Cătălin Pavel, Trecerea, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 2016,
254 pag.
Trecerea este cel de-al
treilea roman al lui
Cătălin Pavel, după
Aproape a şaptea parte
din lume (2010) şi Nicio
clipă Portasar (2015).
Autorul, care este de
profesie arheolog, a mai publicat
şi patru volume de poezie, unul
dintre ele tot anul acesta.
În cronica la Nicio clipă Portasar,
subliniam că, spre deosebire de
congeneri, Cătălin Pavel nu este atras
de moda autobiografismului/
autoficţionalului. Observ însă că are
în comun cu aceştia nerăbdarea de
a publica (în şase ani i-au apărut
şapte cărţi). Romanul din 2015 era,
în mare parte, un experiment psihologicoliterar
despre autism. Şi Trecerea
are în centrul său un personaj cu
probleme de (re)adaptare la realitate.
Deşi povestirea nu este la persoana I,
naratorul adoptă preponderent
perspectiva protagonistului (dar nu
numai a lui), folosind şi stilul indirect
liber. Înregistrarea minuţioasă a
detaliilor şi Maelström-ul ivit uneori
în mintea lui Constantin Coman
amintesc oarecum de Lucas din Nicio
clipă Portasar , însă trimit şi la
cinematografia experimental-avangardistă
(Fernand Leger, Marcel Duchamp,
Man Ray). De pildă, un film vizionat
de personaj împreună cu soţia (intitulat,
printr-o autoreferinţă facilă a scriitorului,
Aproape a şaptea parte din lume)
devine un caleidoscop suprarealist
de imagini (frânturi din Câinele andaluz
al lui Salvador Dali şi Luis Buñuel,
Culoarea rodiei al lui Serghei Parajanov,
A şaptea pecete al lui Ingmar Bergman,
probabil şi altele).
Ceea ce s-ar putea numi „intriga”
naraţiunii constă într-un accident de
maşină. Constantin, student la
Politehnica din Bucureşti, plecase cu
Ina (pe atunci, iubita lui) şi cu încă
doi prieteni la munte, pe Valea Prahovei.
În urma coliziunii, acesta se trezeşte
după trei zile de stat în comă. Ulterior,
Constantin şi Ina se căsătoresc şi
se mută în Frumuşanii Patrului, o
localitate din aceeaşi zonă a Braşovului,
unde el lucrează la un oficiu turistic,
iar ea este profesoară. Neînţelegerile
din cuplu au multiple cauze, printre
ele aflându-se şi faptul că bărbatul
are o altă variantă a poveştii vieţii
sale de după accident: în noaptea cu
pricina (din 1987), i-ar fi găsit
nişte călugări care au sunat la ambulanţă,
ceilalţi ar fi fost duşi la spital, el ar
fi rămas la Mânăstirea Respetea,
de unde n-ar mai fi plecat decât după
unsprezece ani, apoi Artiom (pe
numele de frate – novice monahal)
ar mai fi trăit, tot atâţia ani, la Azuga,
ca muncitor la fabrica de bere. Naratorul
nu oferă o explicaţie decisivă a
întâmplărilor, lăsând cititorului
posibilitatea de a alege între două
tipuri de lectură: fie realist-psihologică
(personajul suferă de un sindrom
post-traumatic, care seamănă cu
schizofrenia), fie fantastic-metafizică
(Constantin Coman-Artiom are o
existenţă împărţită între două dimensiuni
ale universului). Oricum l-am citi, ca
arheologie a unei minţi zdruncinate,
ca o călătorie într-o altă dimensiune,
tema romanului rămâne aceea din
titlu: trecerea de la realitate la
imaginaţie/ halucinaţie, de la viaţă
la moarte (sau invers), de la posibil
la imposibil. Pragurile sunt insesizabile,
trecerea este mereu ambiguă.
Trecerea se construieşte ca un
triptic, în prima parte (cea mai reuşită
din carte) se povesteşte viaţa lui
Artiom la mânăstire, în a doua, la
fabrica de bere din Azuga, iar în a
treia, traiul conjugal cu Ina. Simbolic,
cele trei părţi ar putea fi echivalate
cu Paradisul, Purgatoriul şi Infernul,
deşi ordinea traversării lor pare, astfel,
inversată. Respetea nu reprezintă
musai un Rai canonic, dar Cătălin
Pavel nu demitizează boccaccian
lumea monahală, nici nu o sancţionează
cu patos precum Diderot, în Călugăriţa.
Mânăstirea aceasta, fără să fie una
a libertăţii absolute, ca abaţia Thélème,
are un aer de tihnă, bunăstare şi
bonomie rabelaisiene. La Azuga,
Artiom roboteşte dezlânat la fabrică,
experimentează generozitatea prieteniei
şi a solidarităţii, sexualitatea cu o
prostituată, incursiunea în virtual,
minunea „reînvierii” unui coleg.
Singurătatea lui poate deveni o formă
de ispăşire. Cu Ina, la Frumuşani,
trăieşte iadul nesincronizării. Angoasa
şi deprimarea îşi găsesc alinarea mai
ales în mâncare. Aventura cu X este
deja o ramificaţie artificială a istoriei
personale, femeia aceasta fiind un
personaj de revistă glossy (posibilă
însă doar ca fantasmă antitetică a
Inei). Într-o interpretare psihanalitică,
personajele secundare, cu excepţia
soţiei, pot fi văzute ca proiecţii
imaginare/ dublete fantasmatice ale
lui Constantin-Artiom. „Gândul de
dinaintea morţii” la care lucrează
Ştefan Ateu?, unul dintre monahii
de la Respetea, bucătarul, este şi
obsesia lui Artiom. Şi Artiom vorbeşte
în citate şi are mania colecţionării
cărţilor, ca bibliotecarul Paraschiv,
avatar al lui Arcimboldo, călugărul
care nu doarme niciodată în pat şi
oferă răspunsuri livreşti, căutând
înţelepciunea nu doar în Biblie sau
în tratatele teologice ortodoxe, ci
inclusiv în erezii, apocrife sau în pilde
ale spiritualităţii orientale. Mantra
acestuia este: „:Dzeu e vesel!” (nu
ştiu de ce Dumnezeu este scris mereu
în roman cu două puncte în faţă).
