Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Apologia măreției de Mihai Zamfir

Cel mai important specialist contemporan în I.L. Caragiale, Ștefan Cazimir, ne oferă o carte neașteptată: Sabia și Imperiul. Militari la cîrma statului (Humanitas, 2017). Inedita galerie de portrete ce compun volumul e formată din militari celebri ai secolului XX, ajunși la gradul cel mai înalt, de mareșal, și aflați apoi în fruntea țărilor lor în perioade istorice dificile.
Scrisul de pînă acum al lui Ștefan Cazimir ne obișnuise deja cu salturi tematice neprevăzute: după monografia clasică închinată lui Caragiale, urmată de alte cărți consacrate aceluiași autor, se trecea brusc la poezia lirică și la Eminescu; de la originile literaturii noastre moderne – la comentarii politice de actualitate. Profesorul nu se dezminte nici de data asta: o carte de istorie europeană contemporană era, mărturisim, ultimul lucru la care ne-am fi așteptat; dar ea se înscrie, vedem, în această linie paradoxală de preocupări.
Cine îl cunoaște cît de cît pe autor știe că admirația lui pentru armată, pentru disciplina militară și pentru uniformă a fost constantă. Elogiul uneori vibrant al cîtorva militari celebri ai secolului XX se încadrează acestei perspective. Prin urmare, o carte redactată mai degrabă în stil excelsus.
Ce poate fi comun între figurile atît de diferite ale lui Pilsudski, Atatürk, Hindenburg, Pétain, Mannerheim și De Gaulle? Între militari-politicieni desăvîrșiți, precum Pilsudski ori De Gaulle, și onești ofițeri de carieră pe care doar împrejurări dramatice și neprevăzute i-au adus în fruntea statului lor, precum Hindenburg ori Pétain? Răspunsul ni-l oferă în Introducere autorul însuși: el definește eternul raport dintre armată și putere, mai ales în secolul ce tocmai s-a încheiat.
Ne-am putea întreba de ce lipsesc din această listă, să zicem, Eisenhower sau Franco, exemple tipice de ofițeri ajunși șefi de stat; sau de ce Ion Antonescu nu și-a aflat și el locul alături de Mannerheim. Sunt întrebări inutile! Autorul nu și-a propus să examineze traseele tuturor militarilor-politicieni celebri (America Latină i-ar fi oferit un întreg contingent!), ci să ilustreze un model. Iar pe de altă parte selecția a ascultat de un criteriu, să-i spunem, estetic. Portretele celor șase personaje „care și-au găsit autorul” în această panoramă dau ocazia apariției unor figuri pe care le receptăm sub semnul literarului.
Dintr-o bogată bibliografie istorică, reprodusă la finalul cărții, autorul a selectat episoadele încărcate de literatură implicită – de obicei în registrul scenelor marțiale, al frazelor memorabile. Personajele istorice din cartea lui Ștefan Cazimir se transformă în eroi literari, protagoniști ai unui spectacol.
Fără îndoială că Ștefan Cazimir are propriile sale preferințe. Pilsudski ori Mannerheim se bucură de atenție deosebită, nu doar pentru că au înfăptuit miracole din punct de vedere militar, ci și pentru că s-au aflat în fruntea unor țări nefericite, boicotate de istorie, pe care însă le-au salvat și le-au impus pe harta Europei. Faptul că amîndoi s-au luptat cu sinistra armată sovietică a reprezentat, probabil, un motiv suplimentar pentru a cîștiga simpatia autorului român. Modelul absolut al militarului ajuns la cîrma statului îl reprezintă însă, fără îndoială, De Gaulle, personajul pentru care am avut cu toții o irezistibilă simpatie.
Cît privește relatarea evenimentelor, autorul are tactul de a nu întinde expunerea istorică mai mult decît era strict necesar și mai ales pe acela de a utiliza subreptice literatura. Exemplele sunt numeroase; poate că cel mai inspirat rămîne un exemplu realizat în registru comic – un exempluexcepț ie în această carte. Descriind situația Franței sub regimul de la Vichy, ni se povestește că, printre formele de manifestare a idolatriei francezilor pentru mareșalul Pétain, se aflau și următoarele:
Mareșalului i se trimit în dar fructe, vinuri, brînzeturi, gîște, miei cîrlionțați și împamblicați, ceainice, bastoane, umbrele, cuțite, broderii, machete de vapoare, soldați de plumb, gravuri în lemn, cupru sau piele, o copie a Leului din Belfort, o sabie de cristal Baccarat… Apar tot felul de obiecte cu efigia lui Pétain: stilouri, barometre, prespapieuri, timbre, batiste, calendare, farfurii. Poeme și articole lingușitoare, străzi cu nume schimbate, epistole cu fior mistic întregesc tabloul acestei sminteli colective, căreia personalități precum Claudel sau Mauriac îi adaugă omagiul intelectualilor, iar André Gide îi cauționează substratul politic: „O dictatură franceză va salva Franța de descompunere” (p. 93-94).
În paranteză fie spus, o foarte oportună corectare a imaginii făurite ulterior despre Franța profund antifascistă și unanim rezistentă față de germani.
Lectura agreabilă a cărții se datorează stilului specific lui Ștefan Cazimir – un stil sintetic și inteligent, privilegiind spiritul și nu facilitatea. Un stil-concentrat de cultură, ce se adresează amatorilor, tot mai puțini, de limbă română elegantă.
Neașteptata colecție de figuri istorice transmite oare vreun mesaj cititorului din anul 2017? Cred că da, și unul mai degrabă neliniștitor. Acela că istoria rămîne în esență imprevizibilă. Oricîtă personalitate și ingeniozitate vor fi posedat ofițerii șefi de stat, ei n-au făcut decît să profite, cu talent, de ocaziile oferite de evenimente istorice. Nu ei au creat evenimentele, ei doar s-au folost de ele în chip uneori genial. Gloria de care s-au bucurat și încă se bucură are drept sursă pornirea nativă a ființei umane spre mitificare. Unii dintre eroi au avut șansa să moară la zenitul vieții (Pilsudski, Atatürk); alții au apucat și versantul prăbușirii. Lecția de istorie oferită de toți mi se pare însă mai degrabă descurajantă – așa cum este istoria însăși.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara