Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
„Țara de vis“ de Gheorghe Grigurcu

Noul volum de versuri al lui Nichita Danilov stă sub semnul unei dispoziții a declinului. Nimic nu pare a-l satisface pe autor, nimic nu pare a-l consola deopotrivă în viața interioară și-n cea istorică, fiecare fiind invocată spre a corobora criza celeilalte. O înstrăinare pe care și-o asumă aproape nonșalant, parcă anesteziat de înseși motivele repetitive ale stării critice, îi circumscriu mai toate poemele: „locuiesc în casa mea ca într-o casă străină: cu pașii altuia/ măsor în lung și în lat camera goală;/ cu ochii altuia scrutez tavanul și pereții/ pe care stau agățate o mulțime de chipuri./ Cu pași grei mă opresc în fața ferestrei/ ce se revarsă în stradă. Cu mîinile la spate/ și sufletul ușor contemplu norii ce se perindă pe cer/ și umbrele ce trec pe stradă. Mă închipui/ mergînd în mijlocul mulțimii, rezonînd cu ea/ pînă la ultima celulă, pînă la ultimul atom” (Casa străină). În această atmosferă apare stăruitor motivul multiplicării. Un soi de pavăză s-ar zice în fața descompunerii, întrucît semnifică o posibilă continuitate progresivă: „Camera mea era compusă/ din mai multe camere/ ușa din mai multe uși/ umbra din mai multe umbre/ mîna din mai multe mîini” (Chipul sublim). Ar fi cu putință oare focalizarea acestei pluralități tangente totuși la ambiguitate, într-o unică secvență de timp mîntuitoare? Poetul o adastă: „așteptam/ ca totul să se termine/ ca mulțimea de clipe/ pe care îmi era dat să le trăiesc/ să se scurgă într-o singură clipă” (ibidem). Dar, decepție. Rezultatul nu e decît o dramă a reflectării într-o oglindă demonică, precum la Dorian Gray: „am aruncat în oglindă,/ am spart-o în mii de bucăți, călcînd-o-n picioare:/ abia atunci mi-am văzut chipul/ adevărat răsfrînt de alte chipuri/ prelingîndu-se tăcut pe sub uși,/ din patria noastră din cer/ spre patria noastră pierdută” (ibidem). Se confirmă astfel declinul generalizat, irevocabila pustiire. Arta însăși se devalorizează. Picasso se dedă unui gen de prostituție, lăsînduse fotografiat pentru doi euro, sărutat pentru trei, scobit în ureche pentru patru, gata a- și arăta „părțile rușinoase” pentru un euro suplimentar. „Prăvălia de artă” cade pradă și ea blasfemicei multiplicări, întrucît într-însa se află „o mulțime de Picasso/ mai mari și mai mici/ care fac genuflexiuni/ fac tumbe în aer/ dar și exerciții de meditație”, care „se vînd cu și fără tablouri,/ la kilogram sau la metru” (Bătrînul Picasso). „Umbre de morți” nu întîrzie a umple peisajul, rezemîndu-se familiar de zidul casei, încălzindu-se la soarele autumnal: „Auzeam chiar și oftaturile lor/ și tusea, și aerul inspirat și expirat/ de plămînii ce putreziseră într-un alt timp,/ într-un alt spațiu, într-o altă țară” (Dimineața nocturnă). Ce înseamnă aici „într-o altă țară”?
Fundalul tuturor acestor imagini sumbre fără scăpare îl constituie viziunea unei „țări pierdute”, a unei „țări de vis”, o „țară eternă” spre care gîndurile curg „înălțîndu-se din țara de lut”. Zadarnic am tentat o apropiere de acest spațiu ideal, cărînd pumni de pămînt din țara reală spre cea de vis, mutînd dintr-o parte în alta mormintele morților dragi, apele, vîntul, norii, păsările ce-și fîlfîiau aripile deasupra sîrmei ghimpate, dresînd porumbeii călători. Deoarece interveneau implacabilii vameși: „Ne întrebau ce ducem cu noi,/ iar noi, bîlbîindu-ne, răspundeam că nimic,/ ei însă nu se lăsau convinși/ cu una cu două și desfăcîndu-ne pumnii/ găseau cîte un ochi mort, înghețat,/ cîte o ureche murdară de var sau țărînă/ sau cîte un nor agățat de un horn” (Recviem pentru țara pierdută). Îndemnul lor de-a merge pe drumul nostru e deznădăjduitor, echivalent cu sensul unui destin malefic, deoarece „țara de vis” este intruvabilă. Să fie ea pierdută-n luminiscența orbitoare a propriului său ideal, definitiv despărțită de țara aievea printr-o „groapă comună” pe care o săpam „într-o parte/ și în cealaltă parte a rîului”? (ibidem). Să fie mult urgisita Basarabie? Sau e, în viziunea lui Nichita Danilov, chiar România contemporană, viciată pînă și-n stratul său sepulcral, deoarece un fotoreporter descoperă stupefiat că „lespedea sub care își dormea somnul de veci/ idolul tinereților noastre/ era împînzită cu microfoane…/ și crucea de asemeni” (Idolul )? Ambele interpretări validează cutremurătorul dramatism al versurilor lui Nichita Danilov. Poet crepuscular, unul din cei de seamă ai liricii noastre actuale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara