Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu.
Dialoguri de duminică: o introducere
în categoriile vieţii. Bucureşti,
Humanitas 2015.
Mulţi dintre noi au ascultat,
la vremea lor,
cele 17 dialoguri televizate
prin care Andrei
Pleşu şi Gabriel Liiceanu
ne îndemnau,
surâzând, între fulgeră
rile de breaking news, să ne
punem întrebări despre speranţă,
prostie, invidie, frică, trufie,
iubire, moarte, umor, parabole
ale răului şi judecăţii, pierderii
şi regăsirii ş.a.
Teme pe care ascultătorii zilelor
noastre (trăind din nou, ca în vremea
lui Platon, într-o lume orală!) aproape
că le-au uitat, sub asaltul iraţionalităţii
cotidiene. Sigur că teama de libertate,
cum ar spune Erich Fromm, nu
mai presupune astăzi în primul rând
asaltul magiei, superstiţiilor, cutremurarea
în faţa vinovăţiei şi păcatului etc.,
ci forme mai recente ale nebuniei
colective (unele dintre ele – în
plină desfăşurare, dacă e să privim
doar ce se întâmplă cu valul migranţilor).
Totuşi, realitatea vieţii morale simte
aceeaşi nevoie periodică de ordonare
a haosului. Un fel de scuturare
duminicală a prafului de pe bine şi
rău, în care filozoful („un preot pe
dos”, cum îl numise Noica, la întrebarea
unui copil) nu strică să-şi exerseze
bagheta.
Dialogul celor doi vădeşte, în carte,
o coerenţă mai cristalină, fiindcă
putem reveni, prin lectură, asupra
punctelor esenţiale. Litera scrisă le
pune mai bine în valoare complementaritatea
(aceea care le-a păstrat,
de altfel, prietenia): Andrei Pleşu ţine
partea Orientului intuitiv, admirator
al Bisericii şi tradiţiei, Gabriel Liicean
joacă rolul Occidentului care analizează
şi judecă, prietenul iniţiativei şi
libertăţii. Desigur, uneori rolurile
sunt schimbate, întrebările şi răspunsurile
vin după cum cere jocul. Andrei Pleşu
nu rămâne mereu preotul nehirotonisit
al discursurilor kierkegaardiene,
Gabriel Liiceanu lăsă şi el de-o parte
cheia grea a raţionamentului, pentru
a trece prin zid. Participarea cititorului
e stimulată de coborârea în „mările
calde ale vieţii”, cercetăm oasele
albite şi descâlcim nodurile plaselor
existenţiale, râdem de anecdotele
care trec ca nişte stoluri de peşti
coloraţi printre încruntări. Sperăm,
îndemnaţi de Andrei Pleşu, că moartea
nu există (…„o sursă posibilă a curajului
de a trăi şi de a risca ar fi informaţia,
depozitată în adâncul subconştientului
nostru, că de fapt moartea, aşa
cum o concepem îndeobşte, nu există.
Subconştientul ştie – şi în acest caz
– ceva ce scapă conştienţei diurne”).
„Poate există o dimensiune cosmică
a speranţei”, ridică undiţa GL. Iar AP
continuă pe tema stării de primăvară
permanentă, numită de Vladimir
Jankélevitch „un aprilie al inimii”,
asociind-o răbdării şi subliniind ajutorul
pe cale: „Nu eşti singur în aspiraţia
ta. În speranţa laică eşti tu şi obiectul
către care tinzi. În speranţa de tip
religios eşti tu, este obiectul de atins,
dar mai este şi un intermediar care
te susţine – speranţa e dublată de
o făgăduinţă”. Comentând cuvintele
Sfântului Pavel despre nădejde (Romani
8, 24), AP subliniază că pariul pe
nevăzut, speranţa de a ieşi din
perimetrul lui aici nu se poate face
fără o anumită orientare a minţii şi
inimii, fără a şcoli virtuţile şi a le
pune să lucreze: „Nu vii cu o listă de
realizări şi capeţi, la schimb, un fotoliu
de orchestră în rai. Oricum, în judecata
Sa, Dumnezeu lucrează cu alte criterii
decât cele omeneşti şi, mai ales,
utilizează abundent iertarea, care
e dincolo de orice contabilitate morală.
Şi totuşi: e neproductiv să aştepţi
darul suprem stând cu mâinile în sân,
trăind la întâmplare, aşteptând inert
(dar pofticios) să capeţi eternitatea
ca pe o recompensă subînţeleasă”.
Speranţa e „un act de încredere în
sensul ultim al istoriei, al vieţii, al
omului” (GL: „Când un lucid i se
văicărea că nu poate să creadă – „sunt
prea lucid ca să cred” – Steinhardt
i-a răspuns: „Dumnezeu în care spui
că nu crezi crede El în tine”). În fine,
dialogul e condus către un final al
rostului în cetate. GL aduce în joc
speranţa societăţii, temerea că românii
şi-au pierdut-o, că ”societatea e
pândită de o criză de depresie
permanentă”. AP: „Cred totuşi că
traseele istoriei nu sunt niciodată
definitiv închise. România e în tranziţie
demult. Reamintesc dimensiunea
răbdare a speranţei, care nu îngăduie
miza pe un eşec ireversibil. Pe de
altă parte, eu nu cred că există fericiri
colective fără reuşită individuală.
Asta a fost una din promisiunile utopiei
comuniste – colectivităţi fericite, dar
fiecare membru era nefericit. Prefer,
deocamdată, o lume în care individul
îşi caută şansa lui şi încearcă să fie
viu şi funcţional, în speranţa că
prin asta va contamina, într-un fel
sau altul, şi colectivitatea din care
face parte, aflată temporar în derivă”.
Un pic de ironie (evident, socratică!)
face intensitatea discuţiei mai uşor
digerabilă. Unde e glumă, încrâncenarea
se topeşte. Jocul îngăduie delimitarea,
dar şi un atac critic eficient. Aici
excelează Andrei Pleşu: recurge la
termenul greco-fanariot de „apelpisire”
pentru lipsa de speranţă, la metafora
de „fast-food metafizic” pentru ideologii,
vede în savanţii terminaţi, care nu
mai au nimic de aflat, nişte „răscopţi”,
iar în ticăloşii slugarnici, tipul de
„ţucălar, trepăduş”. Calomniatul e
un stropit de maşină (mai bine stropit
decât mort…), îngerii de pe treptele
cele mai înalte sunt „experţii”
care fac marele desen existenţial.
Oamenii sunt sfătuiţi să nu idolatrizeze
sfera platonică: „Se poate trăi frumos
şi o iubire imperfectă. Zi mersi că
ai acces şi la o jumătate de sferă, la
trei sferturi de sferă, nu trebuie
neapărat să visezi, obsesiv, lacom,
la sfera întreagă”. Dar şi de obicei
severul Gabriel Liiceanu, cel care, în
metafora stropirii de maşina calomniei,
preferă moartea murdăririi, participă
cu toată convingerea la joc. Vorbeşte
despre „înţelepciunea de avarie a
iubirii” sau despre mineralizatul prost
fudul. Încremenirea într-un proiect
politic e „o prostie în care intră buluc
milioane de oameni”. Cuvântul lichea,
secătura pe care şi Caragiale o definea
drept „pată peste putinţă de scos”
e privită în toate rezonanţele ei
„onctuos scurgăcioase”: „Ceva
care se prelinge şi care trece, unsuros,
peste obstacolele ce-i ies în cale”. La
capitolul toleranţă se declară „din
tribul în care vasele se spală imediat
după ce ai terminat masa” şi citează
o glumă a lui Nicolae Cajal, căruia
îi plăcea să repete: „În familia noastră
toată lumea este extrem de tolerantă.
Suntem o adevărată casă de toleranţă”.
Parabolele şi istorioarele sunt o
altă cale prin care cei doi prieteni îşi
completează construcţiile. Occidentalul
GL preferă argumentaţia filozofică,
AP cultivă mai degrabă transmiterea
adevărului sub formă de poveste sau
glumă. Vorbind despre miracolul
întâlnirilor, sau despre iubire, sau
despre râs şi umor, sau câte altele,
amândoi îşi ilustrează părerile cu
întâmplări din propria viaţă, cu
descifrări ale unor texte sfinte sau
spuse de marii învăţaţi. Cartea, totuşi,
nu se poate citi „fără pauză”. Nu e
neapărat o metodă de destresare.
Fiecărei teme îi trebuie un timp de
rezonanţă şi nici nu poţi fi mereu de
acord cu autorii. Chiar dacă descoperi
în text lucruri pe care le-ai fi spus
şi tu (sau chiar le-ai spus), intri pe
o cale a combaterii care te face să-ţi
revezi opiniile, bune sau rele. Iar
dacă i-ai ascultat vreodată pe cei doi
filozofi vorbind, le recunoşti glasul
în fiecare literă.
