Alex. Ştefănescu este
promotorul unei critici
imanente, ce se impune
prin aderenţa la relieful
operei şi prin refuzul
opiniilor prestabilite
sau al prestigiilor instituite
convenţional.
Criticul manifestă, de aceea, un
temperament nonconformist, situat
de multe ori în răspărul opiniilor
consacrate. Preferinţa, premeditată
şi asumată, pentru literatura actualităţii,
în detrimentul studiului literaturii
mai vechi e explicată în volumul Primplan:
„Operele scriitorilor de altădată
au fost decupate din ansamblul impur
al determinărilor şi ni se oferă ca
nişte valori garantate, pe care nu ne
rămâne decât să le contemplăm. În
schimb, literatura de azi, amestecată
cu existenţa zilnică, ne solicită un
efort de discernere şi, mai ales, o
depăşire a prejudecăţilor, realizabilă
doar prin cultură. Iată de ce, cred că
nu există motive serioase ca să nu-i
considerăm şi pe scriitorii contemporani
contemporanii noştri”. Volumul de
debut al lui Alex. Ştefănescu, Preludii
(1977) este opera unui critic exersat,
cu ochi şi scriitură sigure. Interpretările
reunesc vocaţia conciziei şi capacitate
de concentrare asupra detaliilor,
afirmând intuirea unor trăsături
dominante, într-un demers critic
aplicat, favorizat de contactul viu
şi permanent cu textul literar. Celelalte
cărţi de critică literară dinainte de
1989 ale lui Alex. Ştefănescu, Jurnal
de critic (1980), Între da şi nu (1982),
Dialog în bibliotecă (1984) conţin
note de lectură, comentarii, interpretări
şi opinii, într-un stil original, explicit
şi frust, uneori în formă dialogată,
ca strategie de persuadare a cititorilor,
printr-un limbaj de o simplitate jucată,
într-un stil dezinvolt, natural, cu
comparaţii inedite, cu paralelisme
insolite între elemente ale livrescului
şi domeniul realului, din care nu
absentează ironia, efectele umorului
sau reflexe ale parodicului.
„Epicureismul bine temperat”
(Gh. Grigurcu) al criticului este vizibil,
mai ales în cartea Între da şi nu (1982),
culegere de articole alimentate de
un anumit hedonism al întâlnirii cu
literatura. Gheorghe Grigurcu e cel
care conturează, de altfel, un portret
plastic şi veridic al criticului, într-o
mixtură de detalii biografice şi de
răsfrângeri ficţionale: „Impunător ca
volum corporal, tip de picnic roşcat,
cu o volubilitate corectată prin
momentele, iute instalate, de concentrare
tăcută şi cu o înclinaţie spre comoditate
corectată prin reacţia promptă, printrun
dinamism jovial, ironic, dar mai
cu seamă afabil, ambiţios, dar mai
cu seamă visător, Alex. Ştefănescu
vine în critica literară cu datele unui
epicureism bine temperat. Printr-o
mişcare neostentativă, însă decisă,
înlătură tot ce i se pare complicaţie
oneroasă, pedanterie, lipsă de gust
(în sensul cel mai sensibil al conceptului),
prefăcându-se a nu vedea riscul mortal
ce şi-l asumă într-o eră a metodologiei
scientizante”. În cazul lui Alex.
Ştefănescu francheţea, tranşanţa
opţiunilor şi aserţiunilor se împleteşte
cu irizările unui impresionism
critic (în sensul bun al cuvântului),
dar şi cu voluptatea reacţiei empatice
faţă cu relieful operei literare. În
Dialog în bibliotecă (1984), criticul
întreprinde, în fapt, o pledoarie pentru
critica impresionistă, aflată în răspărul
metodelor şi tehnicilor structuraliste
sau formaliste de interpretare a
textului literar, declarându-se adeptul
unui gen de critică care deplasează
accentele hermeneutice asupra
sensibilităţii, intuiţiei şi revelaţiilor
afectivităţii: „Pentru adevăratul critic,
citirea unei cărţi echivalează cu o
experienţă pe propria sa sensibilitate”.
Recurgând adesea la imagini sau
aserţiuni ce frizează simplitatea,
criticul repudiază inflamările metodologice
sau frazele critice arborescente şi
găunos erudite, promovând, mai
curând, o relaţie critică empatică,
fundamentată pe voinţa de clarificare,
pe exerciţiul raţionalizant şi, totodată,
relativizant. Refuzul absolutizărilor
se raliază unui simţ al proporţiilor şi
al geometriei care plasează analiza
într-o postură optimă în faţa operei
literare, prin care se reunesc într-o
cadenţă optimă luciditatea şi senzualitatea
critică în perceperea analogiilor dintre
opere şi scriitori, dintre principii,
tendinţe sau finalităţi estetice. Dialogul
cu textul literar este plastic, sugestiv,
întrunind accente ale spontaneităţii
şi mobilităţii, într-o scriitură substanţială
şi problematică, deloc ternă sau
lineară. Criticul nu ezită, de altfel,
să sancţioneze unele devieri şi degradări
ale literarităţii, ca în diagnosticul
exact şi obiectiv al Imnelor lui Ioan
Alexandru.
În Introducere în opera lui Nichita
Stănescu (1986), poetul Necuvintelor
este perceput ca un „prototip al
modernităţii”, un poet ce a restructurat
în profunzime limbajul poetic românesc,
raportându-se, însă, permanent la
tradiţie, fie prin tentaţia racordului
integrator, fie prin distanţare parodică,
ironică şi ludică. Principiul care
tutelează acest univers liric de o
originalitate frapantă este acela al
imprevizibilităţii. Criticul disociază
mai multe dimensiuni ale poeziei
nichitastănesciene: realistă, parodică,
sentimentală, epică, „poezească”,
vizionară. Referindu-se la sentimentalismul
lui Nichita, Alex. Ştefănescu
descifrează mai multe laturi ale acestuia,
o latură a pitorescului, una melodramatică
şi o a treia galantă.
