specia. La sfîrşit, mi-am împărtăşit uimirea junilor familiei: “Toate ca toate, dar România, ţara balaurilor, şi încă într-un film pe care-l vede tot mapamondul, ba chiar mai grav, generaţia următoare, viitorul lumii?”. Generaţia următoare din casă, care în multe privinţe s-a dovedit mai realistă decît mine, mi-a răspuns cu chibzuială: “Tot e bine, măcar aşa se aude şi de noi, altfel cine să ştie de România ?”. Nimic de zis. Ca să nu pară că sufăr de complexe de inferioritate naţională, n-am mai spus cu glas tare că pe harta din imaginarul omului contemporan în dreptul României va fi în curînd o inscripţie Hic sunt dracones. Un lucru e limpede: alegerea din Harry Potter nu a fost arbitrară. Vînătoarea de dragoni sau de balauri n-ar fi putut să aibă loc în Franţa, în Germania sau în Italia, ar fi un lucru greu de înghiţit, chiar într-un film de copii. Dar cu România balaurii se armonizează. Din motive pedagogice m-am abţinut să dezvolt aceste idei faţă de tineretul casei.

Nu era prima experienţă a reflectării României pe pînza ecranului pe care o trăiam. Într-un film de acţiune văzut la televizor cu cîteva luni în urmă şi făcut după toate regulile artei, soseşte, în America, o poliţistă englezoaică. Deşteaptă foc, îi complexează curînd pe colegii de peste ocean care o admiră pentru nebănuitele ei calităţi, servite cu artă, una cîte una. E prins un mare răufăcător, se pare român, dar pe care ea, inteligenta, nu-l crede vinovat, spre cinstea ei şi a răufăcătorilor români. Din păcate, nimeni nu poate vorbi cu arestatul ca să lămurească lucrurile şi se caută un traducător. “Lăsaţi-mă să vorbesc eu cu el !”, spune, cu accentul ei britanic, poliţista. “Cum, ştii şi româneşte?”, o întreabă colegul din New York, cu aerul cu care ai întreba pe cineva dacă a călătorit şi pe Marte. Aşteptam cu sufletul la gură răspunsul strivitor al poliţistei, care să facă dreptate, o dată pentru totdeauna, micii noastre limbi. Iar ea, cu aerul ei inteligent şi cuceritor a spus: “Glumeşti, cine s-ar obosi vreodată să înveţe româna ?”. Se vede că e englezoaică, mi-am spus cu ciudă, n-a auzit de corectitudinea politică. Ar trebui protestat, în numele minorităţii vorbitorilor de limbă română ! M-am consolat cu bancul care circula odinioară, cel cu poliţiştii şi limbile străine şi am conchis, cu tristeţe, că poliţia e peste tot la fel, nu degeaba apare mereu în scenarii negative.

Cercetînd posibilităţile de distracţie de pe diversele posturi de televiziune, am dat într-o seară de un serial, Căutătorii de comori, în care o redutabilă echipă de savanţi-acrobaţi-luptători americani e trimisă la Bucureşti. Oraşul adoptiv al vieţii mele apărea – acţiunea se petrecea în zilele noastre – ca un tîrg texan din secolul al XIX-lea, loc al celor mai ciudate primejdii, cu pistolari, cu oameni care nu se ştie ce limbă vorbesc, în orice caz una exotică, dar care se întîmplă să ştie şi franceză, singurul lucru apropiat de adevăr. Am privit episodul în întregime. În scurt timp căutătorii de comori părăsesc Bucureştiul şi, mergînd prin locuri sălbatice dintr-o ţară a nimănui, ajung la o şatră de ţigani foarte stilaţi, de o curăţenie impecabilă, cu un fiu al bulibaşei de tip latin lover, un soi de Enrique Iglesias, dar mai blînd, mai cult şi mai bîntuit de întrebări existenţiale profunde. La sfîrşitul episodului, România îţi rămînea în amintire ca ţara pistolarilor bucureşteni, a romilor cu educaţie aleasă şi a coroanelor de aur care zac (sub pămînt) la tot pasul. Despre nenumăratele referinţe cinematografice pe care le adună Transilvania mea natală, ce să mai vorbim... E ţara lui Dracula şi a vampirilor cărora noaptea le cresc caninii ca ghioceii primăvara. Un ţinut horror, cu castele şi prinţi cu ochi negri, hipnotici, bărbaţi care-şi înfig una-două dinţii neşlefuiţi în gîtul de lebădă al iubitei. Sursa pare inepuizabilă şi nu cred că trece anul fără o nouă peliculă pe temă.

Dar nu numai filmele de azi ne fac reclamă gratuită, ca să se mai audă şi de noi în lume. Hrănită cu lecturi ale călătorilor străini prin România din secolul romantic, de la Richard Kunisch, inspiratorul lui Eminescu, pînă la diverşi diplomaţi francezi, am avut o întoarcere cam abruptă la realitate cînd am citit într-unul din romanele lui David Lodge despre viaţa universitară de azi o referire sarcastică la “doctoratul luat la Bucureşti”. O apreciere globală şi foarte comică în context, după modelul referirilor din prozele sfîrşitului de secol XIX, în care cîte un personaj profesor vine cu un doctorat din... Africa, “mai plin de colb decît de învăţătură”. Nu mă plîng, deşi fraza lui Lodge mă include şi pe mine: chiar fotbaliştii români, preţuiţi şi cunoscuţi în lume infinit mai bine decît universitarii români, se aleg din cînd în cînd cu cîte o mitizare de tip “ţiganii din echipa României”.

Cred că lucrurile sînt limpezi. România este, în oglinda contemporaneităţii, o ţară cvasi-mitică în care balaurii şi vampirii convieţuiesc paşnic în frumoase peisaje sălbatice. Locuitorii acestor ţinuturi sînt sau mafioţi sau ţigani (aceştia din urmă ori foarte stilaţi, ori fotbalişti), iar limba lor e o ciudăţenie de neînţeles. Cum s-ar zice, ne-am făcut de basm.

La urma urmei nu e nici o nenorocire. Mă gîndesc la povestea frumosului portret-spirală pe care Brâncuşi i l-a făcut lui James Joyce. Scriitorul s-a grăbit să i-l trimită, în plic, tatălui său. Cînd a văzut spirala, bătrînul Joyce a replicat: “Jimmy s-a schimbat destul de mult de cînd nu l-am mai văzut”. Aşa şi noi. Dar dacă am început să semănăm?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara