Mi-am petrecut ultimii ani de carieră profesională la Heidelberg, ca lector de limbă şi literatură română al Seminarului de romanistică al faimoasei Universităţi, cea mai veche din Germania. Şi de data aceasta şansa mi-a surîs, căci în vara lui 1995, Radio Europa Liberă mutîndu-se la Praga, nu voiam să-l urmez pentru că el devenea altceva decît fusese şi eu nu mă simţeam capabil - şi nici nu mă interesa, de altfel - să fac orice fel de programe, aşa cum se desenau noile cerinţe pentru redactori. Nu văzusem Praga - şi ideea de a mă reîntoarce într-o ţară fostă comunistă mă crispa. Greşeam total, pentru că doi ani mai tîrziu, mergînd la Praga, invitat de prietenul meu Victor Eskenasy Moroşan, am descoperit unul din cele mai frumoase oraşe din Europa, un oraş în care e o plăcere să trăieşti.
Aşa că mă pregăteam să intru la şomaj doi ani şi apoi în pensia timpurie, cînd Profesorul Klaus Heitmann mă chemă spre a-mi oferi lectoratul care rămînea vacant prin pensionarea prietenului Sami Damian. A fost ca o minune! Drept este că, de cînd mă aflam în Germania, păstrasem legătura cu ei. Mergeam o dată la cîţiva ani la Heidelberg, oraş încîntător, îi trimeteam programele mele culturale lui Sami, care nu putea recepţiona postul nostru de radio, vorbeam apoi despre ele la telefon. Profesorul Heitmann, pe care îl cunoscusem în România, mi-a cerut să citească teza mea de doctorat despre Eugen Ionescu - autor de care se ocupase şi domnia sa - şi mi-a propus să o publice în traducere în colecţia Studia romanica, a Editurii Karl Winter, colecţie ce o dirija. Ceea ce s-a şi petrecut, la începutul lui 1989. Cînd ne întîlneam, stăteam de vorbă şi nu conteneam să mă mir de lipsa de pedanterie a acestui universitar german tipic, de interesul şi informaţia sa privitoare la România. Nici azi, după ani de întîlniri aproape zilnice, nu reuşesc să-mi stăpînesc mirarea admirativă faţă de limba sa românească aproape perfectă, o limbă cultă şi nuanţată.
Aşadar, de la 1 octombrie 1995, am redevenit profesor, după 13 ani de întrerupere. Un alt fel de profesor decît cel care fusesem timp de 19 ani în ţară. Majoritatea seminariilor erau de predare a limbii, dar, graţie Domnului Heitmann şi lui Sami, la Heidelberg se făcea un curs şi un seminar de literatură în româneşte, fapt unic în universităţile germane, curs şi seminar frecventat numai de studenţii ce vorbeau foarte bine sau perfect româneşte, aceştia fiind sau români strămutaţi cu familiile în Germania, sau saşi şi şvabi. Cum nemţeasca mea era şi a rămas slabă, la cursurile de limbă mă ajutam la început cu franceza, căci frecventatorii seminariilor pentru începători erau, în genere, studenţii seminarului de romanistică, aşa că aveau bune cunoştinţe de franceză. Şi faptul că predam literatură română era o noutate pentru mine - în ţară predasem literatură comparată. Am început, aşadar, să recitesc pe clasici, în special interbelicii şi am ales pentru curs autori de prim rang, care să spună ceva unor studenţi ce studiau, în marea lor majoritate, mari autori italieni, francezi sau spanioli. Voi reveni.
Nu m-am mutat cu totul în Heidelberg deoarece fiica mea refuza să părăsească Münchenul, oraşul ei: venise aici la vîrsta de un an, avea aici toate prieteniile si relaţiile. Aşa că am început naveta pe care am făcut-o o dată pe săptămînă, rămînînd în oraşul de pe Neckar la început trei zile, apoi numai două. Trei ore de mers cu trenul, prin Augsburg, Ulm şi Stuttgart, un săptămînal dus şi întors făcînd împreună 660 de km. Un traseu parcurs, în 7 ani, cam de... 300 de ori.
Am locuit mai întîi într-o cameră mobilată, apoi veneam să dorm o noapte la o bună şi dragă prietenă, Lili Ocksenfeld, pictoriţă, în casa căreia era foarte agreabil să intru. Coincidenţa a făcut ca ambele locuinţe să se afle la cîteva numere distanţă pe strada Plöck - una din cele mai vechi din oraş, stradă ce duce la urcuşul către splendidul castel ce străjuieşte oraşul cu turlele şi faţadele sale roşcate. O stradă istorică: la numărul 52 unde am stat - casă veche de cca. 200 de ani - fusese o cafenea a anarhiştilor ruşi şi un hotel în care Borodin şi-a început compunerea operei sale celei mai cunoscute, Prinţul Igor. La numărul 50 stătuse timp de doi ani Hegel, iar zece case mai sus, în drum spre faimoasa Bibliotecă Universitară - şi ea din piatra roşie ce o găseşti în tot sudul Germaniei, de la Freiburg în sus - locuise timp de 25 de ani Karl Jaspers. Mi se împlinea astfel un vis al meu din tinereţe - şi anume acela de a mă �freca" zilnic de ziduri seculare, să dau cu ochii în fiecare dimineaţă de o biserică gotică, de o casă din Renaştere - cum este faimoasa Casă a cavalerului din Piaţa Primăriei, casă datînd din secolul al 16-lea, sau cele două faţade ale castelului distrus în mare parte de... Regele Soare. Am convingerea că marea cultură nu se naşte decît în preajma vechilor monumente care-ţi devin familiare, pe care le ai în preajma casei tale, încă din copilărie, o cultură care vine din �vechimea" ambientală.
Rămînînd destul de puţin timp în Heidelberg, nu prea am avut timp să leg relaţii mai strînse decît cu studenţii mei - cu o parte din ei. Făceam plimbări solitare mai în fiecare zi, în timpul liber, bucurîndu-mă de ambianţa celor 30.000 de studenţi - veselie, tinereţe, graţie - şi mai puţin de numărul mare de turişti de la Hauptstrasse. Mai mult m-au deranjat, în ultimii ani, numărul mare de ruşi - sau de nemţi din Rusia - care vorbeau tare ruseşte şi păreau cu totul străini de acest peisaj. Mă plimbam pe malul Neckar-ului, cel frumos şi lin curgător, rîu romantic chemat de marea vîltoare a apropiatului Rin, fluviul cel majestuos şi cosmopolit. Treceau ambarcaţii şi pe Neckar, dar şi bărci de agrement - înserările de vară erau minunate, privite de pe Podul Vechi, vechi de cîteva sute de ani, împodobit cu statui baroce şi vizitat de îndrăgostiţi. In Piaţa Universităţii, unul din punctele centrale ale oraşului, pe clădirea nouă a instituţiei, am descoperit, la cîteva zile după instalarea mea, că stătea scris �Dem lebendigen Geist": nici azi, acum cînd scriu aceste rînduri, nu-mi pierd emoţia şi nu-mi pot opri revolta împotriva distanţei de milenii ce desparte lozincile comuniste cu care am trăit în clase, în şcoli şi universităţi, pe stradă şi pretutindeni - poate şi în casa noastră - şi acest �Dem lebendigen Geist". Distanţa de �spiritul viu" la care regimul comunist ne-a ţinut este o crimă pentru care nu există pedeapsă prea mare...
Ţineam orele la Seminarul de romanistică, la etajul trei, de multe ori în biroul meu spaţios. Clădirea Seminarului este lipită de biserica iezuiţilor, construită baroc în secolul 18. Aceste ore au fost frecventate de cîteva categorii de studenţi:
Prima, şi cea mai numeroasă, a fost aceea a studenţilor romanişti care trebuiau să ia cunoştinţă, în completarea limbilor romanice principale, de una �secundară" - aceasta putea fi româna, catalana sau portugheza. Frecventau seminarul pentru începători două semestre, cîte două ore pe săptămînă, îşi obţineau certificatul şi apoi îşi vedeau de alte studii mai departe.
A doua categorie era a a celor care voiau să continue studiul românei, sau veneau de la alte facultăţi special pentru română, cine ştie din ce interese sau curiozităţi. Cu aceştia mergeam mai departe - Doamna K., mai în vîrstă ca mine, nu a lipsit niciodată timp de 7 ani: acum citeşte şi conversează fără probleme. Un alt student la drept a urmat 5 ani de română...un doctor în istorie m-a însoţit 4 ani... o studentă extrem de talentată a ajuns în 3 ani de mai multe ori şi la cursurile de vară din ţară, la recomandarea mea, în ultimul semestru a frecventat cursul de literatură.
A treia categorie se compune, în majoritate, din tineri saşi şi şvabi originari din România, care mai aveau ceva cunoştinţe pasive de limbă - vorbeau relativ puţin la început - dar habar nu aveau de gramatică; ei erau în Germania de ani mulţi dar începuseră o şcoală primară românească, se jucaseră cu copiii români, părinţii nu mai vorbeau nici ei româneşte deşi ştiau - şi tinerii voiau să-şi împrospăteze sau îmbunătăţească cunoaşterea unei limbi pe care o mai posedau pasiv. Au fost destul de mulţi şi de harnici. Cu ei făceam lectura şi comentarea presei la zi, satisfăcînd interesul lor pentru ceea ce se petrece acum în România, sau conversaţie, precum şi noţiuni de gramatică - le venea uşor să vorbească dar nu cunoşteau regulile.
A patra categorie - şi cea mai importantă pentru mine - era aceea a vorbitorilor foarte buni de română, fie români, fie germani originari din ţară, şi care luau româna ca obiect principal de studiu sau veneau de plăcere şi din interes la cursurile şi seminariile de literatură. Au fost ani cînd am avut 7-8 cursanţi, alţii cu numai 2. Doamna B. şi Domnul Z. au venit, cu cea mai mare regularitate şi interes timp de 7 ani. La seminar am făcut numai analiză de text de poezie, extrem de amănunţită: Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia şi Barbu - fie texte celebre, fie unele mai puţin bătute. La cursuri nu am insistat deloc pe prezentări generale de epocă sau curente, ci le-am conceput monografic, iarăşi cu multe trimiteri la text, ţinând seama că studenţii, dacă pot citi o istorie a literaturii, nu pot parcurge un întreg autor, din lipsă de timp. Am făcut nuvelele şi romanul lui Mircea Eliade - opere extrem de inegale - Caragiale tatăl şi fiul, timp de 3 semestre, nuvela fantastică românească sau, ultimul curs, figura ţăranului în proză - care mi-a adus destule surprize şi modificări de ierarhii valorice - cum ar fi de pildă modernitatea şi subtilitatea prozei lui Slavici - cel din Pădureanca, de pildă - faţă de cea a lui Rebreanu, a cărui Răscoala mi se pare cel mai bun roman al său. Interesant este că, în ciuda a tot felul de elogii aduse ţăranului român în academii şi studii docte, literatura îl prezintă cel mai adesea ca un primitiv, cu mult mai multe şi mai teribile defecte umane decît calităţi...
Trebuie să adaug că, în virtutea unei tradiţii iniţiate de Domnul Heitmann şi de Sami cu peste 20 de ani în urmă, seminarul de literatură a fost vizitat de numeroşi profesori sau scriitori din ţară, care au conferenţiat, liber, despre ce au vrut. Era foarte atractiv pentru studenţi - şi mulţi alţi români din localitate care veneau la aceste conferinţe - să vezi şi să asculţi oameni despre care, uneori se vorbise chiar în seminar. De-a lungul anilor am profitat de trecerea prin Germania şi de abaterea din drum pentru o zi sau două la Heidelberg a unei serii de personalităţi foarte cunoscute, cum ar fi: Paul Cornea, Mircea Martin, Livius Ciocîrlie, Monica Spiridon, Mircea Cărtărescu, Florin Manolescu, Matei Călinescu, Gabriela Adameşteanu, H.-R Patapievici, Lucian Boia etc.
Contactul cu tinerii, cu studenţii, a fost, pentru întreaga mea viaţă, extrem de stimulant, de reconfortant şi dătător de vitalitate şi optimism. O permanentă întinerire, cu atît mai resimţită cu cît înaintam în vîrstă. Plăcerea, bucuria, satisfacţia plenară, alături de responsabilitatea adîncă dar nu sufocantă pe care mi le-au procurat actul de a învăţa pe alţii - sau iniţia - a fost pentru mine fundamental. Am resimţit absenţa tinerilor în cei 13 ani de întrerupere dintre 1982 şi 1995 - am părăsit tineretul la Bucureşti şi l-am regăsit la Heidelberg cu o bucurie pentru care mulţumesc Graţiei Divine. Cred de asemeni că, dintre diversele mele �meserii" - profesor, gazetar, cronicar literar şi de film, jurnalist de radio, scriitor, eseist, cea de profesor este aceea pe care am îndrăgit-o cel mai mult, cea care a reprezentat vocaţia mea cea mai adîncă - ciudat, descoperită tîrziu, în ultimii ani de facultate - cea în care m-am implicat şi căreia m-am devotat cel mai mult. Dacă la Judecata de Apoi aş fi întrebat: ce ai făcut tu acolo, pe pămînt? - aş răspunde: am fost profesor!
Cîteva gînduri, acum, despre cei mai apropiaţi, despre �martorii" acestei perioade de viaţă heidelbergheză, ultima mea etapă profesională înainte de pensie.
Timp de 7 ani, exceptînd vacanţele, în fiecare marţi la orele 10.30, mă întîlneam la catedră cu Sami. Aproape o oră făceam schimb de ziare şi comentam ce citisem, alteori îmi spuneam părerea despre scrierile sale, manuscrise ulterior adunate în volumele apărute după 1989. în ele, punctul său de vedere a părut multora excesiv de sever - a supărat pe mulţi, unii dintre ei intelectuali sau persoane publice de aceeaşi valoare, cu un prestigiu incomparabil. Eu sînt de părere că, oricît de antipatici sau incomozi, intransigenţii sînt necesari, foarte necesari unei culturi şi civilizaţii. Cu puţin calm şi detaşare, unele excese pot fi date la o parte şi rămîne esenţialul care e viu, necesar, constructiv. Ştiu bine, în acelaşi timp, că românii sînt - în marea lor majoritate şi uneori chiar în elita lor intelectuală - incapabili să suporte o critică ce le este adresată - dar sînt gata să critice pe altul, cu sau fără temei. Asta e, am observat de mult această infirmitate pe care nu o va recunoaşte niciun vizat...
Revenind la Sami, a cărui blîndeţe curajoasă mi-a făcut de multe ori bine, mai ales în clipe mai dificile, am observat două trăsături constitutive, fundamentale ale personalităţii sale de azi: după începuturi comuniste - pe care, între puţinii, şi le-a asumat şi regretat - el a devenit un apărător, un adept necondiţionat al democraţiei şi societăţii liberale. E chiar un fel de patimă în această adeziune, bine însuşită şi îndelung reflectată, aproape un...dogmatism. A doua, este atitudinea sa perfect egală faţă de evrei şi ne-evrei. Nu am observat vreodată la el o discriminare pe care unii sau alţii, chiar intelectuali sau personalităţi de primă mărime, o fac conştient - sau, nu o dată, inconştient - faţă de alteritate, faţă de celălalt, fie el evreu sau creştin.
Pe Domnul Heitmann îl întîlneam de obicei lunea, cînd avea consultaţii - un salut, cîteva fraze, printre picături. Venea uneori şi marţea la întîlnirile cu Sami - îi mai spuneam ce se petrece în ţară, îi arătam texte care îl interesau - primea apoi fotocopii. Interesul său pentru România, cultura şi literatura ei, a rămas intact pînă astăzi, ceva important de spus, de relatat sau de semnalat din ţară nu-l deranjau niciodată din lucrul său. Căci Domnul Heitmann lucrează şi astăzi extrem de mult, cu acea probitate, seriozitate - aş spune naturală - ce cred că a caracterizat spiritul savant german de dintotdeauna - şi care, fie-mi îngăduit, începe să dispară încet, încet. Luam masa de cîteva ori pe an la un restaurant italienesc şi atunci mai treceam la lucruri mai... lumeşti. Domnul Heitmann e un mare discret, dar nu un om închis, e un timid ce şi-a învins timiditatea, e un om generos şi afectuos fără a ajunge la intimitate - dar ştiind să o primească pe a ta cu o maximă înţelegere. Un om calm, amabil fără desminţire şi cred că fundamental optimist. Domnul Heitmann este un produs al mentalităţii create după război de democraţia germană, al unei tradiţii universitare de comportament şi de onestitate căruia îi este străin orice �aranjament" tipic românesc, în faţa căruia rămîne uimit şi neajutorat, uneori amuzat. Domnul Heitmann este un savant din aceia pe care se baza vechea universitate germană şi gloria ei, vorbind la perfecţie 3 limbi romanice, între care uimitoarea sa română, autor al multor cărţi în care �mica" problemă şi punctualitatea subiectului nu e ocolită şi dispreţuită - căci din sinteza acestor amănunte se naşte o cercetare fundamentală. Bărbat de rară simplitate, neafectat, lipsit de orgolii afişate, trăind acea viaţă aşezată a �burger-ului" german, Profesorul Klaus Heitmann mi-a populat aceşti ani cu efigia unui model. Nu în sensul că am vrut să-l �copiez" - nu semănăm nici la fire, nici la felul de a scrie sau a preda - ci în acela că am încercat, în anumite împrejurări privind viaţa Germaniei de azi, să-i urmez şi înţeleg opţiunile. El este... primul dintre �germanii mei", dintre cei care m-au făcut să mă simt cît mai în largul meu în ţara de adopţiune. împreună cu Tudor Vianu sînt deci �naşii" carierei mele universitare, prezenţe din cele mai providenţiale în viaţa mea.
în copilăria mea am auzit, nu o dată şi nu numai de la părinţi, vorbindu-se cu nostalgice dar vii elogii, despre o piesă de teatru (sau operetă?) ce se intitula Heidelbergul de altădată, mult gustată. Cred că acum cîţiva ani, am văzut-o şi eu, sub formă de film destul de vechi - şi mi s-a părut cel puţin naiv. Acel Heidelberg "de altădată"- adică de dinainte de primul război mondial - nu prea mai există ca atmosferă - deşi oraşul a rămas intact la cel de al doilea război şi clădirile, indiferent de mărime sînt curate şi viu colorate. Am aflat de la Domnul Heitmann, că gara din Heidelberg a fost prima reconstruită după război din întreaga Germanie, prima din miile de gări germane făcute una cu pămîntul. în această gară era un punct de atracţie irezistibil pentru mine: un cub mare de sticlă în care erau instalate 4 mici trenuri electrice, cu tot decorul aferent: case, oameni, maşini, pomi - o jucărie de 4 m.p. pe care o puneai în funcţiune cu cîteva monede. Puteai să măreşti viteza unui tren, puteai să opreşti altul - cîteva minute care fascinau copiii ce veneau puşcă la el cu banii daţi de părinţi sau de bunici - mai ales de bunici, am observat. Stăteam pe un scaun apropiat şi sorbeam din ochi jucăria. Erau zile cînd nu venea nici un copil, sau cînd nu primea banul de la cei mari. Observam cum jinduiesc - la fel ca mine. Cred că de zeci de ori am vrut să mă joc şi eu singur cu trenurile, de tot atîtea ori ceva m-a reţinut. Desigur o frustraţie cine ştie cît de veche, pe care am vrut să o păstrez, odată cu copilăria din ea.
M-am despărţit greu de Heidelbergul, acum, de... altădată...
(Din volumul în pregătire Copacul din cîmpie)