Prim-plan (1987) este o culegere
de studii ce impun prin rigoarea documentă
rii şi plasticitate a expresiei,
în care este analizată creaţia unor
scriitori precum Arghezi, Blaga,
Bacovia, Marin Preda, Ştefan Aug.
Doinaş, Ioan Alexandru etc., Alex.
Ştefănescu are darul de a fixa, prin
formule sugestive, profilul unui autor,
în explorări dense, care subliniază
statutul estetic al operei, în raport şi
cu relieful contextului istoric. Se
regăsesc aici observaţii juste, dense
(eclipsa eului în poezia de senectute
a lui Blaga, estetismul prozei lui Eugen
Barbu, tendinţa mitizantă, simbolică
şi alegorică a poeziei lui Marin Sorescu),
dar şi unele aserţiuni tranşante (Marin
Preda ar fi mai important ca personaj
decât Ilie Moromete etc.).
Cea mai importantă carte a lui
Alex. Ştefănescu este Istoria literaturii
române contemporane, carte îndelung
discutată şi disputată. În Istorie,
criticul radiografiază, dihotomic,
literatura falsă (dedusă din ideologia
marxistă) şi literatura autentică, care
s-a situat „într-un raport de ostilitate
sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă
faţă de regimul comunist”. Periodizarea
lui Alex. Ştefănescu este una „personală”,
frapând absenţa – inexplicabilă
şi neexplicată – a multor nume
importante (Mircea Zaciu, Nicolae
Balotă, Paul Cornea, Constanţa Buzea
etc.), ca şi prezenţa – discutabilă – a
unor autori care nu au confirmat,
Istoria lui Alex. Ştefănescu fiind, aşa
cum remarca Nicolae Manolescu, o
„fotografie în alb şi negru”, în care
sunt reunite tranşanţa aserţiunilor
şi comparaţiile plastice, dezvoltate,
atât de specifice stilului lui Alex.
Ştefănescu. Ion Simuţ caracterizează
cu aplicaţie această carte: „Istoria lui
Alex. Ştefănescu este şi o minunată
carte-spectacol, un album cu scriitori,
la a cărui realizare, desigur, contribuţia
esenţială este a textului critic, foarte
inspirat, dovedind înzestrare de
prozator, capabil să-şi inventeze şi
să-şi susţină personajele, să le înţeleagă
individualitatea şi să le releve
particularităţile”.
Criticul s-a afirmat, după 1990, şi
în publicistica politică, publicând
un „jurnal politic” (Gheaţa din
calorifere şi gheaţa din whisky) intens
subiectiv, remarcabil prin vervă
caustică, umor bonom, forţa de
plasticizare a situaţiilor, personajelor
şi moravurilor epocii de tranziţie.
Jurnal secret (2005), Jurnal secret.
Noi dezvăluiri (2007), Jurnal secret.
Dezvăluiri complete (2009) sunt pagini
autobiografice redate într-un stil
savuros, când trucat, când de o
subiectivitate maximă, mereu de o
sinceritate liminară, ce trădează,
dincolo de camuflaje şi strategii ludicoironice,
aspiraţiile secrete ale autorului,
ca în pasajul următor: „N-am fost,
nu sunt şi nu voi fi vreodată profesor
universitar, deşi mi-am dorit să
fiu, cu ardoare. Ori de câte ori vorbesc
în faţa unei săli pline de tineri (şi fac
asta frecvent, fiind invitat la diverse
întâlniri cu studenţii, cu elevii, cu
publicul în general) retrăiesc visul
pierdut. Iar dacă cineva, necunoscând
situaţia, mi se adresează cu apelativul
«domnule profesor», aproape că-mi
dau lacrimile.” Mesaj către tineri:
Redescoperiţi literatura (2014) e o
carte-manifest, o carte programatică,
un apel (disperat, aproape) adresat
unei tinere generaţii care pare că se
depărtează tot mai mult de fascinaţia
şi de valorile literaturii. Într-o pagină
de aspect confesiv, Alex. Ştefănescu
notează: „Această carte reprezintă
o ultimă încercare a mea de a trezi
interesul tinerilor pentru literatură.
Sunt prea în vârstă ca să mai fac şi
alte încercări. Când eram copil şi am
descoperit literatura mi s-a părut
ceva atât de frumos, încât am hotărât,
cu un egoism ingenuu, să nu mai
vorbesc nimănui de existenţa ei.
Voiam ca literatura să rămână numai
a mea. Odată cu trecerea anilor,
am ajuns, dimpotrivă, să doresc ca
toată lumea să se bucure de frumuse-
ţea literaturii. Cum să te uiţi la o
auroră boreală fără să-i chemi şi pe
alţii să o vadă?”.
Într-o zicere, doar aparent paradoxală,
Mircea Dinescu recunoaşte în
Alex. Ştefănescu pe unul dintre „puţinii
critici literari care iubesc literatura”.
Autorul Mesajului către tineri nu doar
că iubeşte literatura, dar reuşeşte,
prin articolele, emisiunile, cărţile
şi intervenţiile sale publice, să îi facă
şi pe alţii să o iubească şi să o aprecieze,
în ciuda atâtor obstacole şi neajunsuri
pe care literatura le are de înfruntat
astăzi, pentru a ajunge la ochiul,
mintea şi sufletul cititorilor.