Artiom veghează la cheltuirea banilor
familiei precum vistiernicul mofluz
Samoroz de la Respetea. Are plăcerea
meşteritului în gospodărie ca arhondarul
poznaş Calinic şi spiritul pragmatic
al stareţului Gherman. Prietenul
Chiţimescu, pensionarul pe caz de
boală, îşi inventează o altă existenţă
decât aceea mizerabilă pe care o duce,
iar Tuj, Lazărul de la Azuga, se trezeşte
miraculos la viaţă, aparent graţie
rugăciunii lui Artiom. Prostituata de
la Braşov, ca şi neverosimila X, pot
reprezenta încarnarea dorinţelor
sexuale ale lui Constantin, prea puţin
satisfăcute în căsnicie. Reperele
acestei lumi din capul său au acelaşi
rol ca strategiile şahiste ale Apărării
Lujin. Ele alcătuiesc fie gândul din
faţa vieţii, fie pe cel de dinaintea
morţii.
Deşi naratorul nu se apleacă asupra
contextului social-istoric cu aceeaşi
meticulozitate pe care o manifestă
în descrierea percepţiilor şi a senzaţiilor
lui Artiom, există câteva elemente
pentru a închega o imagine sumară
a României, mai ales postcomuniste.
Stareţul Gherman, uns cu toate alifiile,
ar fi fost colaborator al Securităţii,
iar limbajul golănesc şi încăierarea
lui cu un exharc trădează comportamente
care nu fac cinste reprezentanţilor
Bisericii. La acestea, se adaugă
„afacerea” moaştelor unei sfinte
incerte sau tendinţa naivă a unora
de a căuta sfinţenia în jocul hazardului
şi al nebuniei. Chiţimescu trebuie să
dea şpagă comisiei pentru a-şi păstra
diagnosticul de bolnav şi, implicit,
pensia. Vechile fabrici se închid, cum
e cea de bere de la Azuga, oamenii
sunt disponibilizaţi. Artiom se plimbă
şi prin fosta fabrică de şamotă, ajunsă
între timp o ruină (fabrici şi uzine
agonizante, dezafectate după ’89,
apar şi în romanul Scotch al Ioanei
Bradea sau în Jocul celor o sută de
frunze şi alte povestiri de Varujan
Vosganian). Îi vedem şi pe copiii din
familiile sărace, lipsind de la şcoală
pentru a-şi ajuta părinţii la muncă,
dar şi pe părinţii bogaţi, parveniţi
ai tranziţiei, care-i ameninţă pe
profesori, nemulţumiţi de evaluările
odraslelor răsfăţate. Uneori, ironia
naratorului se exprimă făţiş: „Era
chiar un pic de animaţie pe străzi,
dacă se putea vorbi despre aşa
ceva în Azuga, adică despre animaţie,
dar şi despre străzi”.
Cele „trei studii ale lui Constantin
Coman” (parafrazez titlul tripticului
Three Studies of Lucien Freud pictat
de Francis Bacon) sunt inegale ca
realizare artistică. În ultimele două,
naraţiunea trenează, descrierile se
arată mai puţin interesante, uneori
autorul pare că nu ştie ce să mai
facă în/ cu mintea personajului ori
cu micile sale întâmplări cotidiene.
Cam neverosimilă este şi dexteritatea
lui Artiom în mânuirea computerului,
imediat ce-l descoperă (sigur, ne putem
imagina că el însuşi îşi imaginează că
a învăţat atât de repede tainele tehnologiei!).
Pagini extraordinare sunt însă în prima
parte, de exemplu, coşmarul lui Paraschiv,
cu volumele răsturnate de camioane
în ploaie: „Cineva vine la Paraschiv în
vis, se apropie de el pe câmp, cu o faţă
mare, fără să se mire că Paraschiv stă
acolo în ploaia torenţială, înconjurat
de mormane de cărţi ca de leşuri pe
un câmp de bătălie. Paraschiv nu
are curaj să se uite la străin, milă de
mine păcătosul, ai milă de, Doamne,
ai…(…) Oare să fie într-adevăr Biblia
aşa-numită Mazarin, Biblia de la 1454,
prima Biblie tipărită din lume? Străinul
o răsfoieşte în faţa lui Paraschiv cum
ai da un castron aburind pe la nasul
celui lihnit de foame. (…) Paraschiv
întinde mâna să ia Biblia, dar străinul
o trage înapoi. Cu ce plăteşti, frate
Paraschiv, întrebă străinul… (…)
Îmi trebuie doar pielea ta, să leg cartea,
să-i fac cea mai frumoasă legătură
care s-a pomenit!”; sau ideea comicabsurdă
de a mări cimitirul prin crucile
fraţilor vii de la mănăstire; sau gătitul
bucatelor filosofând despre moarte
ş.a.
Trecerea reconfirmă faptul că
autorul ei este un căutător de drumuri
literare nebătătorite şi că nu îi este
teamă de temele majore, deşi se
pricepe să descrie micro-realist, în
genul Nouveau Roman francez, şi
banalităţile existenţei. În momentele
sale de graţie, proza lui Cătălin Pavel
oferă minunate mostre de virtuozitate
stilistică. Mai multă răbdare în coacerea
unui roman l-ar putea transforma
într-un prozator de calibru.
